Nu aveam mai mult de zece ani, când m-am îmbolnăvit de tuse convulsivă sau cum îi mai spune, popular, tuse măgărească. Făceam urât de tot, când m-apucau crizele. Pe lângă expectorația specifică scoteam și zgomotul caracteristic al zbieretului de măgar, iar ochii se congestionau. Simțeam că mă sufoc, nu puteam să mai respir. În această situație nu eram singurul copil, mai erau și alții prin sat în diferite stadii ale bolii; și nu ne băga nimeni în seamă. Auzisem de la bătrâni că remediul este unul simplu și sigur: să consumi lapte de măgăriță. De unde să iau eu lapte de măgăriță, că tot șeptelul era dus la munte.
Eram prin curte cu tata și m-apucă criza. În timpul acela trece pe stradă baciul de la stână (care venise acasă să-și schimbe cămașa și lenjeria intimă...). Noroc, nene ! îi spune el lui tata. Ce are băiatul de face așa ? Ce să aibă, ca toți copiii, tuse măgărească. Nu mi-l dai mie să-l iau cu mine la stână să ți-l fac bine ? Mâine dimineață plec. Și baciul își vede de drum.
Eu îi spun mamei, „că eram mai apropiată de ea”, să intervină pe lângă tata să mă lase să plec la munte cu baciul. Bine, bine și și-au văzut toți de treburile gospodărești. Seara mă trimit la culcare, iar eu le spun că mai întâi să-mi pregătească bagajul, că dimineață, la trei, plec cu baciul. Ei nici prin gând nu le trecea că eu aș vorbi serios. Încep să plâng și nu mă opresc, decât după ce am văzut că „rucsacul” era gata. Am dormit iepurește. La trei dimineața plec cu mama la baciul și apoi la mocăniță. Erau cam 15 km până la baza muntelui, de unde urcam circa o oră până la stână. Mocănița mergea pe cursul Doftanei și aducea lemnul din munte la fabrica de prelucrare (de mult, nu mai există nici calea ferată îngustă, nici mocănița).
Muntele este vecin cu Muntele Roșu (Cheia-Prahova). Ajungem pe la ora 11 și ni se pune masa (venise șeful !): o bucată mare de mămăligă și brânză de burduf (cu siguranță era ECO...). Pe toată durata șederii mele la stână aceasta era mâncarea standard, dimineața, prânz și seara. După vreo patru zile îmi dispăruse pofta de mâncare... Terminăm noi de mâncat și ies pe afară să văd cum arată stâna. Ciobanii mai tineri se întorsese cu mioarele de la păscut și se pregăteau de muls. S-au adunat vreo șapte, opt dulăi fioroși, de mari cam cât un vițel mic (ăștia nu erau de companie, ca pe aici...) și eu în mijlocul lor îl mângâiam pe cel mai mare. Iese baciul și încremenește când mă vede. Nu zice nimic și pleacă. Devenisem de al casei. Seara după masă, mă ia baciul și-mi zice să mă întind cu fața în sus pe un cojoc, cât pentru trei, îmi pune o căciulă pe cap și mă înfășoară cu cojocul. Cojocul era întins pe iarbă la câțiva metrii de stână sub cerul liber. Am început să mă gândesc la tot felul de lucruri și am adormit. Ritualul s-a întâmplat aproape două săptămâni cât am stat la munte. Dimineața, după ce plecau cu oile la păscut (oaia mănâncă din mers, nu stă pe loc), rămâneam cu un cioban care avea vreo optzeci de ani și care făcea brânza din laptele muls, pe parcursul a 24 de ore. Acest om, știind că sunt bolnav, mă obliga să beau cam un litru de „zer” pe zi (zerul ultim ce se scurgea din cașul proaspăt). Zicea că, mă unge pe gât și voi scăpa de tuse. De unde era să știe bietul om de anatomie: de trahee și de esofag ? Pentu el exista un singur tub !
Când am sosit acasă (mort de foame și sătul de brânză de burduf) constat că nu mai am nimic. Ce să fi fost ? Eu cred că numai altitudinea și faptul că am dormit sub cerul liber au contribuit la vindecare. Restul „povești” !
Anul trecut nu știu cum intru pe Wikipedia și găsesc „brânza de burduf”. Când citesc constat niște aiureli. Devin membru colaborator la Wikipedia și scriu eu cum se face brânza de burduf. Am scris în jargon ingineresc (o să vadă cine va fi curios). La câteva zile, când recitesc articolul, mi se cere să indic bibliografia. Așa este și acum. Care bibliografie dom'le ? Cu baciul, cu cojocul, cu câinii sau cu tusea convulsivă ? Alta n-am !
------------------------------ mihaibrebu@hotmail.com
------------------------------ mihaibrebu@hotmail.com