DE LA INGINERIE LA FILOZOFIE

București, August 1982
Santierul: Translatarea Bisericii Schitul Maicilor
Patriarhul Justin Moisescu, Ing. Emil Prager(cravată închisă)
și Ing. Eugeniu Iordăchescu(cravată cu buline)

Inginerul Emil Prager
(Imagine Internet)

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  

                                                                     de Mihai G. Tănase    

                                                                                                                                                                                                      Am avut ocazia fericită de a cunoaște un om deosebit, din cele mai multe puncte de vedere și n-as greși prea mult dacă aș spune din toate punctele de vedere. Un om de o cultură tehnică aproape desăvârșită, îmbrăcată în cultura generală pe care mulți dintre noi am vrea să o atingem, dar nu este posibil. Creatorul a dat fiecăruia după cum a crezut El că este bine ca noi să nu-l dezamăgim, iar dacă vom face altfel vom da socoteală și pentru cel mai neînsemnat lucru la timpul stabilit și pe care-l așteptăm. Acest om a fost inginerul constructor Emil Prager, născut în anul inaugurării Ateneului Român și plecat dintre noi în al 97-lea an de viață.

                                                               L-am întâlnit pe un șantier cu "probleme", când dansul avea vârsta de 85 de ani și arata de 50 atât la fizic cât și la minte (asta am constat-o rapid, m-a simpatizat de la început și în ultimii săi zece ani de viata i-am făcut nenumărate vizite, discutând probleme tehnice în construcții ale căror durata se întindea la trei, patru ore). Nu voi arăta acum ce personalitate a fost inginerul Prager în perioada interbelică și chiar postbelică, deoarece nu cunosc detalii, ci numai din materiale scrise de alți autori. Mă voi limita a face o sinteză a discuțiilor noastre.

                                                           La început mi-a povestit cum a scăpat de naționalizare și de eventuala pușcărie, de care au avut parte mulți de talia dânsului. Era un om cu mintea luminată si le judeca pe toate la rece. Când am văzut care este calea (spunea dânsul) am făcut un inventar al averii mele și m-am adresat statului ca să o donez. Am donat-o si am rămas doar cu strictul necesar. Am devenit un fel de proletar la care nu se mai uita nimeni. {In Evanghelia după Luca există o pericopă: Bogatul căruia i-a rodit țarina. A respectat-o întru totul și a evitat necazurile groaznice ce i s-ar fi putut întâmpla. Inginerul Prager avea în biroul său deasupra mesei de lucru un triptic, era un om credincios, de confesiune catolica. Se trăgea dintr-o familie de austrieci.}

                                                           Cum am învățat să discut în mod democratic (deși, atunci, habar nu aveam). Mi-a dat o bucată de hârtie (stilou aveam) și și-a luat și el la fel. Ne-am așezat la o masă joasă, rotundă, față în față. Am început să vorbesc eu. Pe durata expunerii dânsul își nota tot ce i se părea că nu este clar și nu m-a întrerupt nici măcar o dată. Gata am terminat, am spus eu. Apoi a început să vorbească dânsul și pe măsură ce discuția avansa își tăia pe rând din însemnările făcute. În acest timp, eu îmi notam ce nu înțelegeam fără să-l întrerup. Gata Tănăsică, am terminat și începeam eu. Și tot așa până terminam subiectul în cauză, care putea să dureze uneori și patru ore. Plecam de la dansul cu o satisfacție enormă, nu mă simțeam obosit și aș fi început o noua rundă de convorbiri.

