LA ALTĂ SCARĂ

de Mihai G. Tănase 

                                Mai săptămâna trecută aud la radio România Actualități o știre pe care am reținut-o (mi s-a părut interesantă): în județele Sălaj și Vaslui angajatorii „marilor companii locale” au solicitat liceelor cu profil economic să transforme niște clase existente în clase cu profil tehnic, care să le asigure forța de muncă necesară și de care nu dispun acum. În acest mod avntajele vor fi multiple atât pentru angajat, cât și pentru angajator. Și atât ! Această propunere a fost tranșată de către angajatori cu inspectoratele școlare județene respective.

                                             Azi, ce aud ? S-a schimbat calimera cu cei din județul Sălaj: profesorii nu vor să participe la noua formă de învățământ (se schimbă multe lucruri și nu se poate realiza ce s-a propus; au dreptate profesorii, dacă mai ținem seama și de elementul om, care este elevul). Ce-au făcut angajatorii ? Hai la „partid” să ne ajute ! Adică, la Ministerul Educației Naționale. Acesta pe postul vechilor activiști de partid au dat ordin ca, imediat, să fie satisfăcută cererea angajatorilor din Sălaj. Ce s-o mai întâmpla cred că voi afla zilele următoare tot de la România Actualități. Deocamdată, moldovenii tac.

                                                 Cum se rezolva o astfel de problemă în „epoca de aur” sau în perioada interbelică ? Simplu ! Numai că esența era diferită.

                                                        [Tovarășii credeau că sunt nemuritori și nimic nu-i va muta din loc. Ultimele congrese ale PCR se treminau cu o cuvântare amplă și fulminantă a Secretarului general, care la sfârșit avea formula: Vă doresc dragi tovarăși și „preteni” viață veșnică ! ]

                                                          In comunism, după cum se știe, totul era centralizat și planificat. De ce avem nevoie să producem cutare lucru ? Păi, avem atâta valoare destinată domeniului în cauză care împărțită la un indicator pe profesii rezulta atâți ingineri, atâți tehnicieni, atâți muncitori calificați etc., după care se întocmea planul de școlarizare. Gata s-a rezolvat problema. Cum se descurcau oamenii destinați să producă lucrul respectiv este o altă latură a chestiunii și nu mai intrăm în detalii, că știm cum s-a rezolvat... Vreai nu vreai, mergeai la locul de muncă indicat și vedeai ce ai de făcut. 

                                                        In perioada interbelică era, oarecum, asemănător cum este astzi, însă erau unele lucruri cu totul diferite.

                                                            Pentru exemplificare am să redau un aspect din discuțiile pe care le-am avut cu inginerul Emil Prager, om celebru în domeniul construcțiilor în perioada interbelică și nu numai.
                                                      Inginerul Emil Prager avea o antrepriză de construcții pe care am putea să o asimilăm cu IMM-urile de azi. Ce fel de om era, am descris succint in articolul „De la inginerie la filozofie”. Și el avea nevoie de ingineri constructori pentru lucrările sale, dar nu orice fel de ingineri... Anual, acorda o bursă de studii (destul de consistentă) unui student la Construcții, îi asigura locul de muncă automat la terminarea studiilor(și cine nu ar fi vrut să lucreze cu Prager !) și punea o singură condiție: de a avea note peste un anumit prag.

                                                        Dacă privim lucrurile de-a lungul timpului este o scară a modului de abordare a problemei în cauză. Las pe fiecare să o vadă cum va dori și poate ne inspirăm din cea mai bună. Sunt curios cum vor rezolva moldovenii problema...




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com




                                                               

                                             

TELEVIZORUL ȘI CUTREMURUL

Blocul TEHNOIMPORT
după cutremurul din 4 martie 1977
(Crăpături la fațadă în formă de X)

                                              















                                           

                                    


                                                                                         de Mihai G. Tănase 

                                      
                                       Mă uit la televizor și ce observ ? De un timp, pe mai toate posturile tv de știri, din lipsă de „știri”(probabil) una, două, ne informează despre frecvența cutremurelor ce au loc în România. Și ca totul să aibă credibilitate la public, mai apare „într-un colț” câte un specialist de la INFPS pentru a confirma ce spune prezentatoarea, iar pe tot ecranul seismografele în activitate. Rău n-ar fi; dar mai există și o vorbă românească care se adeverește pe zi ce trece: ce e mult strică ! 

