CORUPȚIA ȘI MASS-MEDIA

de Mihai G. Tănase 

                                         În ultima vreme o mare parte din mass-media are un subiect comun: Corupția. Dezbaterile pe marginea corupției le găsim mai mult prin ziare și la televizor. Au devenit atât de frecvente, încât este aidoma unui zgomot de fond. Pentru scurt timp urmărești ce se spune de către un invitat sau altul, după care nu mai înregistrezi nimic. Parcă televiziunile s-au înțeles în prealabil asupra structurii și conținutului emisiunii, precum și al momentului difuzării. Sau cine mai știe ?

                                           Imediat după ce Gorbaciov a venit la putere se zice că un cetățean l-a întrebat: cum se face că de când ești la putere numai nenorociri se întâmplă și înainte totul era liniștit. Gorbaciov îi răspunde: domnule și până să vin eu lucrurile erau la fel, dar nu le făcea cunoscute nimeni, erau secrete. Simplu ca bună ziua ! Ai libertatea și dreptul de a fi informat începi să vezi altfel lucrurile. Te simți și chiar te crezi că ești băgat în seamă, indiferent ce nivel de cunoștințe ai. 

                                            Același lucru s-a întâmplat și la noi, imediat după '89, euforie mare: ziare de nu le mai știai numărul și comentarii non-stop. Mare lucru să-ți meargă televizorul de la două ore pe zi la 24 din 24 de ore. Dar, să revin la problema corupției în dezbatere.

                                             Aud pe un distins invitat, la unul din posturile TV, că nu se poate eradica fenomenul de corupție, deoarece acesta există în toate țările. Toată problema ar fi să facem ceva să-i reducem nivelul la unul acceptabil (care o fi ăla, nu prea înțeleg).

                                               Mai discut cu unul cu altul și părerile sunt diferite și multiple: câte bordeie, atâtea obiceie(pentru rimă !,corect: obiceiuri); iar când aud că înainte era corectitudine nu cum este acum, că mai furau și ăia, dar nu ca ăștia și erau puțini... simt că îmi crește tensiunea și le spun următoarea istorioară „adevărată”.

                                                 La ședința lunară de partid nu se putea lipsi, decât dacă erai mort sau aproape mort. Incepe ședința pe la ora 17. Oamenii nemâncați și obosiți, cam toți mimau că sunt atenți. Secretarul organizației de bază (directorul tehnic) citește Darea de seamă. În sală asista și tovarășul de la sector. Printre altele ni-se aduce la cunoștință că, directorul și inginerul șef de la o subunitate au „pierdut” 20 milioane de lei și dă-i cu criticile tovărășești... Imi pierd răbdarea, mă ridic în picioare și-l întrerup din expunere: Cum tov. secretar ne citiți chestia asta nouă, nu trebuiau să fie la pușcărie în acest moment cei doi ? Lumea se trezește „din vise” ! (In timpurile acelea, un milion costa un bloc de locuințe cu o scară, având 11 niveluri )Bine, bine, o să analizăm, ceva rumoare și se termină ședința. Rezultatul: amândoi „delapidatorii” peste două săptămâni au fost avansați în funcție. Asta nu era corupție ? Ce dracu' era ? Cei doi nu împărțeau banii între ei, erau și alți tovarăși „mai sus și mai mulți”, e la mintea cocoșului. Toate s-au uitat, cum nici n-ar fi fost.

                 Mare om a fost Pierre Janet când a spus că, uitarea este funcție normală a creierului (mă repet, dar asta îmi vine în minte).

                                                    Corupția a fost arătată ca fenomen, nu de ieri, de alaltăieri, ci din timpurile străvechi. O găsim stipulată în Vechiul Testament, sub forma expresă a mitei la 1Regi 12.3 și în alte locuri. „Tratarea” ei se făcea sub aspectul moral de natură divină nu ca în mass-media de azi. Soluții adecvate ar fi și astăzi să o îndepărtăm, numai de oameni pricepuți și cu voință am avea nevoie...



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

ȘTIINȚA POPULARIZATĂ

de Mihai G. Tănase 

                                   Mai înainte, adică înainte de '89 - nu până la „Buerebista”, prin librăriile din București și nu numai găseai pe un colț al unui stand niște cărticele de dimensiuni reduse, circa  10 x 12 cm, colorate în mai toate culorile spectrului solar și care aveau o destinație precisă: răspândirea științei în mase. Ideea nu era chiar rea. Erau cărticele care tratau diferite domenii la un nivel de jos în sus, către mediu. Vreai să știi ceva, să zicem, despre cum funcțonează un acumulator pentru autoturism, cumpărai cărticica și te lămureai imediat. Nu erai inginer chimist sau fizician să cunoști problemele în detaliu, erau alte cărți la un nivel ridicat și dacă te interesa puteai să le studiezi. Avantajul era important mai cu seamă din punctul de vedere al costului foarte redus. Problema științei popularizate s-a rezolvat rapid, de la sine, prin dispariție. Nu se caută dom'le și nu se realizează profit ! Asta este, profitul !