                                                              La vârsta de 90 de ani inginerul Emil Prager scrie o carte. La acea vreme nu mai vedea cu un ochi și scria ajutându-se de o lupă. A scris cartea (prima parte) intitulată Betonul armat în România. Pentru aceasta avea nevoie de adresele actualizate ale unor clădiri, construite de dânsul în București în perioada interbelică. La una dintre ele mă roagă să merg eu să aflu adresa poștala: str.Domnița Anastasia nr.?. Merg acolo, intru și la poarta un subofițer, nu știu de ce armă era. Îi spun ce doresc. El nu zice nimic. Dă un telefon, după care îmi spune: veniți cu mine. O luăm pe strada către fostul MAI. Îl întreb: unde mergem. Tace. Intrăm în clădirea de pe colț și apoi într-un birou mare și luxos. Semiîntuneric. La capătul unei mese lungi un birou așezat perpendicular, la care stătea un tovarăș în civil, căruia subofițerul îi spune: vi l-am adus tov. colonel. Mă ia la întrebări și-i spun ce vream să știu. Cum tovarășe mai trăiește inginerul Prager ? Da, i-am răspuns, mai are un singur ochi și scrie cu lupa o carte și vrea sa știe adresa poștala a clădirii, să o citeze în carte. Atunci tov.colonel îmi zice: Anastasia 6; si adaugă, tov.plutonier tov. inginer este liber. Condu-l ! Deci de la o cladire la alta eu fusesem arestat. De ce ? Acolo era unul din sediile Securității Statului. După acest episod mi-am zis: dacă știam muream de frică și nu toți securiștii sunt "analfabeți".

                                                        Inginerul Prager în vizită la un dulgher, fost șef de echipă la antrepriza sa, ajuns director general la o mare centrală de construcții. Intr-una din vizite ce-mi spune ing. Prager ? Tănăsică, stii că am probleme cu construirea mormântului la cimitirul Bellu-catolic. Cei de la Marmura mă tot amâna și m-am gândit să-l rog pe directorul general să mă ajute, să-i pună la treabă pe cei în cauză, să-mi termine lucrarea. Eu îi spun: nu vă duceți că nu vă ajută cu nimic, faceți cum credeți. La circa trei săptămâni merg din nou acasă la dl. Prager. Stai să vezi că ai avut dreptate. Am fost la biroul omului meu; l-a anunțat secretara că am venit și mă ține în antecameră o jumătate de oră, că vorbea la telefon cu tov. prim de la sector. Apoi îmi spune secretara că l-a sunat tov. ministru și iar mai stau o jumătate de oră. Iese afară, cu burta înainte, din birou și-și cere scuze că nu a putut să vorbească cu cei de la Marmura. Și uite așa, de abia am ajuns acasă. Eu v-am spus d-le inginer ca dulgherul nu mai este la antrepriza dv. si vă arată el ce a ajuns mârlanul din dulgher. Asta este !

                                                            Ca sa aibă activitate, pensionar fiind, mai lucra patru ore consilier la MEE. Vin la avizare nişte ingineri de la Timişoara și-i prezintă o grindă de acoperiș pentru o termocentrală. Se uită ing. Prager la ea și le spune în față: această grindă nu ține, se rupe. Nu se poate am calculat-o la computer. Nu știu la ce ați calculat-o, mergeți si refaceți calculele și veniți din nou. Vin băieţii și spun: ați avut dreptate, programul era greșit. Inginerul Prager avea ceva tehnic nativ în el. Asa cum un farmacist de vârf apreciază ce influență au două sau trei miligrame de substanţă asupra organismului uman, așa inginerul constructor Emil Prager aprecia (și așa era) ce influenţă au două sau trei tone de sarcini asupra eforturilor dintr-un element. Dacă efectuai calculul obtineai exact rezultatul prezis.

                                                                 În camera de lucru a inginerului Prager se afla o bibliotecă ce conținea numai cărti de construcții ale profesorilor de la Școala de Poduri și Șosele (1864), care cu timpul a devenit Politehnica București. Aceste cărti erau toate legate în piele neagră, hârtia ultravelină și o grafica cum n-am văzut în zilele noastre. Ceea ce le dădea valoare erau autorii: Filipescu, Saligny etc. La un moment dat mă gândesc să-l rog să-mi dea niște exemplare într-un număr pe care îl va aprecia. Deja, între noi se legase o prietenie aparte, ca de la tată la fiu. Ghinionul meu: mă îmbolnăvesc și circa un an n-am mai dat pe la domnul inginer. Cu ocazia reluării vizitelor observ că toată biblioteca dispăruse. Îl întreb unde este și-i dezvălui dorința mea. Dragul meu acum îmi spui ? Am chemat pe cineva de la Biblioteca Tehnică Leonida (din Parcul Libertății - Carol I) și am donat-o. Am o mare durere în suflet: după zece luni de la donare, m-am dus la bibliotecă și am cerut registrul cititorilor și constat că nici măcar unul nu se interesase de vreuna din cărți. A fost un moment de liniște plin de tristețe și am trecut la altele.

