VREAU UN PREȘEDINTE

Statuia lui Vasile Lascăr
(imagine Internet)

                                         de Mihai G. Tănase 

                                                       

                                                   

                                           Pe statuia lui Vasile Lascăr, de pe strada cu același nume, din București scrie: „Vroiesc să fac din administrație o a doua magistratură”. Când eram student mai mereu treceam cu tramvaiul pe lângă statuie și tot citeam, dar nu înțelegeam nimic. Mai degrabă mă întrebam cum au lăsat-o comuniștii și nu au demolat-o. Habar nu aveam cine a fost Vasile Lascăr, pentru că atunci strada se numea Galați și nu vedeam nicio legătură.

                                                 După '89 am început să realizez cum este cu administrațiile. De fapt, cum ar trebui să fie și de cine depinde.

                                                    Înainte de cutremurul din '77 un prieten de al meu, mai în vârstă, emigrează în SUA - New York (oficial, nu fugar) și se întoarce după un an, cu afaceri (nici de astea nu știam atunci și era mai bine să nu întreb). Începe să povestească cum e viața la americani. Arăta cu 20 de ani mai tânăr ! M-a impresionat. Printre altele îmi zice:

    În metrou îmi fură cartea de identitate (aceasta fiind concomitent card bancar și permis de conducere). Eu speriat (parcă mi se întâmplase mie) îl întreb: bine tată și ce ai făcut în mulțimea aia mare de oameni, că erai un nimeni, exact cum te-a născut maică-ta ? Ce să fac, la 100 m intru într-o secție de poliție și spun ce mi s-a întâmplat. Un polițist intră pe un computer și începe să lucreze. Eu: să te identifice ! Nu, să vadă dacă am amenzi neplătite către stat. După cinci minute îmi eliberează o nouă carte de identitate și plec. Eu încep să râd; hai dom'le că asta e capitalistă, n-a trecut mai mult de un an și vii cu chestii de astea,de propagandă.

S-a cam supărat, dar n-a lăsat să se înțeleagă. El trăia în altă lume !

                                                       La noi era o birocrație cum este și astăzi, dacă nu mai mare. O spun din experiență: deși mă încadram perfect în lege, doi ani mi-au trebuit să-mi fac buletin de București. Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte.

                                                           Aș vrea, dacă s-ar putea, ca noul președinte să facă ce și-a propus Vasile Lascăr și atunci, cu siguranță, dacă s-ar întâmpla să mi se fure cartea de identitate o voi obține în vreo două ore, nu în cinci minute („că ăia au vechime în democrație...”) și aș fi fericit...



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

INDIFERENȚA

de Mihai G. Tănase 

                                     Acum mulți ani am auzit pe un medic psihiatru din provincie, din nordul Transilvaniei, exclamând: într-un spital de boli mintale n-ai să găsești măcar un tâmpit. Termenul de tâmpit se referea la omul cu un bagaj de cunoștințe intelectuale foarte redus, chiar, tinzând către zero. Acest tip de om nu are cum să ajungă într-un astfel de spital, deoarece pe el nu îl preocupă nimic. Nu-l interesează ce se întâmplă în jurul său, nu-l preocupă decât persoana sa; cum am spune astăzi: nu este stresat. Nu are cum să se îmbolnăvească de o maladie mintală. Este mai mult, un simplu tub digestiv.

                                           În activitatea cotidiană, vrem sau nu, intrăm în legătură cu diferite persoane: unele amabile să te ajute, altele nu știu cum să scape mai repede de tine, făcând uz de formule stereotipe. Acestea din urmă sunt indiferente la ce se întâmplă cu ceilalți și probabil de aici a venit și expresia: ăsta trăiește 200 de ani.

                                              Dacă întrebi o astfel de persoană de ce se comportă așa, că ar putea să fie și invers, primești niște răspunsuri năucitoare; printre care și acela că nu a avut cine să-l învețe (adică, să fii avut un mentor). Problema nu este că ai avut sau nu un mentor, pentru că există cărți și dacă ai fi avut puțină voință ți-ai fi creat un bagaj minim de cunoștințe cu care te-ai fi descurcat la nivelul cerințelor actuale minime. În consecință, totul pleacă de la voință.

                                               Avem nenumărate exemple de oameni fără o atestare a educației și se comportă excelent. Primul izvor din care să te inspiri, la îndemâna oricui, este Biblia. Este suficient să parcurgi Noul Testament și ai exemplificări din toate domeniile, și cum am spus, numai voință îți trebuie.

                                           Chiar în religia creștină se arată că, indiferența este păcatul maxim și trebuie eliminat. Prin indiferență nu facem altceva, decât umbră Pământului și asta ar trebui să ne dea de gândit...



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

PE TIMPUL MEU ERA ALTFEL

de Mihai G. Tănase 


                                              

                                    

                                           Cine calătorește cu tramvaiul și în special cu troleibuzul este imposibil să nu fi auzit măcar o singură dată expresia: pe timpul meu era altfel ! Mai apoi auzi și completările specifice acesteia. Cine spune astfel de lucruri ? Oamenii mai în vârstă care au o țintă precisă: tinerii care nu le cedează locul (fie că nu au fost atenți în jur, fie cu rea intenție; cauzele sunt discutabile). Problema nu este aceea că nu li se cedează locul în mijlocul comun de transport, ea vine dintr-un fel de frustare (de care nimeni nu este de vină, așa este firea lucrurilor) că nu mai sunt și ei tineri. Cu trecerea fiecărei zile devii tot mai în vârstă, iar tinerețea trece și ea. Și înainte și acum este la fel, numai omul își schimbă modul de gândire. 

                                         De fapt, vream să spun altceva ce seamănă, oarecum, cu ce am arătat mai înainte. Azi, o bună parte din adolescenții care au intrat la o facultate (numai cu dosar sau fără) nici nu mai concep să folosească mijloacele de transport în comun, vor automobil. Părinții acestora fac eforturi financiare (unii, alții nu) să le asigure transportul elevat; lăsând la o parte că nu prea dau pe la școală. Mai mult, au „grijă” de viitorul odraslelor să nu le lipsească nimic și ca să „scurteze” timpul își dau acordul să înceapă traiul în comun cu „prietena sau prietenul” asigurându-le și o locuință. Mi-am adus aminte de o zicală (pe care la timpul respectiv nu am înțeles-o): nu poți să ții doi pepeni într-o mână. Acum, văd că se poate !  Nu merge cu facultatea, nu-i nimic, avem timp să facem alta... Nu merge cu consensualitatea, nu-i nimic, am câștigat experiență, schimbăm... Și dacă nu și nu, plecăm afară și ne descurcăm noi !

                                                 Din acest punct de vedere aș putea să spun că, sunt de acord cu conținutul intrinsec al titlului acestui articol, dar oricât aș vrea să par un conservator înrăit, fără să mai menționez morala bisericii noastre, cineva trebuie să mai și muncească...




