ANAMNEZA

de Mihai G. Tănase 

                                                                             Ieri, s-a anunțat la tv. că, fostului Prim-ministru al României, Victor Viorel Ponta i s-a retras titlul științific de doctor în Drept, de către Consiliul General de Atestarea Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU), considerându-se că o parte din teza de doctorat a fost plagiată. Totodată, s-a mai spus că dânsul o să atace în justiție decizia CNATDCU. Aceasta este o problemă a dânsului, pe care o va rezolva într-un fel sau altul. Ceea ce vreau să menționez sunt câteva aspecte pe care nimeni nu dorește să le aducă în spațiul public, fie că nu se cunosc, fie că nu se vrea. Este bine de arătat dintr-un început că, persoanele care sunt la șezătoarea tv, pe această temă, nu sunt posesoare a unui titlu științific și ca atare exprimă păreri personale, ca orice om la un pahar de vorbă.

                                                             Cu privirea la responsabilitatea doctorandului relativ la posibilul de plagiat am de adus un amendament. Conducătorul științific este atestat de către Ministerul Învățământului, prin Comisia Superioară de Diplome (cum era înainte), adică de către CNATDCU, actual. Dacă acest conducător nu este capabil să-și îndrume doctorandul, în sensul evitării totale a plagiatului, în momentul dovedirii că o parte sau părți din teză sunt plagiate, atunci acesta să răspundă solidar cu doctorandul său, deoarece este imoral și să piardă dreptul de conducător de doctoranzi, irevocabil. Cu alte cuvinte, să-l dea puțin mai tare cu capul de pereți, să simtă ! 

                                                                În continuare mă voi limita numai la două aspecte relativ la titlul științific de doctor într-un anumit domeniu: cum a evoluat obținerea titlului de doctor, pe etape, din perioada interbelică până în prezent și implicația pecuniară determinată de acest titlu, în țara noastră.

                                                                                           În perioada interbelică numărul persoanelor cu studii superioare era foarte mic (să nu spun extrem de mic). Dintre aceste persoane, câteva, își luau un doctorat la Paris(în general, cei cu profil umanist), la Berlin (cei cu profil în științele exacte) sau în România.

                                                                  După instalarea noului regim s-a trecut la alinierea titlurilor științifice cu cele din țara vecină, de la răsărit. A dispărut titlul de doctor și s-a înlocuit cu cel de candidat în științe, și titlul de doctor, superior candidatului în științe, era considerat a fi echivalent cu titlul de doctor docent. Asta până prin anii '70. Acest titlu de candidat în științe se obținea, în special, la Moscova. (Fără să amestec una cu alta, rușii au avut și au mari oameni de știință.)

                                                                    Ca o digresiune, îmi aduc aminte că, în anul 1964 în vacanța de iarnă, la radio se anunța, solemn, la radiojurnalul de la ora 22: Inginerul Viorel Visarion a susținut la Moscova teza în vederea obținerii titlului de candidat în științe tehnice. Întrucât teza a fost realizată la un nivel științific superior, comisia i-a acordat titlul de doctor în științe. Somitățile noastre erau recunoscute și de ruși ! (Am avut fericirea să-l am profesor la Analiza matematică. Un om cu niște capacități intelectuale ieșite din comun.)

                                                                     Cum spuneam mai sus, prin anii '70, s-a revenit oarecum la vechile grade științifice și atunci Tanti Leana a fost făcută doctor inginer în chimie, dar s-au schimbat lucrurile cu titlurile științifice: pe șest, s-a desființat titlul de doctor docent. Tanti Leana nu avea nevoie și de docență ! Oameni remarcabili nu au mai putut să-și ia docența; și chiar azi este același lucru. „Ce dracu', toți plagiatorii să devină și docenți ? Ar fi culmea !”

                                                                        Ce avantaje pecuniare aveai după urma titlului de doctor în... ? Practic, niciunul ! Doctoratul se dădea sau se făcea de către acele persoane care simțeau necesitatea de a se poziționa acolo unde le era locul; să zicem dintr-un oarecare orgoliu. Totuși, la început s-a dat o indemnizație, cam 15 % din salariu tuturor posesorilor de titluri științifice, dar pentru o perioadă scurtă. Această cutumă a rămas numai la persoanele din învățământ. În plus acestea erau avantajate sau chiar condiționate (cum este și azi) în promovarea ierarhiei didactice. Și cam atât ! Deci, toți care nu au făcut(și nu fac) parte din sistemul de învățământ au fost discriminați ! Văd că, unii au luat sume frumușele, prevalându-se de titlul științific și s-ar vrea ca sumele respective să fie recuperate de la cei care au plagiat .(Lucru greu !) 