                                        Dacă toată populația care privește la televizor ar avea studii în domeniul Seismologiei și al Ingineriei seismice atunci, ușor, s-ar putea constata că în afara creării unei psihoze generale, mare lucru nu se spune. Eu nu pot să înțeleg cum se dau drumul la informații sensibile pe post, fără ca un specialist în domeniu să le verifice. Parcă intenționat se face așa ceva. Aici nu este vorba despre cenzură, este vorba despre știința lucrurilor serioase. Există specialiști la Universitatea Tehnică de Construcții pentru circa 75 % din informație, trebuie numai să-i contactați, domnilor producători ! Pe post apar numai oameni dintr-o singură parte. [Și in Biblie scrie: ca o judecată să fie corectă, trebuie să existe minimum doi martori.  Mat.18.16 ]

                                              De azi a început educarea populației, prin difuzarea a cinci videoclipuri: ce să faci în caz că te prinde cutremurul în casă. În susținerea acestei acțiuni l-au ales ca girant pe domnul secretar de stat Raed Arafat (bun la toate, medic de notorietate). Nu contest meritele domnului Arafat în domeniul dânsului; chiar îl apreciez.

                                                    In ceea ce privește videoclipurile pot să afirm fără reținere că, s-au cheltuit banii în zadar: Conțin sfaturi greșite și chiar neindicate într-o situație de urgență, aceea a producerii unui seism. Să ne adăpostim sub tocul ușii este o prostie mare ! Buiandrugul de deasupra ușii este puternic solicitat de către forțele tăietoare și de cele mai multe ori (sau mai mereu) cedează: apar crăpăturile în X, întrucât eforturile unitare principale depășesc rezistentele admisibile ale materialului (care este beton în cele mai multe cazuri). Acest lucru îl cunoaște orice student începător în Rezistența materialelor. Se mai spune, apoi, să stăm sub o grindă (altă aiureală) sau lângă un perete de rezistență (de unde știe badea Ion care este peretele de rezistență ? Hai să fim puțin serioși !).

                                                       Acum mă repet, am mai spus-o într-un articol precedent. Inainte ca tatăl meu să treacă în lumea celor drepti, fiind singur, mai mă duceam în vizită pe la el. Singurătate mare. L-am sfătuit să mai deschidă televizorul, să vadă ce mai e prin lume. Imi răspunde: dă-l dracului de televizor, că numai prostii spune.

                                                E cam devreme pentru mine, dar tata avea mare dreptate...



-----------------------  mihaibrebu@hotmail.com

                                                  

CE NU POATE SĂ DEA GUVERNUL

de Mihai G. Tănase 



                              

                                            Azi la ora șapte, la principalul buletin de știri al postului de radio România Actualități, l-am auzit pe ministrul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice făcând o declarație, prin care dădea asigurări că, până la începutul anului școlar 2015 - 2016 vor exista toate microbuzele necesare transportului elevilor din mediu rural către școală. Frumos cadou din partea guvernului către copiii ce au de parcurs distanțe mari până la școală !

                                                In acel moment mi-am adus aminte de două etape importante din viața mea conexe cu problema in cauză.

                                                  Când eram elev la liceu aveam de parcurs opt km până la școală; autobuze nu erau, iar drumul nu era cum este cel din Drumul Taberei până la Universitate. Era neasfaltat, cu urcușuri și coborâșuri destul de mari pe care-l parcurgeam în aproximativ două ore. Fie iarnă, fie vară la ora începerii cursurilor eram prezent și nu-mi amintesc să fii întârziat vreodată. Chin mare, dar nu aveam alternativă, priveam numai în viitor - eram „în epectază” !

                                                     A trecut ca orice lucru pe Pământ și am ajuns la facultate. Condițiile nu erau optime, dar față de perioada anterioară erau superioare: aveam bursă „mică” (în comparație cu cei veniți din producție, de vârstă mai „săltată”), adică, masa și casa asigurate plus o sumă infimă pentru rechizite. Ce să mai zic ? Era „bine” ! Singura mea grijă era cum să învăț să ajung în uniformizarea generală în ceea ce privește nivelul de cunoștințe, având colegi din toate părțile țării cu grad diferit de pregătire și mulți avusese parte de dascăli mai buni.