                                   Același lucru se întâmplă și cu celelalte cărți, nu numai cu cărticelele. S-a schimbat (în rău) optica editurilor. Acum câțiva ani merg la o editură de profil să public o carte tehnică. Temă de actualitate la noi și în străinătate. Stau de vorbă cu directorul și mă întreabă: dumneavoastră vreți un ISBN, dati vreun examen, ceva ? Va facem rapid cinci exemplare, le plătiți și gata ! Nu doamnă, eu mi-am dat examenele când nu se cerea ISBN ul ! Vreau s-o public pentru inginerii și studenții din domeniu, că nu prea se știe... Nu se poate, nu se vinde și avem costuri de producție ridicate. Am luat manuscrisul și mi-am adus aminte ce i-a spus Titu Maiorescu lui Mihai Eminescu, după ce-i citise Scrisoarea II, să modifice ultimul vers că nu sună bine; adică, înloc de „scârbi” să pună „mâhni” (cum o știm astăzi), dar eu am făcut ca Eminescu în prima fază și am plecat...

                                           Dacă ați avut răbdarea să citiți până aici, v-aș ruga să mai aveți puțină și veți vedea de ce.

                                           Cînd postez câte un articol pe blog și vreau să adaug o poză, două imediat mi-apare în câmpul vizual legea drepturilor de autor: e protejată sau nu de legea drepturilor de autor ? Mai întreb un prieten, pe altul fiecare cu părerea lui. Intru pe forumuri specializate. Discuții între oameni cu pregătiri diferite. Intervin și avocații profesioniști cu limbajul lor specific și superioritate în materie. In final, cum a fost și la început. Iau legea și o citesc ! Lucruri alambicate care ar fi putut să fie foarte simple. Parcă cineva a vroit să fie așa: parlamentarii ? Nu cred ! Mai degrabă cei care au lucrat practic la ea și au dat-o parlamentarilor să o pecetluiască prin ridicarea mâinii lor. Mă întorc la Seneca: „Lung este drumul prin învățătură, simplu și eficace prin exemple !” Intru pe Google la imagini și clic pe o poză. Pe lângă poza în cauză mai apar cinci, șase în grup și dedesubt un text: „Este posibil ca aceste imagini să fie protejate de drepturi de autor. Trimiteți feedback”. Trimit feedback. Imediat îmi vine răspunsul: „Vă multumim pentru fiecare feedback trimis, dar nu putem să vă răspunde. Folosim acestea pentru îmbunătățirea serviciilor noastre... gargară !”. N-a mers nici cu Seneca. Aleg calea de mijloc a lui Lenin (pentru cine știe bancul) și rezolv problema cu drepturile de autor !

                                   Imi pare cam rău că, nu pot să mai găsesc o cărticică de știință popularizată...



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                  

ȘTIRI TV

Diogene din Sinope
(Pictură de Jean Leon Gerome, 1860)

 

                         de Mihai G. Tănase 

                                                           Știrile de la ora 12 la postul de televiziune Realitatea. Secretarul de Stat din Ministerul Sănătății, Dorel Săndesc a anunțat într-o conferință de presă la MEDIAFAX (ora 12:15) că a avut discuții cu reprezentanții FMI pe care i-a informat despre propunerea Ministerului Sănătății (deci a Guvernului) de o eventuală creștere a contribuțiilor de sănătate cu până la 14 % și aceștia au fost încântați. După câteva momente ministrul Sănătății îl contrazice (probabil se apropie campania electorală). Prezentatoarea avea un invitat cu care comenta cele afirmate mai înainte și mai în râs, mai în serios au concluzionat dânșii, că chiar în cazul în care nu ar fi fost o aiureală de știre, tot mare lucru nu se întâmplă cu creșterea sau fără creșterea contribuției. Cum ar spune șmecherii de cartier: au lăsat-o ca-n tren ! Și au trecut la altele. Ce să mai înțeleagă bietul telespectator ? Vorbe, vorbe, vorbe...

                                                   Ascultând cu atenție cele relatate mi-am adus aminte de povestioara ilustrului meu profesor de limba latină și am realizat că mare legătură are cu știrea de mai sus.

                                                Se spune că, Alexandru Macedon avea o problemă importantă de rezolvat și nu putea să-i dea de capăt. Ce să facă ? Merge și-l caută pe Diogene. După un timp îl găsește, pe stradă, gol într-un butoi încălzindu-se la soare. Înțelepte, sunt supărat tare, am problema cutare și nu pot să o rezolv; te rog ajută-mă și-ți voi da orice îmi vei cere din lumea aceasta. La care Diogene îi spune: Împărate, mai întâi nu-mi lua ceea ce nu poți să-mi dai !  

                                            Atunci, profesorul întreabă clasa: ce nu putea să-i dea Alexandru Macedon, că doar era împărat ? Noi tăceam și ne uitam pătrat la profesor. Nu vă mai uitați la mine ca la poartă nouă: Lumina nu putea să-i dea, pentru că îi ținea umbră în timp ce vorbea cu el !

                                                                   Ministerul Sănătății mai întîi îți ia o parte din ceea ce nu poate să-ți dea, adică sănătate și apoi cine scapă va vedea singur cum se va descurca...



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                               

DIPLOME SUPERFLUE

de Mihai G. Tănase 

                                     Vreo doi ani am lucrat în provincie la o întreprindere ce avea forul tutelar în București. Acest lucru se întâmpla imediat după una din reorganizările administrative ale țării. Nu mă interesau prea mult problemele administrative, în general, dar efectul lor îl simțeam și nu-l realizam. Acolo am cunoscut un om extrem de retras și tot mă întrebam ce este cu el de se comportă aparte. Era vădit marginalizat. Nu cunoșteam prea bine colegii și aplicam proverbul latin: silentium est aureum; pereții ar fi putut avea urechi... Cu trecerea timpului, treptat, am început să-l cunosc pe acest om, cu care m-am și împrietenit ulterior. Intr-una din zile întreb pe o colegă de birou: de ce îi spuneți voi domnului, „popă” ? Cum de de ce, a fost popă militar !