                                                                        Cine va mai face ordine în acest domeniu ultra alambicat și imoral mi-e greu să întrevăd. Este un miros greu ce-mi provoacă scârbă...





--------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                    

                                                                             

SALA POLIVALENTĂ

Sala Polivalentă din București
(Imagine Internet)

Interior Sala Polivalentă
(Imagine Internet)

                                                                      de Mihai G. Tănase 

                                                                

                                                       Sala Polivalentă din București este o construcție a anilor '70, care se remarcă printr-un sistem constructiv destul de interesant și ingenios pentru vremea respectivă. Ce este important și spectaculos în realizarea sa este sistemul acoperișului: format dintr-o rețea de cabluri pretensionate, susținută de stâlpi din beton armat, dispuși pe laturile lungi ale dreptunghiului în plan. Dificultatea majoră a fost la stabilirea eforturilor de pretensionare ale cablurilor, în așa fel ca toate să aibă aceeași săgeată (curbura concavă a acoperișului să fie continuă și uniformă). Această construcție grandioasă a fost executată de către o întreprindere de construcții-montaj, din subordinea Centralei de Construcții Montaj București, din cadrul Primăriei Generale a Municipiului București. La această Centrală am lucrat câțiva ani, ocupându-mă de aspectele tehnice calitative ale construcțiilor.

                                                            Nu intenționez să descriu aspectele tehnice ale execuției Sălii Polivalente, întrucât ar fi probleme strict legate de acest gen de construcții și ar ar trebui să expun totul în jargon, dacă cineva ar dori să înțeleagă ceva.

                                                              Aș vrea să relatez o povestioară cu privire la această construcție. S-a întâmplat ceva similar cu vizita recentă a Primului Ministru al României în Vietnam.

                                                        Era în toamna anului '75, în noiembrie (n-are importanță). Sala fusese declarată terminată prin vara anului '74 (nici asta n-are importanță). Mă cheamă la el, în birou, directorul tehnic și-mi spune că, mâine împreună cu un inginer de la Coordonare (un fel de activist)  vom însoți delegația din R.P. Chineză, care face o vizită în București, pe linie de construcții. Tot atunci, stabilește și pe unde să-i ducem pe tovarășii chinezi. Bun ! Vorbesc cu inginerul coordonator și-i zic: Dom'le hai să nu părem că-i tratăm de sus pe chinezi, să lăsăm cravata și să venim îmbrăcați ca ei nu la tunică, dar fără cravată și cu pulovere pe gât. Gata tată !

                                                             A doua zi, dimineața, ne întâlnim cu chinezii într-un birou mare: Erau patru ingineri constructori (unul studiase în România și ne-am revăzut - bucurie mare; era translatorul delegației). Toți erau îmbrăcați elegant, purtau cravată și aveau prestanță. Eu și cu tov. inginer cu pulovere pe gât. Cred că, a fost cel mai penibil moment din viața mea, când se uitau chinezii la noi. Mao Zedong trăia încă, dar începuse dezghețul la ei. De unde să știu ? La Europa liberă nu se vorbea de China, se vorbea de România ! Apoi, am plecat cu toții la Sala Polivalentă. Colegul meu și-a intrat în pâine: le-a spus că el e inginerul șef care a supravegheat lucrările și ce minunății tehnice a făcut el (niște aiureli). Translatorul (care vorbea perfect românește) se cam uita pătrat la figura lui, că doar știa cum stăteau lucrurile pe la noi, dar ce le-a tradus la ceilalți chinezi, numai el știe. 

                                                            După ce am văzut vizita Prim-ministrului în Vietnam la tv, acum mai mi-a trecut cu chinezii; se întâmplă și la case mai mari...






-----------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                        

                                                                 

CINCI LA SUTĂ

de Mihai G. Tănase 

                                                               Ce spune proverbul românesc relativ la bătrâni ? Cine nu are bătrâni să-i cumpere ! Adică, este bine mereu să ai în preajma ta un bătrân care să te sfătuiască ce trebuie să faci atunci când ești într-o situație dificilă. Acest lucru l-am simțit din plin. Ca mai toți tinerii la o anumită vârstă (critică) am considerat că, dacă am o hârtie în mână (cu toate că avea acoperire cu vârf și îndesat) ce atesta pregătirea științifică într-un domeniu pe cât de îngust, pe atât de important  le știu eu cum să le întorc să-mi fie bine. Dar, nu a fost așa. Am ținut seamă numai  de sfatul tatălui meu, când mi-am început munca de inginer stagiar: „Mă băiatule, să fii om serios și să muncești întruna, că șefii ăia ai tăi sunt oameni deștepți, cu carte, te vor remarca rapid și vei ajunge sus ca ei”. (Bietul tata nu știa că șefii mei nu aveau nimic în comun cu șefii lui !)