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                              

PENITENȚA LIBER CONSIMȚITĂ

de Mihai G. Tănase 

                                               Am plecat de la profesor la Gara de Nord și am luat trenul către Câmpina. Îmi venea să cobor din tren să iau aer, deoarece eram cu capul plin de gânduri și întrebări la care nu găseam un răspuns și ritmicitatea zgomotului roților de tren mă înnebunea. Am trecut în revistă pe toți cunoscuții mei și nimeni, părea, că nu poate să mă ajute. Cine dom'le știe limba engleză să apelez la el ? Nimeni ! Ajung a doua zi la serviciu și întreb pe unul, pe altul dacă știe pe cineva. Un domn de pe la serviciul financiar îmi zice: băiatul meu face meditații cu un aviator și se pare că este destul de bun, voi vorbi eu cu el pentru tine. M-am luminat la cap. Peste două zile merg acasă la domn'Profesor de engleză: un domn înalt și zvelt, la vreo 65 de ani. Era stabilit în oraș de câțiva ani și fusese crescut de o doică englezoaică; așa învățase el limba engleză. Am stabilit programul, c/v orei și am pornit la treabă. După ce terminam o ședință eram așa de obosit, dar mai mult zăpăcit, că mergeam pe jos vreo doi km. Omul nu avea niciun fel de metodă de predare și pentru mine era un haos total. Între timp am fost la București de am stabilit titlul tezei, pe care urma la final să o susțin. Atunci, Profesorul mi-a dat o carte despre Bazele Mecanicii Pământurilor, pe care tocmai o cumpărase de la New York și din care urma să dau primul examen pe parcursul stagiului. Problema devenise „groasă” ! Pe de o parte trebuia să învăț noțiunile respective de tehnică, iar pe de altă parte trebuia să știu engleza să o pot înțelege. Mare om profesorul meu, cu un foc a împușcat doi iepuri. Acasă, la părinți, din antreul principal al casei mi-am făcut biroul și am blocat intrarea. Lăsam toate cărțile deschise pe masă și pe scaune, ca ziua următoare să o iau de la semn, să nu mai pierd timpul. Mi-am cumpărat dicționare. Traduceam cam o frază pe oră (și aia greșită); norocul meu că știam despre ce era vorba și le potriveam. Într-una din zile, nu știu de ce aveam nevoie, merg să discut cu mama. O aud că plânge. Era cu o soră de a ei și-i spunea, printre lacrimi, uite băiatul ăsta rămâne neînsurat, toată ziua citește, la ce i-o fi trebuind atâta carte... Soră-sa, lasă că o să-i vină rândul și lui; o încuraja ea. M-a apucat râsul, dar era cam de plâns... Știința este ca un drog: când îi simți gustul nu poți s-o mai lași. Eu am consumat cam mult „drog” și am rămas cu „sechele”.
                                               N-a durat mai mult de un an și am revenit în București. Mi-am găsit omul potrivit pentru engleză și în final am făcut la Universitatea București cursurile postuniversitare de engleză. Atunci am încheiat, oarecum, fobia limbii engleze. Un lucru pot să spun: dacă vrei, poți să faci ceva; dar, dacă poți și nu vrei, nu vei face absolut nimic !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

PRIMA ÎNTREVEDERE

de Mihai G. Tănase 

                                       După titlu s-ar putea crede că, urmează o povestioară de dragoste presărată cu subiecte cunoscute în domeniu, dar în alt registru... Nicidecum, la acest capitol am fost mai mereu în urma timpului. Ce vreau să spun acum este o continuare a articolului „Muncă și onoare”. Ce să faci ? Nu putem să întrebăm Creatorul de ce a făcut una și de ce a făcut alta într-un anumit fel și de ce nu ies toate cum am vrea noi !

                                                     După înscriere, în după-amiaza revelionului, vin în București să iau legătura cu mentorul meu; deoarece primisem o adresă de la Rectorat, că trebuie să fac acest lucru până în data de 15 martie. Eram foarte emoționat, știind cu cine trebuia să mă întâlnesc și habar nu aveam cum va decurge discuția. (Profesorul era un tip sobru, îmbrăcat totdeauna la patru ace și purta papion asortat costumului, dar nici o dată același . Nu îmi aduc aminte să-l fi văzut râzând de două ori, cât timp i-am fost student, într-un an. După mulți ani i-am povestit despre o colegă de grupă care nu nota ordinea cursurilor, ci scria: papion maro cu picățele, papion carmin în dungulițe etc. Adu-mi și mie caietul ei să-l văd. De unde să o iau, s-a măritat și parcă este pe la Constanța.) Bat la ușă și intru. Luați loc. Numele dv. ? Îi spun numele și m-apucă transpirația. Îl văd că scotocește prin partea de jos a biroului și scoate vreo zece caiete tip dictando. Prenumele ? Mihai ! Dacă vă numeați Vasile era de jale și pune caietele la loc. Mai târziu am realizat că m-a verificat ce note îmi dăduse la examene și la proiect.  Și tov. inginer de ce vreți să faceți doctoratul ? (Eu eram, oarecum, jenat că îmi vorbea cu dv. În timpul studenției îmi vorbea cu dumneata.) Naiv cum eram, îi spun: Domnule Profesor de doi ani de când am terminat facultatea văd că sunt depășit de tehnică și am teamă să nu rămân în urmă. Se uită la mine fix și mă întreabă: ce limbi străine cunoașteți ? Eu care știam că nu știu nicio limbă, am început să o „scald”: știu franceza cu dicționarul (să am rezervă). Franceza nu este bună la noi, la medicină e bună. Rusă știți ceva ? (În birou eram singuri). Domn' Profesor am făcut opt ani de rusă, dar n-am învățat-o; mi-a zis tata că vin americanii și dau de dracu' ! Profesorul a încremenit ! (După ce mi-am luat doctoratul m-a invitat cu soția pe la el și am reconstituit toată faza întrevederii: râs mare, dar nu prea tare, că era inainte de '89 ). Bietul om nu știa pe cine are în față, pereții subțiri... L-am pus într-o situație dificilă. S-a făcut că nu înțelege și începe să-mi explice că, dacă știam limba rusă știam toate limbile. Eu îl întreb: cum ? Păi, toate cărțile de tehnică din lume sunt traduse în rusă și scăpați. Asta este ! Dar nu știți cumva limba engleză ? Ba da Domn' Profesor, cînd se termină filmul la sfârșit scrie: „t h e  e n d”. A fost a treia oară când l-am văzut râzând. Dacă nu știți nici rusă, nici engleză până la toamnă să învățați engleza. O să vă asculte ce ați învățat șeful de lucrări care a venit acum din Texas. Peste trei săptămâni veniți la București să stabilim titlul tezei și planul ei, inclusiv examenele pe parcurs. Și s-a ridicat în picioare. Să trăiți Domn' Profesor și am plecat pe jos la gară. Din Tei și până la Circul de Stat am fumat un pachet de țigări: cu cine dracu' să învăț eu la Câmpina limba engleză ? Asta este altă „poveste adevărată” !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

TURISM LA SCHIMB

de Mihai G. Tănase 

                                                         Este bine știut că, din turism se poate scoate un ban frumos (să folosesc expresia unui prieten), dar în anumite condiții. Aceste condiții se studiază, astăzi, la facultate: Geografia Turismului, din cadrul Universității București sau prin alte locuri din țară. Sună mai bombastic, nu ? Și la zi și la distanță(nu-i mai zice f.f., că doar trebuie să ne aliniem cu vestul) !  Cam ce profit se obține vedem „în direct” la televizor. Nu este problema mea să fac aprecieri, există specialiști în domeniu care ne mai spun și nouă cum merge treaba. Eu vă voi spune câte ceva din trecut (după care plâng mulți, ce bine se distrau ei în concedii).