                                                                  Inginerul Emil Prager avea legături și preocupări în toate ramurile construcțiilor; poate singura lui lipsă a fost aceea că nu a fost implicat în activitatea didactică si unii profesori îl cam priveau de sus (dar fără succes, probabil că în sinea lor realizau acest lucru). L-a cunoscut personal pe seismologul german Sieberg, unul din cei trei autori ai scării de intensitate seismică Mercalli-Cancani-Sieberg(1917), pe care l-a însoţit prin țară după cutremurul din 10 noiembrie 1940. Mi-a dat materiale, unice(nepublicate) referitoare la cutremurul din 1940 pe care le-am folosit în elaborarea tezei de doctorat (menţionate în lucrare).

După obținerea doctoratului am avut cu dânsul o lungă discuţie pe marginea temei din teza de doctorat, discuţiile fiind de această data de natura filozofică și mai puțin tehnica. Totuşi, am reţinut de la dânsul paradoxul lui Zenon din Eleea (despre care nimeni în școală nu a pomenit vreodată), dictonuri din A. Schopenhauer, Confucius și proprii. Când am ajuns la determinarea perioadelor proprii de vibrație ale stratelor de pământ a spus ca aceasta este dificil de obținut, iar eu i-am replicat: avem formule domnule inginer, destul de exacte. Răspunsul său: Dragă Tănăsică, aveţi voi formule de calcul, dar Dumnezeu mai are una în plus pe care n-o știţi. Acum, făcând legătura și cu alte științe, care nu sunt considerate exacte, tind să-i dau dreptate... gândirea omului este limitata oricât de ascuțită ar fi ea.




----------------------   mihaibrebu@hotmail.com

            

ÎNĂLȚAREA DOMNULUI

de Mihai G. Tănase    

                                                           Ieri s-a prăznuit Înălțarea Domnului la creştini, 4o de zile de la Sf. Paşti și spre seară, nu știu pe ce post TV, s-au transmis secvenţe de la sărbătorirea Zilei Eroilor în unităţile noastre militare. Aceste manifestări mi-au trezit lucruri de mult uitate si am sa relatez numai doua.

                                                       Aveam circa zece ani si în aceasta zi de sărbătoare după ce mergeam la biserica se mergea în cimitirul satului de munte, mai mult femeile si copiii pentru ca bărbaţii erau la munca, fiecare pe la locurile lor si bineînţeles la stat. Se ştie ca aceasta zi nu era recunoscută de autoritaţi ca sărbătoare...

                                                           Aşteptam câteva minute sa vină și preotul de la biserica, iar apoi sa înceapă slujba rânduita cu acest prilej. Fiecare şedea în genunchi în fata crucilor mormintelor celor trecuţi în lumea celor drepti, iar pe jos, pe iarba erau puse prinoasele ce trebuiau sa fie sfinţite si apoi împărţite celorlalti.

                                                           Preotul începuse slujba, dar nu înţelegeam decat franturi din ea: "Doamne milueste" si "Amin"; gandul meu era la sfarsitul slujbei si la mancare. Ziua de Înălţare cădea atunci, ca si acum, pe la sfarsitul lunii mai sau începutul lui iunie. Cireșele de mai tocmai dădeau în pârg și bucuria copiilor era mare. Atunci primeam primele cireşe din an... Dacă acum privesc lucrurile petrecute în trecut realizez că, în afară de partea materială a sărbătorii, practic nu făceam nimic, ci numai ne credeam cu toţii creştini. Mult mai târziu am înţeles cum stăteau lucrurile și am început sa le lămuresc, să nu rămân numai la nivel declarativ și cred ca am reuşit în bună parte.