                                                                       Am luat hârtia, i-am făcut o fotocopie (xerox era numai sus, pe la ministere) și am depus-o la Cadre (adică, la Serviciul Personal sau la Resurse Umane, cum îi zice astăzi). Atât mi-a trebuit: unii mă ocoleau, alții îmi rânjeau,  alții mai impertinenți chiar făceau bășcălie. Eu credeam că glumeau și-i tratam ca atare, dar concomitent așteptam ce-mi spusese tata și nu se întâmpla nimic. Ceva tot s-a întâmplat: șapte ani nu am mai primit nicio mărire de salariu.

                                                                           După un timp încep să mă agit, să văd de ce nu se mișcă lucrurile în sensul dorit de mine. Mai mult, aveam un coleg (care nu știa nici el cu ce se ocupă, decât că era secretar adjunct cu propaganda al organizației de bază pcr) și pentru munca prestată încasa un salariu frumușel, corespunzător funcției de inginer II - fără să știe pe unde este Facultatea de Construcții. Mai târziu am aflat că, activiștii de partid trebuiau să fie remunerați corespunzător (nu cu salariu de inginer III), pentru că erau oamenii de bază ai partidului.

                                                                           Cum totdeauna am căutat explicații logice, fac o adresă la Ministerul Muncii și fără să dau nume pun întrebarea la care vream să primesc răspuns, să mă luminez: „Cum o persoană fără studii este remunerată pentru funcția de inginer II”. Până să primesc adresa de la minister, în mintea mea îmi tot ziceam: i-am încuiat, să vezi ce o să iasă... Vine raspusul de la minister: „Conform legii... toate persoanele care au fost încadrate, la apariția legii, pe funcția de ing. II, primesc retribuția respectivă funcției diminuată cu 5 %”. Discut cu un prieten mai în vârstă și-i povestesc cum am procedat. Începe să râdă: ce dracu' nu pricepi că studiile pentru ăștia valorează 5 % ? Și mi-a spus bancul (în rezumat): „ Vine la Nea Nicu un coleg din clasa a doua. Nicule vreau un serviciu. Bine te fac ministru. E mult, nu pot să fac față. Atunci, te fac director general. Nu se poate, Nicule. Ce vrei mă să te fac, atunci ? Vreau brigadier la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție) ! Mă băiatule, nu se poate, aici trebuie să știi carte !”





-----------------------    mihaibrebu@hotmail.com

IN VINO VERITAS

Balastieră
(Imagine Internet)

                                     
                                                                     

                                            

                                                                                de Mihai G. Tănase 

                                                         În anii construcției socialismului (la propriu) partea vizibilă cine o alcătuia ? Construcția de blocuri de locuințe care se făcea într-o frenezie, aproape totală, pe întregul cuprins al țării și în special în Capitală ! Lăsăm la o parte aspectele tehnice ale construcțiilor acum (poate în viitor voi vorbi și despre ele, deoarece m-am aflat tot timpul în mijlocul lor și chiar am veleitatea de a spune că le cunosc) și voi arăta câte ceva despre partea economică a lor. De ce ? Pentru că are mare legătură cu ce se prezintă astăzi pe mai toate canalele tv, adică cu corupția. Cum nu m-am ocupat niciodată de politică îmi este dificil să trag vreo concluzie pertinentă, dar alții s-ar putea să o facă.

                                                              La vremea respectivă era o lipsă acută de spații de cazare a populației transferată de la sat la oraș. Trebuia prin toate mijloacele să dezvoltăm industria grea, care ne va proteja de toate amenințările din afară. Ori, acești muncitori trebuiau să locuiască undeva. Soluția la îndemână era construcția de blocuri. Blocuri din beton armat, cu un confort minim. După câțiva ani, culmea, s-a trecut și la diversificarea acestui confort minim, ajungându-se la blocuri de confort II, III și chiar IV. 

                                                                   Cum betonul reprezintă cam 75 - 80 % din masa totală a unui bloc, erau necesare milioane de metri cubi de balast. Acest balast se extrăgea dintr-un lanț de balastiere de-a lungul albiei râului Argeș, începând de la Adunații-Copăceni și până sus, la Borlești. Pentru a se confecționa un beton de calitate agregatele (pietrișul și nisipul) trebuiau să îndeplinească anumite cerințe tehnice, prevăzute de către standardele și normativele în vigoare. Serviciul, din care făceam și eu parte, printre altele se ocupa cu controlul (pardon, suntem în '16, auditul) respectării cerințelor tehnice ale agregatelor.