                                                         Mai întâi, despre străinii care își petreceau vacanța pe litoralul românesc. Ce străini ne călcau pragul ? Evident, cei din țările „pretene” socialiste: nemții (RDG-iștii), ungurii, cehii, polonezii și nu în ultimul rând, bulgarii. Dintre cei capitaliști, grosul era format din italieni (Bărbați mai mult; astăzi e cam invers: „fetele merg mai mult la italieni, probabil, unde avem origine comună” !)

                                                     ”Doi străini cu o mașină roșie, decapotabilă, tip sport, oprește în fața a doi milițieni, la Constanța. Cel din dreapta întreabă pe unul din milițieni, în engleză, unde este un hotel. Milițianul dă din umeri. Îl întreabă același lucru în franceză. Milițianul dă din umeri. Îl întreabă în spaniolă. Dă din umeri. Îl întreabă în rusă. Iar dă din umeri. Străinul se enervează, șoferul calcă accelerația, iese fum din asfalt și pleacă. Celălalt milițian îi spune primului: mă, al dracului, câte limbi știa ăla ! La care primul îi spune: și la ce i-a folosit !”

                                                              Lăsăm bancurile și trecem la lucruri serioase. În față la Lido oprește o mașină frumoasă și șoferul străin (rătăcit prin București) vrea să vorbească cu un agent de circulație - femeie. Drăguță foc ! Pe partea stângă îi atârna un ecuson metalic din crom, pe care scria cu roșu: Je parle francais. Orice zicea străinul, ea: oui, oui ! și tot așa până când lumea din jur a început să râdă și omul a înțeles situația penibilă: au revoir ! și a plecat. Ea: oui, oui !...

                                                             Intr-o vară pleacă de la birou un inginer, mai spre pensie, cu familia, la Paris, cu Dacia 1300. Cum a obținut aprobarea de plecare, el știe. La întoarcere (a venit înapoi, „v-am zis că era om serios”) Nea Bebe bun povestitor începe să spună ce și cum s-a descurcat. A făcut plinul la ieșire, mai avea o canistră (ascunsă bine), în Elveția vinde niște lucruri românești de artizanat și ajunge la Paris (la niște prieteni). Nea Bebe avea la el un salam de Sibiu și vroia să-l vândă la Paris să-și facă rost de benzină. Ce să vezi dom'le ? Când mă uit în portbagaj, din cauza căldurii, salamul se topise și nu mai avea pic de praf alb pe el. Ce să fac ? Iau punga cu pudra de talc pentru anvelope și tăvălesc salamul prin ea. Gata ! Arăta excepțional și l-am vândut. La întoarcere, în Elveția, am terminat mâncarea de la prietenii francezi și ce dracu să mâncăm, că nu mai puteam de foame ? Intru într-un supermarket și cumpăr cu banii pe care îi mai aveam o cutie mare, de vreo două kg., cu carne. Bună rău ! După ce am consumat carnea, merg să arunc cutia la gunoi și în drum citesc pe etichetă: Carne pentru câini ! Lasă că nu-și omoară ăia câinii !

                              Frumoase vacanțe: cu distracții maxime de „tot felul”, bani puțini, și de o parte și de alta !

                                                                

 ------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com                                                   

BULETIN DE BUCUREȘTI

de Mihai G. Tănase 

                                            Eram stagiar și deși fusesem repartizat prin Comisia Guvernamentală în București, tovarășii nu mi-au dat și locuință așa cum prevedea legea. Au lăsat-o în coadă de pește să mă descurc cum pot și mai vedem. Problema mai importantă era că, nu aveam buletinul de București (adică mutația la un domiciliu stabil). Pe timpul lui Nea Nicu și chiar mai înainte orașul București era declarat oraș închis - nu puteai, tovarășe, să umbli brambura dintr-o localitate în alta; dar era mai bine decât în China (mi-a povestit un securist, care fusese în China că, era necesar să ai aprobare de la regiune să mergi în alt oraș). Neplăcerile apăreau în momentul în care intrai în legătură cu autoritățile pentru diferite probleme, care apăreau în mod inerent. Și uite așa erai și nu, în București. Cu acte în regulă, doi ani am umblat până am reușit să obțin o nenorocită de ștampilă pătrată, care confirma schimbarea buletinului din Prahova în București.

                                                        Am încercat cu audiențe pe la șefii de partid și de stat, dar n-am avut succes. Ce să mai spun, unii habar nu aveau că eu eram în perfectă legalitate, și se uitau la mine la cub, nu la pătrat ! Era să uit. Unul de la CC al PCR, un nemernic, îmi spune: cine te-a pus tovarășe să te faci inginer ? Iar eu i-am răspuns: dv. ! (Eram rău de gură, cum sunt și acum, când am dreptate, dar în alt registru.)

                                                                 Într-o sâmbătă merg acasă (dar nu ca baciul să-mi schimb lenjeria intimă) și povestesc tatei ce fac eu, singur, prin București. Ia vezi tu că a ajuns mare Costică, e pe la Miliția Capitalei, dai tu de el și poate te ajută. De acest Costică avusese tata grijă de el până să plece la armată, după care dispăruse. Uneori, eu fiind la liceu, tata mai discuta cu mama (de parcă ea, săraca, ar fi trebuit să știe): pe unde o mai fi Costică ? 

                                                           Luni dimineața încep investigațiile. Dintr-unul în altul, aflu unde este Costică și merg la el. Era colonel de miliție, șeful evidenței populației pe Capitală. Gata, Dumnezeu mi-a pus mâna în cap și rezolv problema cu buletinul ! Intru la el în birou și-l întreb în șoaptă: ai microfoane pe aici ? La care el începe să râdă tare; care se traducea cam așa: mă, tu nu vezi cine sunt eu, ce dracu... Când se oprește din râs îi spun necazul meu. Nu prea mă ascultă și mă enervez. Avea și el necazul lui: peste zece zile trebuia să dea examenul de bacalaureat și nu știa nimic (nu mai nimic). Ei dădeau separat de civili examenul, că erau unde erau. Dă ordin la unul, nu știu ce era, că toți erau imbrăcați în civil - și se adresau cu gradul, să ne aducă de mâncare. Dacă zici că, tu ești inginer hai să facem niște meditații la matematică, să zic și eu ceva acolo. Și-i zic: ce vrei să știi, că nu pot să te învăț intr-o oră ce n-ai învățat în patru ani ? El: ce dracu e aia „derivată” ? Cum să-i spun eu ca el să înțeleagă cât de cât ?