                                                                Începusem să vă spun despre armată. Într-una din secvenţele TV se arăta ceremonia apelului eroilor: Comandatul pronunţa numele eroului, iar militarii din front răspundeau "căzut la datorie" etc. Ceva frumos si înălţator ! Ne amintim că suntem oameni, încă. Totuşi, ceva mi s-a părut o nepotrivire. Probabil, între timp, s-au mai schimbat regulamentele militare și asta înclin să cred. Când eram elev în școala militară, seara se făcea așa numitul apel de seara (să se constate dacă toată lumea era prezentă) și fiecare subunitate avea de "pomenit" un elev căzut în cel de al doilea Război Mondial. Comandatul la sfârșitul apelului spunea: elevul sergent Popescu Mihai, căzut la datorie !, iar unul din colegii mei - care avea această sarcină - spunea: prezent ! Acel erou era printre noi. Acest fel de reamintire parcă este mai frumos, este mai aproape de Dumnezeu.

                                                        Oricum, este bine să ne pomenim eroii, dacă nu în fiecare zi, măcar de ziua lor să ne aducem aminte că, pentru noi au murit. 

               

                                         Dumnezeu sa-i odihnească în pace !





--------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

               

               

LECȚIA DE DEMNITATE

de Mihai G. Tănase    

      

                                                           Într-o zi, un profesor universitar mă roagă sa-l ajut sa-și rezolve o problema ce ținea de buna funcționare a locuinţei sale și mă întreabă dacă nu cunosc pe cineva în domeniu. Da, i-am răspuns, este director la întreprinderea cu pricina. Cum se numeşte ? Inginerul Popescu. Îl vad cum scoate dintr-un birou cam zece caiete de format A5, ingalbenite de vreme (erau caietele cu evidenta notelor acordate tuturor studentilor sai, pe parcursul activitatii sale de dascal) si începe sa le răsfoiasca: Vasile..., George... ? Nu, Mircea! Gata am găsit. La parţial l-am picat, iar în vară i-am dat 5. Te rog sa nu apelezi la el. De ce d-le profesor? Omul (adică, directorul) va fi incântat sa vă ajute mai ales pe dv. Te rog, nu si am încheiat discutia.

                                                         Astfel de episoade s-au mai repetat si fuga la caiete în birou... Am început sa intru în pielea dansului crezand ca este un om ciudat si după ceva timp mi-am dat explicaţia. Domn' Director si alţii ca el s-au căţărat în varf pe funcţii (ocupand locul altora care le meritau) fără sa aibă cunoştinţele la nivelul cerinţelor necesare, ci numai asa pe la jumătate. Cealaltă jumătate a rămas la profesor în caiete. Or, profesorul ca sa evite amintirile neplăcute si penibile a preferat sa rămană cu problema nerezolvată. 

             Lucrurile morale si cele materiale nu se pot amesteca !





----------------------    mihaibrebu@hotmail.com

            

            

            

LA STANDARDE OCCIDENTALE

de Mihai G. Tănase    

                                                    Imediat după '89 a început sa bată un vânt cu iz de capitalism avansat și pe la noi, atât în Capitala cât și în țară. Nu-i rău deloc, mi-am zis în sinea mea. Și unde se vede mai bine acesta decât în ritmul alert al construcțiilor de tot felul: vile care mai de care mai simandicoase, clădiri de birouri și sedii de bănci, magazine imense, depozite de toate categoriile etc.

                                                 Beneficiarii acestor lucrări nu sunt de specialitate, cu foarte mici excepții, și au apelat fie la cunoștințe diletante, fie la unele firme mai mult sau mai putin competente. Construim, construim, dar cum ? Uităm sau ne facem ca uităm, ca avem norme ce trebuiesc respectate cu strictețe ? Pe acestea nu putem sa le politizăm, dacă vrem sa avem un somn liniștit. Cei care au avut un surplus economic (ei știu cum l-au făcut...) și-au permis sa accepte o casa frumoasa pe din afara, fără sa le pese ce este în interiorul ei.

