de Mihai G. Tănase
Despre Mănăstirea lui Matei Basarab, ctitorită la anul 1650, găsim date interesante pe net; ceea ce este mai puțin cunoscut este despre istoria clădirii Școlii, care astăzi se numește Matei Basarab.
Am să fac o descriere succintă a acesteia, așa cum am găsit-o în Monografia comunei Brebu, scrisă de către Ioan Gratie - Învățător superior și fost director la această școală. Un exemplar din monografie ar trebui să se găsească la Primăria comunei, din anul 1988.
În anul 1910 s-a hotărât construirea acestei școli. Clădirea era tip parter cu patru săli de clasă și de departe se vedea după stil că este o școală tipic de țară. Construcția nu a durat mai mult de un an (nu a avut cine să le ceară tot felul de avize) așa că anul următor i-au făcut sfeștania. Prin anii '58 - '59 școala a devenit neîncăpătoare și tovarășii au hotărât supraetajarea sa și după '89 i-au pus și termopane. Nici la supraetajare și nici la aplicarea termopanelor nu i-a păsat la nimeni că această clădire nu mai arată a școală. Ce să facem ? N-avem bani pentru așa ceva ! Sau poate mai știu eu, nu sunt arhitecți pe la județ. E și asta o variantă ! În orice caz, cum arată acum: arată ca dracu' (să-l citez pe Petre Roman - la Revoluție) în ansamblul Școală - Mănăstire.
Până pe la șapte ani timpul mi-l petreceam în cea mai mare parte prin curtea mănăstirii și evident în biserică. Participam la toate slujbele și nu înțelegeam nimic. Mergeam la aproape toate înmormântările, de parcă eram rudă de gradul doi sau trei cu defunctul sau nu mai spun de cununii. La sfințiri de troițe și la tot ce avea legătură cu biserica. Odată, la o cununie, înainte să înceapă slujba trec printre ginere și mireasă. Ce gălăgie am putut să am acasă. Niște babe le și transmisese la părinți ce boacănă am făcut eu în biserică: vezi Doamne că cei doi se vor despărți. Niște prostii ! Oamenii au avut copii și au murit de bătrânețe. Mult mai tîrziu am aflat cum este cu biserica și superstiția. Ce să spun ? Biserica era locul meu de joacă !
A venit și timpul când am mers la școală. Primul învățător a fost un bărbat de vreo 25 de ani. Avea Școala Normală. Era calificat. Norocul meu. Era oltean. Se căsătorise la noi în sat tot cu o învățătoare și aici a rămas. S-a naturalizat brebean și aici a și murit. El mi-a pus condeiul (nu creionul sau stiloul) în mână și m-a învățat aritmetica și să citesc. Era un tip pasionat de această meserie. L-am întrebat acum niște ani, de ce nu și-a dat diferențele să ajungă și el profesor. Mi-a zis: eu am învățat să ajung învățător nu profesor; am o mare satisfacție când aud că un elev de al meu a ajuns mult mai sus decât mine. Problema este că după abia 25 de ani trăiesc această satisfacție, dar eu am vrut sa fie așa.
După primele patru clase am început studiul pe ore și materii: fiecare profesor cu materia lui. În ansamblu toate ar fi fost bune, dar profesorii nu erau profesori. Erau un fel de suplinitori. Ei nu se puteau compara cu un absolvent bun de liceu. Acest lucru s-a reflectat și în pregătirea elevilor și am constatat-o pe pielea mea cu prisosință, când am ajuns să intru la liceu. Diferență mare între unul care a studiat la oraș și unul de la țară. Am avut șansa să șterg această diferență până la terminarea liceului. Am întâlnit alți oameni, alte vederi. La facultate a fost mai simplu din acest punct de vedere. Cred că maturizarea și-a spus cuvântul și am știut singur ce să fac. Cineva mi-a luminat calea și am putut să înțeleg și ce spunea preotul când încheia slujba: Iisus Hristos dumnezeul nostru adevărat... Pentru că în mintea mea de copil întrebam: Unde este Dumnezeu ? Eu nu văd decât pe IH și pe Fecioara Maria (care este o femeie) ! Doamne, Doamne ce mare ești !
--------------- mihaibrebu@hotmail.com