Și încep. Măi tată, pleci de la Universitate și vrei să mergi la Patria, să vezi un film. Pe la Biserica Italiană vezi din spate o gagică, bine; dar nu știi cum arată la față. Mergi mai repede și o depășești. O vezi și nu-ți place; și iar mergi mai încetet. La Scala, vezi alta și se repetă figura. Ai ajuns la Patria. Vrei să știi ce viteză ai avut într-un anumit punct pe traseu: Universitate - Patria este delta S, iar timpul îl știi că te-ai uitat la ceas, ăsta este delta t. Se face limita lui delta S pe delta t, când t tinde către zero. Asta este tot, l-am înjurat în gând (Dumnezeu să-l ierte !) și am plecat. 

                                                          Peste două săptămâni mă duc din nou să-l bat la cap; doar, doar îmi rezolvă treaba (că putea). Când intru la el bucurie mare și nu se mai oprește din vorbă: niciunul n-a știut nimic. S-a enervat profesorul tare (era civil de-adevăratelea). Ne-a făcut o papară, ce să-ți zic ?! Apoi ne zice: știe careva ce este o derivată ? Toți tac ! Eu ridic mâna și încep: plec de la Universitate către Patria, pe drum văd o gagică...(si-i spune cuvânt cu cuvânt toată prostia pe care i-o spusesem eu). Am fost cel mai deștept ! Mi-a dat șapte !  Costică nu pot să mai stau, am o treabă, urgent. L-am lăsat dracului de buletin, că faceam pipi pe mine și nu puteam să mă abțin din râs... La ce i-o fi folosit bac-ul ?


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                  

                                           

TUSEA CONVULSIVĂ

de Mihai G. Tănase 

                                      Nu aveam mai mult de zece ani, când m-am îmbolnăvit de tuse convulsivă sau cum îi mai spune, popular, tuse măgărească. Făceam urât de tot, când m-apucau crizele. Pe lângă expectorația specifică scoteam și zgomotul caracteristic al zbieretului de măgar, iar ochii se congestionau. Simțeam că mă sufoc, nu puteam să mai respir. În această situație nu eram singurul copil, mai erau și alții prin sat în diferite stadii ale bolii; și nu ne băga nimeni în seamă. Auzisem de la bătrâni că remediul este unul simplu și sigur: să consumi lapte de măgăriță. De unde să iau eu lapte de măgăriță, că tot șeptelul era dus la munte.

                                                       Eram prin curte cu tata și m-apucă criza. În timpul acela trece pe stradă baciul de la stână (care venise acasă să-și schimbe cămașa și lenjeria intimă...). Noroc, nene ! îi spune el lui tata. Ce are băiatul de face așa ? Ce să aibă, ca toți copiii, tuse măgărească. Nu mi-l dai mie să-l iau cu mine la stână să ți-l fac bine ? Mâine dimineață plec. Și baciul își vede de drum.

                                                             Eu îi spun mamei, „că eram mai apropiată de ea”, să intervină pe lângă tata să mă lase să plec la munte cu baciul. Bine, bine și și-au văzut toți de treburile gospodărești. Seara mă trimit la culcare, iar eu le spun că mai întâi să-mi pregătească bagajul, că dimineață, la trei, plec cu baciul. Ei nici prin gând nu le trecea că eu aș vorbi serios. Încep să plâng și nu mă opresc, decât după ce am văzut că „rucsacul” era gata. Am dormit iepurește. La trei dimineața plec cu mama la baciul și apoi la mocăniță. Erau cam 15 km până la baza muntelui, de unde urcam circa o oră până la stână. Mocănița mergea pe cursul Doftanei și aducea lemnul din munte la fabrica de prelucrare (de mult, nu mai există nici calea ferată îngustă, nici mocănița).

                                                      Muntele este vecin cu Muntele Roșu (Cheia-Prahova). Ajungem pe la ora 11 și ni se pune masa (venise șeful !): o bucată mare de mămăligă și brânză de burduf (cu siguranță era ECO...). Pe toată durata șederii mele la stână aceasta era mâncarea standard, dimineața, prânz și seara. După vreo patru zile îmi dispăruse pofta de mâncare... Terminăm noi de mâncat și ies pe afară să văd cum arată stâna. Ciobanii mai tineri se întorsese cu mioarele de la păscut și se pregăteau de muls. S-au adunat vreo șapte, opt dulăi fioroși, de mari cam cât un vițel mic (ăștia nu erau de companie, ca pe aici...) și eu în mijlocul lor îl mângâiam pe cel mai mare. Iese baciul și încremenește când mă vede. Nu zice nimic și pleacă. Devenisem de al casei. Seara după masă, mă ia baciul și-mi zice să mă întind cu fața în sus pe un cojoc, cât pentru trei, îmi pune o căciulă pe cap și mă înfășoară cu cojocul. Cojocul era întins pe iarbă la câțiva metrii de stână sub cerul liber. Am început să mă gândesc la tot felul de lucruri și am adormit. Ritualul s-a întâmplat aproape două săptămâni cât am stat la munte. Dimineața, după ce plecau cu oile la păscut (oaia mănâncă din mers, nu stă pe loc), rămâneam cu un cioban care avea vreo optzeci de ani și care făcea brânza din laptele muls, pe parcursul a 24 de ore. Acest om, știind că sunt bolnav, mă obliga să beau cam un litru de „zer” pe zi (zerul ultim ce se scurgea din cașul proaspăt). Zicea că, mă unge pe gât și voi scăpa de tuse. De unde era să știe bietul om de anatomie: de trahee și de esofag ? Pentu el exista un singur tub !

                                                     Când am sosit acasă (mort de foame și sătul de brânză de burduf) constat că nu mai am nimic. Ce să fi fost ? Eu cred că numai altitudinea și faptul că am dormit sub cerul liber au contribuit la vindecare. Restul „povești” !

                                                      Anul trecut nu știu cum intru pe Wikipedia și găsesc „brânza de burduf”. Când citesc constat niște aiureli. Devin membru colaborator la Wikipedia și scriu eu cum se face brânza de burduf. Am scris în jargon ingineresc  (o să vadă cine va fi curios). La câteva zile, când recitesc articolul, mi se cere să indic bibliografia. Așa este și acum. Care bibliografie dom'le ? Cu baciul, cu cojocul, cu câinii sau cu tusea convulsivă ? Alta n-am !




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                      

                                                      

CONDIȚIA SINE QUA NON

de Mihai G. Tănase 

                                                 Intr-unul din articolele recente, v-am relatat despre primul om care a avut un merit crucial asupra carierei mele și care a fost directorul Intreprinderii de Construcții-Montaj Energetice din orașul de provincie, unde am lucrat circa doi ani de zile. Cum nu m-am înțeles cu succesorul acestuia, după ce fusese mazilit, m-am întors în București. Aici m-am angajat la o mare Centrală de construcții civile, pe post de contolor tehnic de calitate. Șeful de serviciu era un om cu multe calități și ajuta pe oricine care-l solicita. Știind oamenii cum sunt, am ținut în secret că sunt doctorand, iar acest lucru peste cam trei luni de zile tot s-a aflat, din motive ce nu au depins de mine. Mai o vorbă, mai un banc cu subînțeles, mai o mitocănie pe fiecare cum îl ducea capul, cu scopul final: „să moară și capra vecinului”. Mă făceam că plouă și-mi vedeam de treaba mea. 