                                       Când relațiile au devenit mai strânse mi-am permis (el era mai în vârstă decât mine cu vreo 30 de ani) să-l întreb ce este cu această poreclă. Eram singuri în birou și începe să-mi povestească. Am făcut trei facultăți (mă uit cam pătrat la el ?!) la Cernăuți: Facultatea de Filozofie, de Drept și Teologia. [Și mă întreabă dacă știu ce înseamnă „Amin !”; la care eu îi spun că nu știu. „Așa să fie !” și mi s-a fixat in cap, pe viață; nu știam că voi studia și eu Teologia, mai târziu. ] Eu curios, știind cum am făcut eu o facultate și nu trei, îl rog să-mi spună cum a fost posibil să urmeze concomitent cele trei facultăți. Uite, tată, cum !  Frecvența nu era obligatorie (ca și astăzi - spun eu acum) și aveam un fel de serviciu să zicem, țineam evidența contabilă la un evreu din Cernăuți, care avea niște afaceri cu lemnul. Evreul mă plătea cu o sumă echivalentă a trei salarii de azi și munceam căteva ore pe lună, când și când.(„Popa” lucra la serviciul financiar, pe care îl cam ducea singur în spate și avea ca șef un activist fără bacalaureat... Cred că el stătea pe o pernă de ace, nu pe scaun; dar n-avea încotro.) Alergam de la o facultate la alta să nu pierd cursurile importante și restul studiu, nu mă distram. (Și cred că, nu a avut materii de balast, cum am avut eu: Economie politică, Socialism științific, Materialism dialectic sau ALA). Am avut o sănătate deplină și o constituție aparte (la care mai adaug eu: și cap !). După terminarea studiilor am intrat în armată ca preot militar și n-am practicat prea mult că, au venit ai noștri... Asta este, mă chinui că am și eu un băiat de vârsta dumitale și trebuie să-l ajut, că nu se ajunge...

                                             După '89, tot auzeam: am reușit la două, trei facultăți, și la aia, și la aia și tot așa. Parcă am început să am complexe, dar mi-au dispărut rapid după ce m-am documentat. Nu se mai dădea niciun fel de examen la majoritatea facultăților și admiterea se făcea pe bază de dosar (cu mediile din liceu, nu „dosar din ăla” ) și cu bani... Ai bănuți, nu mai contează. La facultate nu te mai duci, că de aceea e facultate (prezență facultativă, cu excepția medicinii și parcă a arhitecturii) și care suntem mai „săraci” ne luăm serviciu și partener de viață, că avem nevoie de bani (sau ne dau părinții) să experimentăm că suntem tineri și vedem noi pe urmă... Cu examenele ne „descurcăm”, diploma o luăm și practicăm cu totul altceva față de ce diplomă avem. Nu prea știm să vorbim (nu să ne exprimăm !), dar știm romgleză, nu știm ce profesori am avut (cum să știm când am avut normă întreagă la „muncă”), iar dacă se dorește să profesezi, se spune că trebuie sa ai „pile” să ajungi acolo și te pică la interviu...

                                             Intru intr-un magazin alimentar, 70 - 80 % din personal are diplomă de studii superioare (ori sunt studenți „la distanță” adică, la fără freccvență - ce dracu' sună mai frumos, și așa nu se duc pe la școală ) : marketing, PR, management, drept, protecția consumatorului, medic veterinar etc. In magazine de Telefonie mobilă găsești: ingineri de te miri ce ultraspecializări au, absolvenți de științe umaniste de tot felul și tot așa...

                                            

                                              Dacă s-ar putea ca, „popa” să știe ce intelectuali măreți avem acum ar învia și ar muri din nou.


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

EGALITATEA SEXELOR

de Mihai G. Tănase 

                                     Prin anul trei de studii aveam un curs ce se întindea de-a lungul a două semestre: în primul semestru se studia Hidraulica, iar în semestrul al doilea Alimentări cu apă și canalizări. Profesorul un om deosebit ca pregătire și ținută, era „cum se spune azi Profesor asociat”, de la care am avut de învățat numai lucruri de laudă. Cine auzea de canalizări, parcă, îi venea cam rău, niște „mizerii” la propriu; numai în momentul când ne-am lovit de ele am realizat cât de importante sunt. Cineva în tot ansamblul vieții cotidiene trebuia să se ocupe și de acestea, fiind o problemă sine qua non. Ce ne spune Profesorul ? Să știți că, gradul de civilizație al unei țări se măsoară în numărul de kilograme de săpun consumat pe locuitor într-un an și cum eram la ora de curs, nu se putea pune întrebări (numai la seminar). Ce era de fapt cu săpunul ? Acesta în combinație cu apa se depune pe pereții conductelor de canalizare și le micșorează secțiunea; deci, nu poate să se mai scurgă cantitatea de apă uzată scontată și rezultatul este simplu și imediat: refularea apei uzată în apartamentele situate la parterul blocului de locuințe sau al unei clădiri.