                                                                    Într-una din zile șeful de serviciu, un inginer la vreo 58-59 de ani, îmi spune că, mâine dimineață plecăm în control la balastierele de pe Argeș împreună cu un coleg de serviciu și directorul de resort al întreprinderii care administra balastierele, cu IMS-ul acestuia(mașina românească de teren). Bun ! Luăm la control balastierele de pe la mijlocul lanțului. Facem una, două și ajungem în jurul orei 14 la cea de a treia, dar nu mai mergem la treabă, mergem la masă. Întreb pe colegul: Ioane, unde mâncăm, la ce restaurant din zonă ? Ce restaurant, tată, stai că totul este aranjat ! (Ionică era inginerul care răspundea de balastiere, din partea Centralei și cunoștea toate mișcările din balastiere).

                                                                                                       Intrăm într-o casă arătoasă. Într-o cameră, destul de mare, o masă aranjată ca la Athénée Palace. Pe masă de toate ! (Când mă gândesc că, lumea stătea de noapte, la coadă la adidași și tacâmuri). Îl întreb pe Ionică: cu cât trebuie să particip ? Nu aveam decât vreo zece lei la mine. Stai cuminte, la câte basculante de agregate vând ăștia pe la toți din sat, masa asta nu e nimic, o să mai venim noi pe aici, să simtă ! După ceva vreme, după o țuică și un vin bun, Ionică începe să vorbească tare și tot discuta în contradictoriu cu Șefu'. Mai ia un pahar și dintr-o dată, jap, îi trage șefului o palmă peste față: Mă, tu știi că eu te-am pus șef pe tine și tu îmi faci tot felul de mizerii, de la condică și până la biletul de voie ? Eu i-am zis directorului general (cu care am fost coleg de grupă) să te pună șef, să o duc și eu mai bine, iar tu ești un porc ! După ce mutră avea șeful, era clar că așa era și nici n-a negat.  Sar ceilalți să-i despartă și se încheie ospățul. Plecăm spre București, dar fără Ionică.

                                                                              A doua zi la serviciu, totul decurgea ca într-o zi obișnuită: Nu s-a întâmplat nimic !





-------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                            

OAMENI MARI

de Mihai G. Tănase 

                                                                                                      

                                                                                                      Moto
                                                                                                  Lc. 20.25

                                                             

                                                             Când auzim sintagma „oameni mari” la ce ne gândim ? Ne gândim la niște persoane, oarecum, ieșite din comun; niște oameni care au muncit enorm sau care au avut dar special (ori, chiar har) de la Dumnezeu și au niște realizări demne de urmat sau de invidiat. Niște arhetipuri !

                                                                      Astfel de oameni, ajunși la o vârstă, apar pe la tv și-și povestesc viața. Unii sunt de admirat, iar alții făceau mai bine dacă stăteau acasă. Nu poți să intoxici pe cei tineri cu tot felul de aiureli, deformând istoria, aceștia luându-le drept adevărate. Harul de la Dumnezeu este ceva primit cadou, pentru care tu n-ai făcut niciun efort și cu care te-ai ridicat deasupra altora. Nu ar trebui să te mândrești, ci dimpotrivă, să te smerești, mulțumind Creatorului.

                                                                       Recent, pe postul național tv a apărut o doamnă, fostă cântăreață de operă - care într-adevăr a fost mare în muzică (nici n-aș putea să-mi dau eu cu părerea, pro sau contra, neavând studii în domeniu) - și care a spus că, a ratat de două ori, consecutiv, intrarea la Conservator (deși avea o pregătire muzicală excelentă) întrucât a picat-o la examenul de marxism-leninism.

                                                                                                  În perioada respectivă nu se dădea la admitere, în nicio facultate, examen de marxism-leninism dintr-un singur motiv: nu se studia în liceu. În liceu se studia Economia politică și Socialismul științific.  Această materie de marxism-leninism s-a studiat la facultate, în perioada dinainte, sub forma de Istoria PCUS. Probabil, altele au fost motivele pentru care doamna nu a putut să intre din „prima” la Conservator (se poate să fi fost și politice, n-am de unde să știu); dar, este mai pompos să zici: Dom'le, m-au picat la marxism-leninism ! Sunt „în trend”, nu ?

                                                                            Această povestioară am mai auzit-o sub alte forme și altă dată, spusă tot de oameni mari, chiar și de către academicieni: oameni care au mâncat din palma lui Nea Nicu și acum îl înjură post-mortem... Trebuie și ei să fie „în trend” (să nu le ia cineva pensia)!

                                                                                Ceea ce spun acești oameni mari, pe mine nu prea mă interesează. Dar, ar fi bine să aibă un comportament de brad și nu de trestie în vânt. Cu alte cuvinte: Să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu !





---------------------   mihaibrebu@hotmail.com