                                                         La cursul de Geometrie analitică am avut un profesor de Matematică, care studiase la Cluj și era mândru tare, avea cap de matematician; Dumnezeu să-l odihnească ! Mi-aduc aminte că ne vorbea despre triedul lui Frenet și toți luam notițe. Se oprește din expunere și ne adresează o întrebare (simplă acum...), mai mult retoric și face pauză. El se aștepta că pe mulți îi vor lua gura pe dinainte și-i va răspunde. De unde ? Toți tăceau de se auzea musca. Il văd cum, progresiv, începe să se enerveze și începe să ne facă „teorie”. V-a dat Partidul de toate, masă, cămin, bani de cărți etc. etc., un singur lucru nu v-a dat: Cap ! Eu am inghețat de frică (nu de a mea, ci de a lui - erau securiști și printre noi...) Văzând că nu are cu cine să discute și-a dat singur răspunsul.

                                                            Acum stau și mă gândesc la rezultatele de la BAC din ultimii ani: microbuzele lipsă să fi fost cauza, ori teoria profesorului meu să fie de actualitate sau, poate, Guvernul să le mai dea ceva... ?  Eu nu mă enervez pentru un răspuns simplu.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                       

                                                          

                            

ACUM AM AFLAT

de Mihai G. Tănase 

                      In drumurile mele cotidiene, dimineața, mergând să cumpăr cele necesare existenței vieții întâlnesc sau mergem în același sens copii de vârstă fragedă însoțiți de părinți sau mai des de către bunici îndreptându-se către școală. Nimic ieșit din comun la prima vedere, dar ceva mă face să zâmbesc: prichindelul merge înaintea insoțitorului, iar acesta îi cară ghiozdanul cu cărți, de mărimea unui rucsac de om adult, care merge pe munte la plimbare.

                                 Uneori merg pe lângă ei și-i depășesc. Dacă am buna dispoziție mă adresez copilului și-i spun: să știi că atunci când eu eram ca tine luam zilnic bătaie de la tata, pentru ca nu-l lăsam să-mi ducă ghiozdanul la școală. Amândoi se uită cruciș la mine, zâmbim și ne vedem de ale noastre. 

                                       Până să ajung la destinația mea mă gândesc și tot mă întreb: ce dracu este in ghiozdanul copilului și ce studiază atât de mult într-o zi de are atâta greutate. Mă simt complexat. Aștia ajung oameni mari cu viitor: peste vreo 20 de ani trebuie să mai construim câteva clădiri suplimentare la Academie; nu o să mai fie locuri și undeva trebuie să se întrunească oamenii de astăzi...

                                           Mai in glumă, mai în serios, dar „patrupedu'” de gen feminin e mort în coteț. Deunăzi am ocazia să văd un ghiozdan, adică un rucsac, al unui copil de clasa întâia și rămân stupefiat: maculatură câtă vrei, titluri de manuale pompoase, scrierea de o șchioapă și o metoda pedagogică de exprimare să te iei cu mâinile de păr. Nu se poate dom'le ! Cât ar avea copilul mintea luminată nu va putea înțelege niciodată bazaconiile scrise acolo. In manualul intitulat Matematică și Explorarea mediului („venit direct de la NASA”) se dă drept corectă adunarea „cailor și a măgarilor” în mod repetat și tot așa, fără să mai luăm în considerare că cele trei cuvinte din titlul manualului sunt niște enigme.

                                               Deodată, mi-a venit în minte imaginea învățătorului meu și a tăbliței de ardezie. Nu-și pierdea nimeni timpul cu mine să-mi explice după ore ce s-a vrut la școală și mai toți copiii am ajuns acolo unde societatea a avut nevoie. Sunt fericit că m-am născut atunci și nu acum: oricum atunci nu erau rucsacuri. In orice caz am să evit de a mai intra in discuție cu vreun copil ce merge la școală. Poate știe unde se îndreaptă...dar sunt convins de actualitatea întrebării din romanul lui Sienkiewicz: Quo vadis ?



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com