                                      Depunerile de săpun nu sunt singurele motive de reducerea secțiunilor de trecere, motivul mai important era cel al resturilor de vată ce se agață de suprafața aspră interioară a conductei în cauză. Despre acest lucru nu ne-a spus nimic (nu că îi era străin, era ceva mai delicat de spus, în amfiteatru mai aveam și câteva colege). Așa că, gradul de civilizație a rămas numai la săpun !

        

                                       De atunci și până azi s-au făcut pași importanți cu civilizația, în ceea ce privește produsele: a crescut mult cantitatea de săpun și s-a renunțat la vată. S-a înlocuit vata cu tot felul de absorbante igienice, care mai de care mai sofisticate și problema refulării apelor uzate s-a cam rezolvat. 

                                  Cum începe o pauză de publicitate la televizor ce reclamă apare ? Folosiți absorbantele igienice cutare și cutare etc. Nu se spune niciodată: femei folosiți etc. etc., să nu pună copiii întrebări stânjenitoare pentru părinți. Cum ar spune un prieten, „dau în draci” reclama cu pricina. Pentru mine, acum, nu mai sunt de actualitate problemele pe care mi le spunea profesorul de Hidraulică la curs, adică cele tehnice, ci sunt de natură economică.

                                   În farmacii, în marile magazine comerciale și cam peste tot unde se face comerț se vând absorbante igienice. Dacă se vând, înseamnă că sunt pe bani ! De ce aceste produse pentru femei nu sunt gratuite sau măcar la un preț simbolic ? Nu femeia și-a dorit singură acest fenomen fiziologic. El a fost stabilit de către Creator, ca un lucru firesc în dezvoltarea omului. Nu este logic să dai bani pe absorbante, parcă seamănă a discriminare ! 

                                    Mai este puțin și începe campania electorală pentru prezidențiale. Le propun candidaților să ia în considerare această problemă. Nu se dorește egalitatea între sexe ?


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                           

O PROBLEMĂ SERIOASĂ

Intr-un parc... București

Nu a nimerit... din prima !

                                                                           

  

                                                                           de Mihai G. Tănase 

                              

            

                                                      Mergem pe stradă. Uneori, drumul ni se îngustează și ne facem loc de trecere pe lângă mașina ce colectează gunoiul. Mirosuri pestilențiale. Doi, trei muncitori lucrând de zor. Intoarcem capul, ca și când nu i-am vedea. O muncă predestinată pentru ei ?! Nicidecum ! Ar trebui să-i privim cu respect. Lucrează într-un mediu toxic (pe care ei nu-l simt), iar o parte din sănătatea noastră o avem de la ei; ne salubrizează mediul în care trăim și sănătatea lor se deteriorează în timp. 

Loc de odihnă disponibil... în același parc.

                               In drum, ne-am obișnuit, nu mai observăm că ar fi ceva să ne deranjeze. Resturi de tot felul aruncate la întâmplare de către semenii noștri, fie cu indiferență, fie că nu au mai avut spațiu de depozitare. Se așteaptă ca alții să facă curat în urma lor. Nu ne interesează ce se întâmplă cu mediul nostru. Procedând așa, toate se intorc împotriva noastră ca bumerangul: materiile intră in descompunere, mediu excelent pentru dezvoltarea microbilor cauzatori de boli grave, fără să mai discutăm despre aspectul respingător. Problema gunoiului nu este numai la noi. Aceasta o are și alte țări; numai că mai mult decât noi încearcă să o rezolve mai bine. Rezolvarea nu se rezumă numai la salubrizarea mediului, ci și la reciclarea acestor deșeuri, să obțină materiale reutilizabile. Chiar de dimineață am auzit la radio că, România este în UE pe ultimul loc, în ceea ce privește reciclarea gunoiului. Cred că, totul pleacă de la educație: nu din școală, ci până la școală, adică din familie. Expresia cu cei șapte ani de acasă nu cuprinde numai normele de politețe, mai cuprinde și modul de comportare față de mediu. Totul este să ai de la cine să le înveți. Câți copii instituționalizați sunt mai educați decât cei ce au familie ? Depinde de institutor, totul este educația !

                               Inainte de '89, mentorul meu pleacă pentru trei săptămâni în Japonia. La întoarcere, printre altele, îmi povestește că două săptămâni, cât a stat în Tokio, nu și-a făcut pantofii; de ce dom'Profesor ? Pentru că nu era praf. M-am uitat cam lung și n-am spus nimic. Intr-o zi, povestea dânsul, am luat metroul, nu era lume multă și mă jucam cu biletul de metrou, răsucindu-l în mână. Fereastra era deschisă și mi-l ia curentul de aer. Mi-am zis: pe aici nu sunt controlori și chiar de ar fi nu aveai cum să te urci în metrou fără bilet. Nu trece un minut și un japonez „mic” mă bate pe umăr din spate și-mi dă biletul, spunându-mi în engleză: acesta este al dumneavoastră domnule ! (nimic nu se arunca la întâmplare).

                                   Vin din excursie, prin țările socialiste, vecinii mei. Vecina îmi spune: la Praga în Cehoslovacia e o curățenie ca în palmă; noaptea spală străzile cu detergent. Eu am îmceput să râd, la noi nu se găseau săpun și detergenți, iar cehii spală strada cu detergent... 