                                                      Rămân singur cu șeful de serviciu și acesta imi spune: pune mâna fă cerere să intri în partid. Eu încep să-l duc cu preșul: nu știu ce să fac, e cam devreme, să mă mai gândesc... Peste câteva zile iar mă ia la întrebări: cât mai ai de gând să stai ? Eu nimic ! Atunci cred că a aplicat o tactică de „sanchi”: vezi că se fac restructurări și nu te văd bine, ce o să faci tu cu doctoratul tău ? Știu și eu ! Discut acasă și ajung la concluzia că mare lucru, în afara ședinței lunare de partid, n-au cum să mă încurce.  Se face ședința de partid, „mă ung” și gata. Mă lasă în pace șeful. 

   

                                                   Vine vremea să susțin teza: trebuiau depuse patru exemplare din teză la Rectorat. Mă duc să le depun. Secretara de departament îmi zice: unde este dosarul ? Care dosar, astea ce sunt ? Nu tovarășu', dosarul din partea Comitetului Municipal de Partid ! Și când să plec, m-atenționează: poate dura și șase luni, de asta trebuia să te ocupi întâi. Încep să mă încălzesc. Nu mă mai gândeam la examen. M-a scos din trac. Ce să fac ? Îmi aprind o țigară și merg în derivă: ce să fac, ce să fac ?
Mă întorc la „Capitală” și merg la șeful cadrelor. Un tip mărunt, la propriu, se uită la mine și cu o scârbă imensă îmi zice: fă dumneata o cerere și peste trei luni vii să vezi în ce stadiu este. Bună ziua ! (Mai înainte lucrasem, fiind cooptat la Corpul de Control al Primarului General al Capitalei, pe linie tehnică și lăsasem loc de bună ziua cam cât este stadionul 23 August). Mă duc repede la șeful Corpului de Control și-i spun tărășenia. Mergi acasă dom'inginer și vino mâine dimineață că vorbesc eu unde trebuie. Plec acasă, că tot nu aveam unde să mai merg și revin a doua zi la opt. Luați loc, mai trebuie să se ia câteva semnături și este gata. Mie nu-mi venea să cred ! (mai târziu mi-a explicat un fost coleg ce circuit alambicat a urmat „confecționarea” dosarului). Nu știam că omul meu era secretarul de partid pe Primărie și din telefon rezolva totul. Plec din nou acasă și vin a doua zi, din nou (nu-i găsise pe toți care trebuiau să semneze). Râzând îmi dă un plic sigilat, cu ștampila PCR, să-l duc la Rectorat. Îl înmânez doamnei secretare, la care aceasta îmi spune: acesta este fals, în trei zile este imposibil de obținut. Atunci eu îi zic: Doamnă vreți să spuneți că Partidul face „jonglerii” ? Are ștampila partidului și o contestați ? N-a mai zis nimic și mă ia la sentiment: cum ați făcut, că nu mai mi s-a întâmplat așa ceva ? Păi, am făcut cum mi-ați zis ! După trei luni am susținut teza.

                                                       In cele trei zile mi s-a făcut lumină în cap cu fostul meu șef de la CTC, de mă tot bătea la cap cu intrarea în partid; știa el cum merg lucrurile. Soția lui trecuse prin calvarul dosarului de partid cam un an de zile. Era conferențiar la Facultatea de Stomatologie. Orice hârtie din dosărel începea cu titlul: Tovarășul X , membru de partid din anul; și urmau aiurelile de rigoare...

                                                       Ori, azi ce se întâmplă ? S-a trecut de la condiția sine qua non a dosarului de partid la așa numitul dicton a lui Machiavelli: scopul scuză mijloacele; adică totul pe bani.
                                                             In această situație trebuie să ne adresăm unui preot, cu întrebarea: cât de morale sunt cele două situații ? (Eu cunosc răspunsul !)



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com



                                                   

CE S-A VRUT ȘI CE-A IEȘIT

de Mihai G. Tănase 

                                              Pe la jumătatea anului trei de studii, adică în semestrul II, făceam un curs de Arhitectură. Ni se preda principiile generale de urbanism. Scopul era simplu și practic: să ne înțelegem cu arhitecții, să vorbim aceeași limbă. Arhitectul face construcția în general și apoi o interpretează inginerul constructor, sub aspectul realizării ei.

                                              Profesorul era un arhitect cooptat (profesorul asociat din universitățile occidentale, cum se mai zice și pe la noi, în unele cazuri) care ne spunea lucruri interesante, bineînțeles prin prisma clar văzătoare a partidului. Mai mereu ținea să reliefeze diferența de optică între arhitectul socialist și cel capitalist.

                                                  Un oraș modern, cum este al nostru - se referea la București, trebuie să aibă cartierele noi cu blocurile aliniate, cu forme geometrice diferite în plan, spațiu verde între ele și spațiu destul de mare până la drumurile din fața lor, pentru a nu se auzi zgomotul produs de către autovehicule. Cartierul de locuințe trebuie să aibă toate dotările necesare, cum ar fi: magazine, școli, cinematografe, spitale, case de cultură și în special grădinițe. Între blocuri trebuie să fie, mai peste tot, locuri de joacă pentru copii. Apoi trecea la descrierea căilor de comunicații: câte benzi să fie dus, câte întors, intersecția lor (și aici avea un fix, pe care o să-l descriu imediat), iluminatul dintre blocuri și pe străzi etc.

                                                Ce era cu fixul ? Desena pe tablă o intersecție de autostrăzi (probabil o luase dintr-o carte sau revistă americană) și tot explica punctele de conflict dintre traseele autovehiculelor. Dacă aveai norocul să-ți cadă la examen subiectul ăsta sigur erai picat. Era un subiect pe care insista, probabil uita că noi nu eram la Facultatea de Drumuri și Poduri. O astfel de intersecție nu există la noi nici azi, numai prin filme mai văd câteodată.

                                                Acum, la americani sunt orașele construite cu o zonă centrală unde se găsesc toate instituțiile, iar oamenii fac naveta din suburbii, așa numitele „orașe dormitor” situate la distanțe mari: n-au nimic acolo, numai dorm și a doua zi vin în centru, la serviciu. Ați văzut la noi ce frumusețe de oraș avem ! Toți șefii de stat rămân impresionați de cartierul Drumul Taberei: flori peste tot, la ferestre, la balcoane pe mijlocul străzii, lumea veselă etc. (și alte aiureli...) Un singur lucru era adevărat din ce spunea dom'Profesor. Tovarășul împreună cu invitatul său trăgeau rapid câte o tură (că se putea întoarce fără oprire, pe inel), unde ? În Drumul Taberei. Acest cartier era mai „răsărit” ca altele, spațiu mai mare între blocuri, iar din mașinile oficiale nu prea realizau ei ce se întâmplă cu florile...