                                                    Un banal exemplu. Un prieten mă roagă sa vad o vilă dintr-un nou ansamblu rezidențial, care avea niște deficiente funcționale (treaba de arhitect). Când am văzut despre ce era vorba și i-am indicat soluția s-a uitat neîncrezător; cum sa dărâme ceea ce era deja făcut și apoi sa refacă ? L-am întrebat atunci: cine ți-a executat domnule lucrarea ? Niște băieți pricepuți de prin jurul Bucureștiului ! Din curiozitate am urcat în pod. Am văzut ce nu văzusem în viața mea. Un brad uscat cu coaja pe el (cum fusese tăiat din pădure) îndeplinea funcția de susținere a scaunelor, în alcătuirea șarpantei. Privit de la distanță șarpanta prezenta un grad avansat de deformare, dar nimeni nu-și făcea probleme. Sintagma devenita clasică la noi "merge și așa, n-are nimic" a funcționat din plin. Nu mă mai mira nici faptul ca vila fusese construita după un proiect sumar (sa nu spun îndoielnic); în schimb fațada era de nota zece (la culori), plăcută ochiului. Asta era importantă: fațada !

                                                         Azi e luni și e dimineață. Merg la sediul băncii sa-mi iau un produs. Nu am mai fost la aceasta banca de trei ani. Clădirea impunătoare, asimetrică în plan vertical și orizontal. Era sa uit: fațada excelenta. Toate condițiile sunt întrunite pentru a te atrage sa o vizitezi, cel puțin. Intru în interior. Paznicul (adică,"bodyguard ul") mă vede dezorientat și-mi da un bon de ordine. La birouri nimeni; numai niște domnișoare de serviciu cautau ceva prin hârtii. La început am crezut ca este lume multă și am de așteptat, dacă am primit bon de ordine. Deasupra biroului penultim un dispozitiv de afișare electronic cu numărul persoanei ce urma sa ia loc. Nedumerit vad ca acesta arata cu 83 mai mult decât aveam eu bonul și m-am întrebat: unde sunt persoanele, iar domnișoara îmi spune ca de vineri arata asa. Constat ca suprafața aferenta celor patru birouri e imensa (probabil sâmbătă se închiriază pentru nunți, dar nu... niște bancheri nu-și permit așa ceva, probabil s-au gândit ca peste 50 de ani o sa fie atâta lume încât aceasta suprafață nu va fi suficienta). Îmi iau produsul respectiv însoțit de o adresa. Adresa era semnata de către șeful departamentului din banca: Lenuța Popescu și dedesubt semnătura olografă, simplu: Lenuța. Banca fiind o societate româno-...., mă gândesc ca s-au primit adrese din afara și angajații de vârf au văzut cum arată o încheiere de scrisoare: Director, semnătura olografa- inițiale prenume și nume- și dedesubt semnătura tipărită. Ne plac normele și curtea vecinului, dar nu împrumutăm nimic ce-i bun de la el ! De ce ? Pentru ca nu vrem și nici pasiune nu avem în ceea ce facem.



-----------------   mihaibrebu@hotmail.com

            

              

EXPOZIȚIA DE PICTURĂ

de Mihai G. Tănase    

                                                                  Recent am primit, prin email, un link de la un amic. După cum arăta, părea să trateze ceva interesant la PRO tv, ce se mai dezbătuse și pe la alte posturi tv și l-am deschis. Nu m-am înșelat deloc. Emisiunea din 11 mai a.c. „După 20 de ani", invitat Prof.univ. Lucian Boia și moderatorul Cristian Leonte. Înainte de a-mi face cunoscută opinia, aș vrea sa încep cu o istorioara (că tot este vorba despre Istorie). Profesorul meu din liceu de limba latină, printre altele curente, ne-a  povestit următoarea întâmplare petrecută în antichitate. Se zice că, doi oameni erau la o expoziție de pictură și se uitau la un tablou. Tabloul înfățișa un cal și călărețul. După câteva momente de contemplație unul începe sa comenteze cu prietenul său, fără să știe că pictorul tabloului se afla în spatele lor: uite ce sanda strâmbă are călărețul, uite ce gambă curbă are etc. Pictorul intervine în discuție și-l întreabă pe comentator: ce meserie ai dumneata ? Sunt cizmar. Domnule, te rog să te oprești la sanda...