                                     Aveam un prieten la Circul de Stat, împătimit al fumatului, care înainte de căderea zidului din Berlin a făcut un turneu cu o subunitate a circului în RDG. Mă plimbam prin Berlin și fumam. Când termin țigara (cum am eu obiceiul) o arunc pe jos. Din față veneau trei nemți ca munții de mari și parcă la comandă se opresc brusc și mă privesc, de parcă eram în pielea goală. Mă uit la ei și ei la mine. Mă aplec și iau mucul de țigară de pe jos. Atunci nemții și-au continuat drumul. Ce să-ți spun era o curățenie că nu găseai în tot Berlinul decât scuipații mei... (Prietenul meu avea numai cinci sau șase clase, nu știu exact.)

                                        Problema sortării, depozitării și reciclării gunoiului nu este ceva minor. Nu pot să apreciez cam câtă vreme va mai trece până la soluționarea ei satisfăcător, dar educația oamenilor trebuie să inceapă sau să continue; că asta putem să facem, voință să avem.


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

CARUL ÎNAINTEA BOILOR

Imagine Internet

Imagine Internet

                                                                         de Mihai G. Tănase 

                             Înainte ca tatăl meu să plece în lumea celor drepți, din când în când, mai îi făceam câte o vizită. Locuia în satul natal și era singur. Discutam despre una, despre alta și era măcinat de singurătate. Intr-una din discuții îi spun: de ce nu mai deschizi și dumneata televizorul, să-ți mai treacă timpul mai ușor. Dă-l dracului de televizor că văd numai aiureli. Și l-am lăsat în pace cu sugestiile mele. 

                       De ceva vreme am început să cred că, tatăl meu avea mare dreptate în privința televizorului. L-aș arunca pe fereastră, dar cum locuiesc la bloc s-ar putea să produc vreun accident, pentru care accidentatul n-ar avea nicio vină...

                           Deschid televizorul și aflu că Guvernul vrea să implementeze un proiect denumit: prima mașină (pentru tinerii mai „săraci”), asemănător cu prima casă. Nimic rău până aici. Cum se întreba și prezentatorul, să vedem cum o să iasă. O dată ce știrea a fost captată am început sa-mi pun întrebări, evident de natură tehnică și socială.

                        Un vecin fusese în excursie cu autoturismul său în Germania și la întoarcere mi-a povestit câte ceva: ce a văzut, cum s-a descurcat, cum sunt nemții etc. Intr-o dimineață văd pe strada prietenului la care eram cazat, povestea el, o groază de mașini parcate și-l întreb ce este cu acestea. El îmi spune: azi ne-am înțeles cu toți vecinii să nu folosim mașinile și să mergem la serviciu toți doar cu câteva. Vecinul, atunci, l-a întrbat: și de ce faceți asta ? Cum de ce, pentru Germania ! Facem economie la benzină. Ce să mai spun am rămas cam bulversat (cum i se întâmplase și vecinului meu în Germania). Ce gândire, ce mod de a întelege lucrurile... formidabil !

                          Când eram student ni se preda un curs de Drumuri, să putem să comunicăm între noi: inginerii de civile cu drumarii. Păi, proiectarea unui drum nu este o treabă simplă (de trei surcele cum zic mulți, care habar nu au). Printre alte cunoștinte se studiază parcul de mașini actual, cel preconizat, tonajul acestora și în special gradul de ocupare al drumului etc. Această ultimă cerință se referă la faptul că într-un automobil se poate găsi o singură persoană (șoferul) sau se pot găsi numărul maxim admis de persoane. Acest lucru determină intensitatea și mărimea traficului.

                              Ori, la noi ce se întâmplă ? Mșini câte vrei, o singură persoană (cel mult două) în vehicul, o disciplină în trafic care lasă de dorit și colac peste pupăză, niște drumuri care te fac să spui ceva printre dinți... Nu sunt extremist să afirm că, toate drumurile sunt un dezastru, dar în special, multe sunt in timpul sezonului rece. Reteaua este sub necesități față de numărul autovehiculelor.

                                Banii care vor merge la proiectul „prima mașină” ar fi mai bine să fie dirijați către o infrastructură cât de cât mai bună și spre soluții de optimizare a traficului rutier. Cine cumpără mașină astfel, va cheltui (dacă va avea de unde) sume importante, pe care nu prea cred că o să poată să le recupereze candva sau să spună: ce bine am procedat ! Altfel, ne vom trezi cu carul pus înaintea boilor.


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

EPIGONII LUI ARISTOTEL

Liceul Nicolae Grigorescu Câmpina
(Imagine Internet)

                             de Mihai G. Tănase 

                                     

                                               

                                     

                                                     De vreo două zile s-au dat rezultatele la examenul de definitivat și titularizare, pe țară, pentru profesorii din ciclul preuniversitar. Nici nu băgam de seamă acest eveniment, dacă nu vedeam la postul Realitatea tv cum scria sintetizarea știrii, pe care o transmitea prezentatoarea: Așa elevi, așa profesori. Cei care au postat-o fusese, probabil, elevi ai profesorilor care au trecut, cu chiu și vai, un examen de genul celui menționat; întrucât trebuia să scrie cele două sintagme invers, deoarece elevii sunt rezultatul profesorilor. O lipsă elementară de logică. Dacă ar fi numai asta... Știrea în sine se referea la procentul asemănător de promovare cu cel al elevilor de la bac 2014, de circa 60 %. 