                                                  După facultate, în interval de circa 10 - 15 ani, s-au cam dat dracului toate principiile domnului Profesor. A început să se construiască, încet, încet printre blocuri alte blocuri, peste spațiile de joacă și mai peste tot pe unde s-a găsit teren. Oamenii care construiau industria grea erau de la țară și trebuiau cazați. Treptat au apărut și neajunsurile: blocurile aveau nevoie să fie alimentate cu electricitate, apă și cu gaze, implicit rețelele de canalizare au devenit subdimensionate. De unde să se ia toate astea ? Din cele existente ! Și uite așa a apărut și bancul: ce-i mai mică și mai mică decât „păsărica” de furnică ? Flacăra de la aragaz ! 

                                         Ce este azi se vede. Îmi pare bine că nu mi-a căzut la examen intersecția autostrăzilor (americane), că acum nu aș mai fi avut ce să vă spun !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                 

LA ÎNCEPUT DE DRUM

de Mihai G. Tănase 

                                                                                          

                                                                                

                                           La câteva zile după examenul de stat începe repartizarea în producție. Sosise timpul ca statul să-și scoată cheltuiala pe care o făcuse cu noi. Atunci mi-am adus aminte de vorbele unui unchi de-al meu, care fusese chiromnic (adică, maistru sondor) și în vacanțe îmi povestea despre peripețiile lui în Primul Război Mondial, iar eu îi spuneam câte avantaje ne acordă statul, dacă învățăm. El zice: vei vedea cum statul pentru astea o să-ți ia șapte piei înapoi. Aproape că, nici nu i-am dat atenție, pentru că eu nu înțelesesem mare lucru.

                                                     Incepe să ne strige pe fiecare, în ordinea descrecsătoare a notelor de la examenul de stat, să ne alegem din posturile vacante. Cum nu am avut o notă să mă aleagă ei pe mine, i-am ales eu pe ei (ca în Evanghelia după Ioan 15.16). Problema, totuși, a fost cam dificilă, deoarece eu nu mă gândisem a priori ce aș fi vrut să fac, considerând că este un moment ca oricare altul. Mă întreabă un domn (delegat) elegant îmbrăcat: tov. inginer nu vreți să lucrați la noi ? Eu, cu indiferență, îi spun: da ! Îmi înmânează o hârtie cu care să mă prezint la muncă: Institutul de Studii și Proiectări Energetice (ISPE).

                                                         Plec două zile acasă. La plecare tata(care avusese șefi cu doctoratul luat la Berlin) îmi spune: vezi să fii om serios și să muncești, că șefii tăi sunt oameni deștepți; o să te vadă și te vor avansa repede. Și am plecat la București (ce era în capul lui bietul tata - el credea că ăștia sunt nemți).

                                              Încep munca de proiectare. Lucrez cum făceam la facultate proiectele. Colegii de birou se cam uitau pătrat la mine, iar șeful de atelier tot mă aglomera cu lucrări noi. Ajunsesem să le fac singur, de la temă și până la expediție către beneficiari. Muncă și iar muncă ! Mai mă trezeam noaptea și mă gândeam: n-am greșit la calculul cutare ? Numai dimineața mă linișteam când constatam, la serviciu, că n-am greșit. In atelier, „bisericuțe și bisericuțe”, „combinații” de tot felul. Damele mai mult ședeau, iar șmecherii le țineau hangul. Vine o lucrare nouă. Cui s-o dăm ? Cum, cui ? Lui „meșterul” ! (așa îmi zicea șeful de atelier, că eu făceam de toate, iar eu ascultam de tata: vream ca oamenii deștepți să mă promoveze mai repede și pe mine). Salariul de subzistență. Dacă nu s-ar fi dat salariul în ziua de plată programată, aș fi rămas numai cu banii de tramvai (mai târziu am aflat că nu putea să se întâmple așa ceva: avea grijă Securitatea de asta).

                                           După un an de zile plec la școala militară (că atunci fusesem programat) să-mi satisfac stagiul militar.

                                               Mă împrietenesc cu un băiat din Timișoara, care și el lucra la ISPE- filiala Timișoara. Într-una din pauze îi spun cum „bandiții” mei mă exploatează peste măsură. El îmi spune: cât timp ești stagiar n-ai nicio răspundere, nu-ti mai face griji; sunt alții care le au în sarcină.

                                                        Se termină armata și revin la muncă. Vine șeful și-mi dă o lucrare. Dă să plece și eu îl întreb: când trebuie să fie gata ? El rămâne surprins. Intr-o lună de zile ! Iau hârtiile și le arunc pe un birou apropiat: într-o lună s-o faceți dv. Trei luni ! Ce dracu măi meștere, o lună și  jumătate ! Nu, două luni ! Bine ! În trei sătămâni am terminat-o 97 % și am început să-mi pierd timpul prin alte secții: ședeam cu fetele de vorbă, bancuri și alte aiureli. Chiar începuse să-mi dea și primă !

                                                      Stăpânul învață sluga hoață !

PS. Poate, mai tinerii mei prieteni vor trage concluziile adecvate.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                          

MATEI 7.7

de Mihai G. Tănase 

                                           Cine nu a auzit de expresia: „caută și vei găsi”  ? Această sintagmă și încă două („cereți și vi se va da” ; „bateți și vi se va deschide”) sunt cuprinse în cap.7, versetul 7 în Evanghelia după Matei.

                                            Mai de dimineață, îmi verific email urile sosite peste noapte de la doi amici din America și totodată (la sfârșit) mă uit și peste blog, să văd ce modificări au survenit, după ce am trecut vizibilitatea acestuia pe privat. Dau și peste „Domnul Skinner” și-mi aduc aminte de bietul Vasile, care obișnuia să facă bășcălie de mine, când venea vorba de limba engleză. Intr-una din zile, când băteam drumurile la Măgurele după cutremurul din '77, îmi zice râzând: știi ce înseamnă pe românește „skinner” ? Eu îi răspund că nu știu. El spune: „pielar” ! 

                                            Ia să caut eu pe Google să văd ce sens îi atribuie cunoscătorii ! Primul link explică: cojocar (nu pielar). Mi-se pare destul de logic; însă satisfacția mea la al doilea link apare: dr. Ivan Skinner. Nu prea îmi vine să cred și clic. Domnul Skinner postase pe net o invitație către cunoscuți, să participe pe data de 31 august 2013 la aniversarea sa, intrucât va deveni nonagenar. A dat numărul de telefon și adresa de email, unde să-ți anunți prezența. Imediat, i-am transmis un email să-i reamintesc de discuțiile noastre avute la Măgurele și ca să știe exact că eu sunt și nu „securistul” care se ocupa de el, i-am transmis niște copii ale fotografiilor pe care i le-am dat la plecare, cu niște clădiri avariate în urma seismului (singurul material vizual cu care a plecat din România). Aștept să văd reacția lui - dacă i-a trecut supărarea. Vine acum 31 august și vreau să-l felicit pentru cei 91 de ani și activitatea pe care o mai are la Laboratorul de Inginerie Seismică.