                                                 
                                                                   Emisiunea a durat aproximativ o oră. Timp de câteva minute, la început, întrebările au fost axate pe subiectul cărții Profesorului Boia: Primul Război Mondial, după care moderatorul a "pus tunurile" pe invitat. Nu numai că întrebările nu au fost la obiect (să înțeleagă tot omul privitor), ci au fost să fie puse. Invitatul a răspuns cu eleganță, coerent și la înălțimea omului cult (cum ar fi versetul din Evanghelie: cine are urechi de auzit, să audă). Dacă ar fi să asemăn întrebările cu proiectilele, acestea nu s-au înscris în clopotul lui Gauss - toate au căzut haotic, fără să atingă ținta. Se crede că, a elabora o parte din trecutul istoric al unei țări este așa ceva ce se poate discuta la o bere și dacă nu este înțeleasă de toată lumea (indiferent de pregătirea ei intelectuală), nu face doi bani. În restul timpului s-a încercat să se scoată de la Prof. Boia soluții proprii în dezvoltarea și orientarea României în viitor, toate puse în lumina unui aparent patriotism și care nu aveau vreo legătură cu specialitatea invitatului.  

                                                                  Cunoștințele dobândite în școală în legătură cu evenimentele istorice sunt cunoștințe ultra generale, pe ale căror baze nu poți să faci o analiză aprofundată asupra desfășurării lor. Acestea sunt studiate de anumiți oameni (care au pasiune pentru așa ceva) și dacă ne interesează cumva și pe noi, păi atunci să-i rugăm cu respect să ne spună și nouă. În caz contrar, riscăm să intrăm în pielea vizitatorilor din istorioara amintită mai înainte și să avem bunul simț să ne oprim la nivelul pregătirii noastre...




--------------  mihaibrebu@hotmail.com

              

           

       

DORMI ÎN FRONT

Servanții în pauza de foc, în aplicație !

                     de Mihai G. Tănase                    

                                                             Nu de multe ori auzim expresia: dormi în front; dar de cele mai multe ori o auzim în spațiul cazon, atunci când luăm contact cu el. Un militar începător și mai putin atent la ce va avea de însușit pe parcursul perioadei de instruire, cu siguranță, va auzi mai des această sintagmă din partea superiorului său. La timpul respectiv, chiar eram curios să văd dacă aceasta are un suport real sau este, așa, doar o vorbă... Și culmea, în timpul unui marș lung și obositor, la început de vară, în câmpie, mărșăluiam și gândurile-mi zburau departe și nicăieri. Preț de câteva minute bune, să spun vreo 15, am dormit cu ochii deschiși în zgomotul uniform al pașilor ce se auzea în fundal. Am dormit într-adevăr. Când m-am trezit eram odihnit ca după un somn lung și mărșăluiam înainte. Acest lucru mi s-a întâmplat și când eram cu ceilalți colegi dispuși în front pentru a asculta mai știu eu ce. Mi-am demonstrat însumi baza reală a expresiei.

                                                          Plec de acasă, merg pe stradă, mă întâlnesc cu oameni bărbați sau femei, îi privesc: fiecare are o mină gravă, fără un zâmbet sau vreo urmă de lumină pe fată, îngândurați de probleme cotidiene, probabil. Intru în magazin, aceleași figuri, stau un moment și mă întreb dacă nu sunt într-o țara a cărei limbă nu o cunosc...și mă sperii.

                                                          Vin acasă, mă întâlnesc cu un vecin mai în vârstă și începe să-mi povestească ce se mai petrece prin bloc, cu cât a crescut întreținerea luna aceasta, trece la politică, ce-i mai fac nepoții din America și simt că mă apucă somnul...

                                                          Ajung în casa și deschid televizorul. Politicienii se ceartă între ei. Schimb canalul, idem. Trec pe altul, temă economică: a crescut sau a scăzut șomajul, locuri de muncă în căutare. Schimb. Mireasă pentru fiul meu...Schimb. Muzică (mai mult urlete si picioare goale de dama)... Închid televizorul: fac economie de energie electrică și voi plăti mai puțin...

                                                          Stau și mă gândesc că, în loc de "dormi în front" este mai bine să spun "dormim în front", nu ?


--------------------   mihaibrebu@hotmail.com