                                           Nu este de mirare că suntem unde suntem: am întrebat pe stradă mai mulți elevi ce înseamnă liceu și de unde această denumire; n-am primit niciun răspuns satisfăcător, decât inexactități și confundarea „scolii” cu clădirea. Nu este frumos și nici pedagogic să-i întrebi și să-i lași în ignoranță. Le-am explicat că noțiunea de liceu vine de la grădina din Atena, făcută din ordinul lui Pericle, prin care se „plimba” Aristotel printre discipolii săi, ținându-le cursuri.

                                         Nici în anii trecuți, dacă îmi aduc bine aminte, nu au fost rezultate mai bune. După o analiză sumară pot să spun că acei candidați (profesori fiind deja) nu prea au avut dar de la Dumnezeu să urmeze profesia de dascăl. Am spus dar și nu har. Să ai parte de un profesor cu har e mare lucru, nu-l mai uiți cât trăiești și ce înveți de la el îți va fi de folos oricând, chiar de nu ai o meserie apropiată de materia pe care ți-a predat-o el.

                                          Dacă stăm să ne gândim puțin, nici în alte timpuri nu s-a stat mai bine. Gala Galaction a învățat matematica precum un actor rolul. Singur mărturisește în nuvela sa, Profesorul de matematică, că a avut un profesor fără dar, lipsit de înclinație pedagogică, spunând: „cum era să-mi dea el mie, dacă nici Dumnezeu nu i-a dat lui”. Profesia de dascăl este frumoasă și ușoară, când ai pasiune pentru ea; când o faci de nevoie, constrâns de cele materiale necesare ești deja pierdut pentru elev și societate.

                                            Trebuie avut în vedere că rezultatul muncii de dascăl se vede după ani buni și nu imediat; răbdarea trebuie împărțită de-a lungul anilor și la sfârșit te vei bucura, vei fi satisfăcut de elevul tău care a ajuns ceva (sau cineva). Nu toți sunt făcuți pentru aceasta. Părerea unui psiholog ar fi binevenită. Vom vedea la anul dacă epigonii lui Aristotel vor scădea sau vor crește ca număr și bine ar fi să fie cât mai puțini.


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                            

                                        

                                       
                                        

CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ ȘI PISICA

(Imagine Internet)

(Imagine Internet)

       




                                                                         de Mihai G. Tănase    
                                      

                                Când producția industriei grele era în plină dezvoltare și exportul mergea din plin, un tovarăș de pe la Uzinele 23 August ridică o problemă importantă în ședința de partid. Tovarăși, nu înțeleg cum se face că oamenii din secțiile de producție cu condiții grele de muncă sunt foarte sănătoși față de cei care lucrează în birouri, cu muncă mai ușoară, că doar suntem toți în aceeași curte și respirăm același aer. Am observat și eu (spune tov. prim) și am să vorbesc cu Conducerea să vedem care este cauza. Zis și făcut. Vom comanda un studiu la Institutul de Medicina Muncii să ne lămurească dânșii, că doar cu asta se ocupă.

                                 Primesc tema de studiu cei de la institut și o dau spre rezolvare unui proaspăt doctor în medicină să o rezolve. Acesta pune zece cobai într-o cușcă și trei în alta. Primii erau muncitorii și ceilalți funcționarii. Începe să-i hrănească. Pe cei zece mai subțirel, pe cei doi mai special. Nu se întâmplă nimic. După trei zile mai bagă patru în prima cușcă. În ziua următoare în cușca a doua găsește unul mort, iar în prima veselie mare. După altă zi mai bagă în prima cușcă doi și găsește altul mort în cușca a doua. Se gândește, se găndește, rămâne peste program și pe la 11 seara pleacă spre casă. Se întâlnește cu portarul. Aprinde o țigară și stau de vorbă și-i explică acestuia cum merge experimentul. E supărat tare că nu-și explică. Atunci portarul îi zice: Domn'Doctor primii n-au nicio grijă, mănâncă și se distrează, sunt veseli și de aceea nu moare niciunul, pe când la ceilalți, care mănâncă bine și au spațiu suficient, le-arătați de trei ori pe zi pisica...

                                   Cam așa se întâmpla și prin cercetare. Muncă, relativ, multă și rezultate mai „subțirele”. De ce ? Pisica avea alte forme de manifestare.

(Imagine internet)

                                 Se întocmea un plan de cercetare anual de către Consiliul științific și se defalca pe termene și pe oameni. Se trecea la treabă. Unele teme erau agreabile, altele erau în afara preocupărilor sau atracției pregătirii personalului. Sarcina era sarcină și trebuia îndeplinită. Ce era mai rău nu era ceea ce trebuia să faci, dar tocmai când îți „intrai în mână”, hopa, se anunța că mâine se merge la nu știu ce cuvântare populară ținută de către Tovarășul, în cutare loc. Și cine erau scoși la „acțiune” ? Cei din sectoarele economice „neproductive”. Peste câteva zile: hai la stâlp ! că vine la aeroport un președinte străin sau o personalitate „pretenă”. Ce era cu stâlpul ? De la Arcul de Triumf și pâna pe la aeroport stâlpii de iluminat erau numerotați și acolo erai programat să fii la ora stabilită, unde se făcea prezența (totul era organizat, nu jucărie...). Venea timpul recoltarii cartofilor: hai la sortat de cartofi... Venea vremea strângerii porumbului: hai la cules de porub, fiecare cu rândul său... A fost un timp când fiecare instituție avea „în grijă” o ferma de stat (de creșterea păsărilor sau alte animale): hai la curățenie. Cercetare nu glumă... Se apropia și termenul de predare al rapoartelor. Metoda să scapi cât mai onorabil era simplă: scoteai din alte rapoarte mai vechi capitole similare și făceai unul nou, (literatură străină nu era, că nu era valută tovarăși) o compilație care nu interesa pe nimeni și se punea în raft. Sarcină îndeplinită: dat gaură la macaroană !

