luni, 18 iulie 2016

IN VINO VERITAS

Balastieră
(Imagine Internet)







                                     
                                                                     
                                            
                                                                                de Mihai G. Tănase 


                                                         În anii construcției socialismului (la propriu) partea vizibilă cine o alcătuia ? Construcția de blocuri de locuințe care se făcea într-o frenezie, aproape totală, pe întregul cuprins al țării și în special în Capitală ! Lăsăm la o parte aspectele tehnice ale construcțiilor acum (poate în viitor voi vorbi și despre ele, deoarece m-am aflat tot timpul în mijlocul lor și chiar am veleitatea de a spune că le cunosc) și voi arăta câte ceva despre partea economică a lor. De ce ? Pentru că are mare legătură cu ce se prezintă astăzi pe mai toate canalele tv, adică cu corupția. Cum nu m-am ocupat niciodată de politică îmi este dificil să trag vreo concluzie pertinentă, dar alții s-ar putea să o facă.

                                                              La vremea respectivă era o lipsă acută de spații de cazare a populației transferată de la sat la oraș. Trebuia prin toate mijloacele să dezvoltăm industria grea, care ne va proteja de toate amenințările din afară. Ori, acești muncitori trebuiau să locuiască undeva. Soluția la îndemână era construcția de blocuri. Blocuri din beton armat, cu un confort minim. După câțiva ani, culmea, s-a trecut și la diversificarea acestui confort minim, ajungându-se la blocuri de confort II, III și chiar IV. 

                                                                   Cum betonul reprezintă cam 75 - 80 % din masa totală a unui bloc, erau necesare milioane de metri cubi de balast. Acest balast se extrăgea dintr-un lanț de balastiere de-a lungul albiei râului Argeș, începând de la Adunații-Copăceni și până sus, la Borlești. Pentru a se confecționa un beton de calitate agregatele (pietrișul și nisipul) trebuiau să îndeplinească anumite cerințe tehnice, prevăzute de către standardele și normativele în vigoare. Serviciul, din care făceam și eu parte, printre altele se ocupa cu controlul (pardon, suntem în '16, auditul) respectării cerințelor tehnice ale agregatelor.

                                                                    Într-una din zile șeful de serviciu, un inginer la vreo 58-59 de ani, îmi spune că, mâine dimineață plecăm în control la balastierele de pe Argeș împreună cu un coleg de serviciu și directorul de resort al întreprinderii care administra balastierele, cu IMS-ul acestuia(mașina românească de teren). Bun ! Luăm la control balastierele de pe la mijlocul lanțului. Facem una, două și ajungem în jurul orei 14 la cea de a treia, dar nu mai mergem la treabă, mergem la masă. Întreb pe colegul: Ioane, unde mâncăm, la ce restaurant din zonă ? Ce restaurant, tată, stai că totul este aranjat ! (Ionică era inginerul care răspundea de balastiere, din partea Centralei și cunoștea toate mișcările din balastiere).

                                                                                                       Intrăm într-o casă arătoasă. Într-o cameră, destul de mare, o masă aranjată ca la Athénée Palace. Pe masă de toate ! (Când mă gândesc că, lumea stătea de noapte, la coadă la adidași și tacâmuri). Îl întreb pe Ionică: cu cât trebuie să particip ? Nu aveam decât vreo zece lei la mine. Stai cuminte, la câte basculante de agregate vând ăștia pe la toți din sat, masa asta nu e nimic, o să mai venim noi pe aici, să simtă ! După ceva vreme, după o țuică și un vin bun, Ionică începe să vorbească tare și tot discuta în contradictoriu cu Șefu'. Mai ia un pahar și dintr-o dată, jap, îi trage șefului o palmă peste față: Mă, tu știi că eu te-am pus șef pe tine și tu îmi faci tot felul de mizerii, de la condică și până la biletul de voie ? Eu i-am zis directorului general (cu care am fost coleg de grupă) să te pună șef, să o duc și eu mai bine, iar tu ești un porc ! După ce mutră avea șeful, era clar că așa era și nici n-a negat.  Sar ceilalți să-i despartă și se încheie ospățul. Plecăm spre București, dar fără Ionică.

                                                                              A doua zi la serviciu, totul decurgea ca într-o zi obișnuită: Nu s-a întâmplat nimic !





-------------------------   mihaibrebu@hotmail.com