                                           Cine caută, găsește !

--------------------------------------

PS. Acum 5' am primit un email de la nepoata lui Ivan Skinner, care

       mi-a comunicat că, în luna iulie acesta a plecat la Domnul.


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

            

DOMNUL SKINNER

de Mihai G. Tănase 

                                          În săptămâna care a urmat cutremurului din 4 martie 1977 au venit la București oameni de știință din mai toate colțurile Pământului, pentru documentare. Majoritatea dintre ei au fost găzduiți de către CFPS, de la Măgurele-București. La Centrul de Fizica Pământului și Seismologie (azi, Institutul Național pentru Fizica Pământului) aveam un prieten fizician seismolog, Vasile. Un ardelean isteț și fără grabă, care se ocupa de străinii veniți la București cu ocazia evenimentului nefericit. Nu era văzut prea bine de cei mai mari, pentru că nu era membru de partid (și așa a și murit).

                                          După trei, patru zile vine pe la mine, acasă, și-mi zice: este la noi un inginer constructor din Noua Zeelandă și stă singur într-o cameră; nu-l bagă nimeni în seamă, că noi suntem seismologi iar el este inginer și întreabă tot felul de lucruri și nu primește niciun răspuns. Hai, vino tu să stai de vorbăcu el. Măi Vasile, unde să vin eu când nu știu o boabă de engleză, cum mă înțeleg cu el ? (Vasile cunoștea engleza destul de bine, mai fusese de câteva ori și pe „afară”) Hai vino, că fac eu pe interpretul. Bine ! A doua zi fac o cerere către ministrul adjunct de resort să-mi aprobe să stau de vorbă cu străinul. (Cei mai tineri o să spună că, am început să le vând gogoși !) Cererea trebuia mai întâi contrasemnată de către directorul general. O semnează, dar deasupra scrie:„numai în cadrul oficial” și mi-o dă în scârbă (cum ar fi zis: cine ești tu, mă, să discuți cu ăia...). Merg la dom'ministru, ia cererea se uită la ea și la mine cu greață și scrie ce a scris și directorul general: „Da/Numai în cadrul oficial” (cât erau ei de mari, tot atâta frică aveau de Securitate și de ce să-și bată cuie, singuri, în talpă pentru o prostioară). Plec la Măgurele, mă întâlnesc cu Vasile, îmi face cunoștință cu securistul instituției, căruia îi dau cererea aprobată și înregistrată. Totul este în ordine și mergem în cămăruța inginerului din Noua Zeelandă. 

                                            (Mi-a plăcut clădirea aceea, parter, de la Măgurele: tip american, camere de 3 x3 m cu două scaune și o masă, iar fiecare avea o tablă neagră; toate camerele erau dispuse în șir cu un culoar lateral, vreo zece camere în total.)

                                              După nici zece minute, Vasile al meu spune că are ceva treabă și mă lasă singur cu nouăzeelandezul. Intru puțin în panică. La mine aveam două dictionare de buzunar: englez-român și român- englez. Imediat dl. inginer îmi dă o carte de vizită să știu cu cine „vorbesc”, eu ce să-i dau ? Îi scriu pe o bucată de hârtie numele complet și specialitatea. Mai târziu am realizat că omul știa unde vine, se documentase... Ce să vorbim, mai mult ne întelegeam prin scris: matematica este aceeași oriunde ne-am afla. A trecut prima întâlnire și am continuat zilele următoare.

                                              Domnul Skinner era șeful laboratorului de Inginerie Seismică din Lower Hutt(un fel de Măgurele de la noi) și profesor universitar. Avea în jur de 55 de ani, jovial și un stil de vorbire asemănător lui Mihail Gorbaciov. Sunt oameni pe care îi înțelegi, chiar dacă nu le cunoști limba. Pare paradoxal, dar așa este.

                                               Două lucruri am învățat de la domnul Skinner: cum se spune var în engleză și fenomenul de histerezis. Acesta nu mi se pare semnificativ de explicat acum, reclamând cunoștințe de matematică, dar primul merită arătat. Mi-am dat seama de modul de gândire al școlii străine și m-a impresionat puternic.

                                               Într-una din zile mă întreabă dacă mortarul folosit în construcțiile dinaintea cutremurului din 10 noiembrie 1940 conținea „any lime”. Eu îi spun: „I don't understand !” și dau să mă uit în dicționar. El gesticulează că nu-i nevoie să folosesc dicționarul. Ia creionul (scria cu mâna stângă - era ambidextru, ca Bill Clinton sau George Bush senior) și scrie „lime”. Mă uit la ce a scris și exclam:„I don't know !”. Din nou vreau să umblu la dicționar. El îmi face semn să mă opresc. Încep să mă încălzesc. Ce-o fi zicând ăsta în mintea lui: unde am ajuns, să stau de vorbă cu niște reduși. Ia o cretă și merge la tablă. Pe tablă scrie: CaCO3 ! Atunci îi spun râzând: „all right !” și ne-amvăzut de probleme în continuare. Ce metodă pedagogică ! Ce minte luminată ! Ca domnul Skinner îmi doream să ajung și eu; rămâne ca alții să aprecieze dacă m-am apropiat cumva de el, cum mi-am propus.

                                             Despre șederea lui la Măgurele și cum i-au luat dolarii pe mâncarea stricată la restaurantul local, mi-e jenă să spun la cineva străin că sunt român. Ăsta a fost sistemul. A plecat din România cu un gust amar. I-am scris, ulterior, în Noua Zeelandă și mi-am dat seama imediat că așa era, cum presupuneam eu despre ce ar fi fost în mintea lui, când discutam despre var.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                               

MUNCĂ ȘI ONOARE

Linie electrică aeriană
(Imagine Internet)

                                       de Mihai G. Tănase 

  

                                   În articolul cu diplomele de prisos am povestit cum am cunoscut un om deosebit, din multe puncte de vedere și cu frica lui Dumnezeu, în scurta perioadă pe care am petrecut-o la o întreprindere de construcții-montaj, din provincie, ce se ocupa cu construirea liniilor electrice aeriene pentru transportul energiei electrice: „popa” (omul cu trei facultăți și cu bani puțini). Azi, vă voi spune câte ceva despre alt om, la fel de mare sau chiar mai mare. Nu pot să fac o comparație între cei doi, deoarece ipostazele în care i-am cunoscut au fost cu totul diferite. Acest al doilea om nu era altul decât directorul întreprinderii. Era de profesie inginer energetic și cum s-ar spune în argou: era pe bune !

                                     La început, când l-am cunoscut, nu mi-a făcut o impresie de ținut minte peste timp. M-am uitat la dânsul și mi-am zis: un activist care-și joacă și el rolul de director. Eu fiind de specialitate diferită de profilul întreprinderii mă ocupam de construcțiile social-administrative și prin specificul activității era în mod firesc să țin legătura direct cu dânsul; îmi era șef direct domnul Fănică (cum îi spuneau cei mai în vârstă, dar nu în față). Azi o discuție, mâine alta realizam că, în modul serios, avea mare încredere în mine după cum mă descurcam. Ce-i plăcea mai mult era punctualitatea, de care nu aveam cum să-l dezamăgesc, pentru că o am în sânge, ca un neamț. Am început să-l cunosc mai bine și implicit am început să-l văd cum de fapt era. 