     

                                  Azi nu mai știu cum mai merge treaba; mai văd pe la televizor: câte un protest, câte o grevă... chestii din astea; care a putut a plecat prin biblioteci străine să studieze și dacă nu se va descurca vine înapoi, că sigur nu mai găsește pisica.




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

CUANTUMUL VIEȚII OMULUI

Facultatea de Drept
(Imagine Internet)

                      

                                       

                         

                                                                                      de Mihai G. Tănase    

                                               De mai multă vreme caut să-mi dau o explicație în legătură cu evaluarea vieții omului sau mai bine zis ce cuantum are vița unui om prin prisma materialismului. Uneori, am impresia că dacă aș fi studiat Dreptul poate că îmi găseam răspunsul potrivit. Înclinație aș fi avut în ceea ce privește logica, întrucât sunt aceleași principii care se aplică și în inginerie. Nu știu de ce clădirea Facultății de Drept (sediul Universității București) m-a atras tot timpul,cu exteriorul și interiorul său(amfiteatrul în special), prin curtea căreia treceam zilnic, deoarece a noastră se găsea în spatele ei sau fie că am învățat pe de rost pe cei cinci oratori antici de pe frontispiciul Universității: Lycurg, Solone, Cicerone, Justinian și Papinian. Metoda a fost destul de simplă: un bun coleg (care acum este stabilit la Paris) după ce treceam de fațada Universității de Drept îmi spunea brusc, stai pe loc și fără să te întorci spune cine sunt cei cinci de pe fațadă. Eu nimic ! Aceasta s-a repetat zilnic: în ordine sau pe sărite, ori în sens invers și după câtva timp mi s-au întipărit în cap (lucru ce mi-a folosit mai târziu în anumite situații, să le spun „delicate”). Vremurile au fost cum au fost și n-a fost să fie: mai bine una singură și studiată în profunzime pe cât se poate de bine.

                          Dacă aș fi întâlnit un caz singular, nu-mi puneam problema; dar văd din ce în ce mai multe și nu știu ce să cred. Un om fură sau delapidează (nu vorbesc despre „găinării”) bunuri sau sume care sunt uriașe în raport cu necesitățile individului, oricât de extravagante ar fi ele. Este tradus în justiție și condamnat conform legilor statului. Chiar dacă individul respectiv este condamnat pe viață sau la moarte ca în alte state sumele nu sunt recuperate, decât într-o măsură oarecare. Restul sumei s-a disipat cine știe pe unde... Deci, eu stat nu câștig mai nimic prin condamnarea făptașului(plus că am făcut cheltuieli importante cu investigații, procese etc.). Stau și mă întreb: dacă această condamnare ajută cu ceva. Condamnarea cuiva este „benefica” numai atunci când prejudiciul este recuperat în totalitate, iar persoana se poate îndrepta. 

                             Un inginer proiectează o clădire. Face calculele greșite. Clădirea se prăbușește la cutremur. Mor persoane multe. 

                             Prin urmare viața omului are un cuantum. Cât este de mare acest cuantum ?

                             Și cum niciodată nu este prea târziu, voi trece din nou prin curtea Facultății de Drept, poate voi afla răspunsul de la cei cinci oratori.


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                        

                         

DIALOGUL SURZILOR

de Mihai G. Tănase    

                            Când cineva are o idee sau un anumit nivel de cunoaștere și altul are cu totul altceva și se vrea ca între ei să fie o comunicare acest lucru nu se poate realiza, prin starea firească ce există impusă de situația respectiva, este un dialog al surzilor - metaforic vorbind. Niciodată nu se va putea înțelege ceva. Această stare nefirească devine mai gravă atunci când intervine și o terță parte. Cine este aceasta ? Nimeni altcineva decât un post sau mai multe (concomitent) de tv vrând sa-i lămurească pe primii doi.

                           La sfârșitul lunii mai s-a anunțat că în apele teritoriale ale Greciei s-a produs un cutremur ce s-a resimțit și la București. Pe burtiera televizorului se dădeau informații cu caracter tehnic despre cutremur. Peste circa zece minute informația se modifica (mai exact se corectează de către cineva de la INSFP). Ce să mai înțeleagă omul care privește: un fel de haos, care trece de la sine ! Mâine alte știri ! Și ce ne-am face dacă „uitarea n-ar fi o funcție normală a creierului”, parcă așa a spus Pierre Janet, nu ?

                           Presupun că, pe mulți nu prea o să-i intereseze despre ceea ce am să descriu în continuare, dar pentru cei care vor să știe cum se pun problemele în caz de cutremure majore și cum trebuie făcută o construcție rezistentă la seisme mă voi strădui să mă fac înțeles pentru tot omul.

                            Până la cutremurul din 4 martie 1977 aproape nimeni nu se mai gândea la  ce nenorocire o să vină peste noi; cei care au trăit cutremurul din 10 noiembrie 1940, aproape că uitase. Acesta a fost și motivul pentru care am postat câteva fotografii cu efectele cutremurului din '77, nu ca să trezesc teama sau panica, ci să realizăm că acest pericol al seismelor este permanent și să știm la ce să ne așteptăm. Să luăm anticipat măsuri și să fim pregătiți cel puțin la nivelul minim al cunoașterii pe plan mondial în domeniu. Atunci, Dumnezeu ne va apăra, dacă vom face și noi ceva și nu-L vom lăsa singur.

                              Ce este un cutremur. Un cutremur este o mișcare oscilatorie generată de anumite fenomene geologice în interiorul scoarței Pământului și pe care o simțim într-un anumit punct pe suprafața acesteia sub forma perturbării echilibrului static. Această mișcare poate să fie de la imperceptibilă de către om și până la valori foarte mari, dăunătoare construcțiilor de toate categoriile. Știința care se ocupă cu studiul cutremurelor se numește Seismologie.

                            Mărimea unui cutremur este dată de cantitatea de energie eliberată în centrul cutremurului (focarul cutremurului sau tehnic, hipocentrul cutremurului). Proiecția hipocentrului pe suprafața pământului se numește epicentrul cutremurului. Mișcarea produsă de un cutremur se propagă spațial sub forma undelor elastice, care descresc exponențial cu distanta de la hipocentru la punctul considerat. Scăderea intensității mișcării seismice este determinată de frecarea cu mediul de propagare.

                               Cum se poate compara cutremurele între ele. Această cerință se poate realiza prin încadrarea fiecărui cutremur pe așa numită scara magnitudinilor a lui C. F. Richter(1935). Deci, odată ce am determinat energia degajată de către un cutremur putem să afirmăm că acel cutremur are o valoare a magnitudinii sale, să zicem, de 5. De reținut ca, această scară a magnitudinilor este utilă în a compara două cutremure pe suprafața Globului pământesc, în ceea ce privește energia avută și nu efectele produse de acestea. Scara magnitudinilor are valori, în general, cuprinse între 2 și 9.

                        Din punctul de vedere al inginerilor constructori această scară de apreciere a cutremurelor nu este, practic, folositoare în proiectarea construcțiilor rezistente la cutremure, ci se folosește o altă scară de apreciere a efectelor cutremurelor asupra construcțiilor. Această scară (sau scări) este cea a intensității seismice (scara prin care se apreciază mărimea efectului unui cutremur în zona respectivă). Scara aceasta a fost introdusă de către Mercalli-Cancani-Sieberg (1917) și ulterior modificată, denumită scara intensităților seismice MM (există și alte scări de intensitate seismică).

                             Ceea ce este de reținut ar fi: nu se pot compara două cutremure măsurate pe scări seismice diferite (adică unul pe scara magnitudinilor și altul pe scara intensității seismice, este un nonsens și aceasta este greșeala majoră ce se face frecvent).

          

Bl.33 Șos. Ștefan cel Mare, tronsonul dinspre str. Lizeanu
4 martie 1977

                            

                              Teritoriul unei țări se zonează seismic, adică se face o delimitare a suprafețelor cu același grad de intensitate seismica. Toată această lucrare se întocmește de către seismologi pe baza datelor statistice de-a lungul unei perioade de ani. Aceste date au la bază măsurători specifice seismice. Acum intervin inginerii constructori și trec la proiectarea construcțiilor rezistente la seisme.

                               Voi descrie în linii foarte generale cum se face calculul unei anumite construcții, ca aceasta să reziste la cutremure.

   

Balcoane prăbușite la blocul Wilson din bd. Magheru
4 martie 1977

                                   Să presupunem că vrem să construim în București un bloc de locuințe parter și 15 etaje, cu o structură din beton armat, amplasat pe un teren de fundare normal. În principiu, calculul static(la forțe verticale,gravitaționale) este cunoscut și nu comportă cunoștințe deosebite pentru inginerul constructor. Dar, ce se întâmplă când trebuie să ținem seama de zona seismică a orașului ? În această situație principiul de calcul este următorul: În momentul în care baza blocului este mișcată de către cutremur ea se deplasează cu o o anumită valoare. Această valoare se produce în timp, deci există o viteză și o accelerație. Or, masa înmulțită cu accelerația înseamnă forță. Se produce, deci, o forță de inerție (evident supraunitară) care solicită construcția pe orizontală; de aceea calculul antiseismic se mai numește și calculul la forțe orizontale. 

    

Centrul de Calcul al Ministerului Transporturilor
4 martie 1977

                             Blocul în cauză se asimilează cu o consolă încastrată în terenul de fundare(modelul matematic), iar pe înălțime  se distribuie forțele de inerție calculate și în final calculul se face la fel cu cel static (deosebirea fiind că forțele sunt dispuse pe orizontală). În realitate calculul este mult mai amplu și mai în amănunt.

În fața bl. OD16 Militari (un tronson prăbușit):
Tovarășul, Tovarășa, primul ministru Manea Mănescu
și alți specialiști dând indicații prețioase.
7 martie 1977

                              Toate aspectele legate de proiectarea construcțiilor rezistente la cutremure sunt studiate în cadrul Ingineriei seismice, care este în continuu studiu și dezvoltare.

                                       Sper să-l fi contrazis puțin, puțin, pe Pierre Janet !

     ------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com