                                      Pe de o parte trebuia să respecte linia partidului, iar pe de altă parte avea grija personalului (a muncitorilor). Cum s-ar spune trebuia împăcată și varza și capra. Mai venea pe la dâsul prin birou cîte un tovarăș mai „important” și eu mă scuzam că plec, iar dânsul îmi spunea să rămân pe loc. Am priceput repede că nu se „ferea” de mine.

                                        Vreau să mă înscriu la doctorat, dar și aici îți trebuia un „dosărel”: o recomandare de la locul de muncă. Merg la Director și-i spun. Îl cheamă pe șeful cadrelor și-i spune să ia loc, iar dânsul ia un blocnotes și scrie o pagină. I-o dă șefului de cadre să o bată la mașină, să o semneze (cum ar fi fost făcută de el) și s-o aducă inapoi. O semnează și directorul, o înregistrează și mi-o dă. Am rămas surprins. Nici tata nu o făcea mai repede și am plecat la București să mă înscriu. Era în 31 decembrie 1970, ultima zi de înscriere, ora 15.

                                       Într-o sâmbătă pe la ora 13 discutam cu dânsul niște probleme curente și se deschide ușa. Intră un tip slab și înalt, cu părul grizonat și foarte vesel. Am trecut pe la tine să te văd, că sunt în drum spre Sinaia. Vă salut domnule ministru și vă rog să luați loc. Eu dau să plec. Cine știe ce au ăștia de discutat și eu sunt în plus, dar directorul îmi spune să rămân. Îmi face cunoștință cu persoana și m-așez la masă. Musafirul avea logoree. Incepe să vorbească despre una, despre alta și am înteles că nu mai era ministru adjunct: era cosilierul Primului Ministru al României (Maurer) pe probleme de energie electrică. Mamă... pe cine am avut norocul să cunosc ! Vine vorba despre pregătirea inginerilor de atunci, la care el (consilierul) spune: Fănică, eu cât am stat în minister nu m-am simțit inginer până nu mi-am dat bacalaureatul, simțeam că nu sunt întreg... Eu am rămas mut și blocat. Eram naiv rău ! Ne-a mai spus ceva gogoși și a plecat. S-a făcut ora 15:30 și am plecat și noi, fiecare la casa lui.

                                        Cineva îi face directorului o sesizare la Trust, cum că a făcut ceva „învârteli necurate” și și-a făcut cu materiale si manoperă gratis de la întreprindere niște porți din fier forjat la casa personală. Vine de la Trust tot corpul de Control Financiar Intern și stă la hotel, pe timpul investigațiilor. Intre timp apare un articolaș în ziarul Scânteia intitulat: directorul..., contabilul șef... și maistrul... de la intreprinderea, cu pricina, au furat...(nu mai mi-aduc aminte, o sumă mare). Îi ia funcția de director și-l lasă ca inginer simplu. După două săptămâni apare raportul CFI: Directorul avea acte („nu era băiat prost”) pentru ce-i făcuse acasă și plătise mai mult la întreprindere decât făcea lucrarea și a trebuit să-i returneze banii; iar chestia cu furatul, împreună cu contabilul sef și maistrul, s-a dovedit a fi o făcătură.  Directorul când se supăra rău avea fața congestionată ca un rac fiert: vreau să se dea dezmințire în Scânteia (el se credea că trăiește acum... după '89). Nu știu cine i-a zis: nu se poate tovarășe, Partidul nu minte ! Numai dânsul știa ce era în sufletul lui. Eu nu m-am înțeles cu înlocuitorul dânsului și m-am întors la București. Am aflat că, de ceva vreme a trecut în lumea celor drepti. Dumnezeu să-l odihnească !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                         

                                      

SCABIA LIMBII ROMÂNE

de Mihai G. Tănase 

                                                           Recent am primit un email de la un prieten stabilit de mai mulți ani la New York. Email ul avea un atașament ce cuprindea o amplă analiză asupra fenomenului de islamizare a Europei și a Rusiei, până prin anul 2050. Autor: istoricul Neagu Djuvara. In general, mi s-a părut interesant, dar nu prea cred că o să „dispărem” așa ușor și locul nostru sa fie luat de către musulmani. E o problemă foarte complexă și tratată mai mult din punct de vedere demografic, pe care autorul o consideră capitală. S-ar putea să aibă dreptate; eu nu înclin să-i dau dreptate. Nu o să intru în polemică cu Dl. Neagu Djuvara, în primul rând că nu am aceeași specializare și pregătire ca dânsul, dar în altă ordine de idei pot să afirm că, până în 2050 multe lucruri neprevăzute se vor întâmpla, așa cum Sf. Apostol Pavel ne spune în Epistola sa către Romani 11.33: „...cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui”; și situația va fi alta. Rămâne de văzut !

                                         Problema mea este de natură diferită, cotidiană. Trecem pe lângă ea și nu o vedem sau ne facem că nu o vedem. Încet, dar sigur ni se alterează limba din multiple motive: incultura ar fi prima cauză, a doua indolența și nu ultima și veșnica sintagmă, „merge și așa”. 

                                         Companiile străine, vrem nu vrem, și-au impus punctul de vedere în relațiile dintre noi când vine vorba de comunicare. Se folosec cuvinte care nu-și găsesc corespondent în limba română și chiar vreau să fac o analogie cu ceva neaoș, când eram elev. Nu este vorba de nicio xenofobie. Stăteam și ascultam discuția între un țigan și o țigancă (îi invidiam, că ei știau două limbi și eu doar una - și nici aia prea corect). După un timp realizez că, spuneau cuvinte românești acolo unde le lipseau în limba lor. Una peste alta circa 80 % cuvinte țigănești și 20 % cuvinte românești, dar per total se înțelegeau. Cam așa a luat naștere și romgleza. Unii să se dea mari (sau rotunzi) nu scapă nicio ocazie să se afirme și-și învață și copiii. Acestia între ei care e mai „tare” cu expresii nou implementate.

                                           Când vine vorba despre redactarea unei scrisori, aceasta este ca formă de tip „struțo-cămilă”: nici model românesc, nici englezesc; iar conținutul de jale: îți vorbește la persoana a doua plural, amestecat cu „tu” majoritar (ca în engleză).

                                            Situația o găsim, la tot pasul, proliferată de către majoritatea canalelor tv. De această scabie nu sunt semne, că vom scăpa curând.

                                            Mult mai înainte, când nu existau medicamente contra scabiei se folosea țiței de sondă petrolieră.

                                            Ar fi spre binele nostru, să cooptăm vreo 10.000 de profesori tineri de limba română, să le dăm pe mână vreo 10 - 15 sonde de petrol și cu țițeiul aferent, să curețe de scabie limba română !


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com