OMNIA FLUUNT, OMNIA MUTANTUR

de Mihai G. Tănase  

                                                       Când eram în primul an de studiu al limbii latine am ajuns și la lecția cu titlul de mai sus. Dicton al lui Ovidius. Profesorul, om cult și cu mintea în prezentul contemporan, a omis (cu bună știință sau fără) să ne spună ca aceasta este o metaforă. Ce să înțeleagă niște copii de 14 ani (când alții azi, cu funcții înalte, habar n-au ce spun la alții) ! Am luat-o ca atare, dar mi-am pus o întrebare: cum dracu' poate să curgă ? De schimbat, am priceput într-o oarecare măsură. Cu cine să mă sfătuiesc eu ? In satul meu cu pregătirea cea mai înaltă era preotul. Dacă aveam ceva minte și pregătire sumară într-ale religiei bine făceam să-l întreb pe el, dar mi-a fost rușine. Eu am rămas cu ideea că curge și gata. Am luat-o ca pe o chestiune tehnică.

                                                                  Vremea a trecut repede și era timpul când îmi strângeam materialul bibliografic pentru doctorat. Intâmplarea (dar nu a fost întâmplare, pentru că nimic nu este întâmplător) a făcut să merg în vizită pe la fosta dirigintă din liceu - profesoară de matematică - al cărui soț era doctor chimist și lucra la „Laborator” (Institutul de cercetări în Petrol și Gaze din Câmpina). Acesta un om cu mintea luminată vedea lucrurile cu totul din altă perspectivă, decât la vremea aceea. Ședea la casă cu curte, dar tot în șoaptă se cam vorbea. Mai era acolo și un domn ieșit la pensie, tot doctor în chimie și care avea idei similare cu cele ale soțului fostei dirigintă.

                                                                       La un moment dat domnul Dan (soțul dirigintei) spune: eu nu sunt de acord cu principiile școlii de azi, tu stat îi bagi copilului în cap ce vrei tu și îi iei posibilitatea de a gândi liber; eu sunt de acord cu sistemul antic, cel al lui Aristotel, Platon etc. Atunci discipolul lua de la învățătorul său modul de gândire și avea propria orientare. Doamna dirigintă se cam uita la el cu reținere, dar celălalt invitat îl tot aproba.

                                                                             Azi, când toți oferă soluții și metode ultraștiințifice de studiu, mi-am adus aminte de ce spunea domnul Dan. Mare dreptate avea ! Insuși Mântuitorul nostru, Iisus Hristos (ca om), a luat ca exemplu modul de organizare a școlii din antichitate: El Invățătorul și discipolii, cei doisprezece apostoli. Nu putea să facă altfel, pentru că trebuia să fie o continuitate firească și lumea să creadă în Evanghelia Lui. 

                                                                             Cineva ar putea să-mi spună că, acum 2000 de ani erau alte condiții social-economice. Este foarte adevărat, dar principiile nu s-au schimbat, cu toate că în aparență pare să fie contradictoriu dictonul lui Ovidius cu condițiile noastre de azi; totul este să găsim calea de a ne adapta.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

SĂ NU TE MIRI DE NIMIC

de Mihai G. Tănase  

                                                   Strămoșii noștri latini aveau acest dicton. Nu de puține ori mi-am pus întrebarea, ce suport real are acesta și constat că mare dreptate aveau latinii.

                                                       Cum dom'le să trăim în nepăsare totală ? Să nu ne mai intereseze nimic ? Să meargă lucrurile în voia lor, iar noi să ne uităm la ele nepăsători ? Nu se poate...

                                                        Aceste întrebări au apărut la ceva vreme după ce am m-am lămurit cum este cu postările în Google. Dintr-un punct de vedere acest „site” imens pare a fi o binefacere, dar în același timp aduce mai mult rău: ești atenționat că îți aparține tot ce postezi și ai liberă exprimare. Fără nicio discriminare, toată lumea, practic, are acestă posibilitate de a se exprima fiecare în felul lui. Problema devine „dificilă” în momentul în care citești: nimeni nu poate să garanteze veridicitatea textului, pentru că interpretarea se face după priceperea cititorului.

                                                               Dar cum a spus Seneca: Lung e drumul prin învățătură, simplu și eficace prin exemple; să trecem la exemplificare.

                                                                   Nu de multă vreme dau peste un site, care după toate aparențele era finanțat de UE și se ocupa cu explicarea unor termeni din Seismologie. Citesc din pură curiozitate și constat niște enormități și în loc să-mi văd de treaba mea și să aplic dictonul cu pricina, mă apuc să scriu administrației site ului. Le explic cum ar trebui enunțați termenii despre care ei făceau vorbire, ca totul să fie științific și clar. Fără să mă contacteze în prealabil (și fără să înțeleagă ceva), au luat o parte din ceea ce le-am scris eu și au intercalat-o în textul lor inițial. Când am citit peste câteva zile, ce credeți că era: nuca în perete. Arăta mai rău decât înainte. Le scriu din nou, dar nesimțirea e mare. Si astăzi arată la fel. Ce va înțelege cel ce va dori să știe ?  Nimic !

                                                                    Nu aveau dreptate latinii ?




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                          

NATURA SE RĂZBUNĂ

Schema unei alunecări de teren
(Imagine internet)

Alunecare de teren

                   (Imagine internet)

                                                     
                                                                     de Mihai G. Tănase 

                                       Parcă era mai bine să intitulez artcolul: „Cum ne tăiem singuri craca de sub picioare”, dar mare diferență nu este.

                                             Până acum tot am reușit să fac un lucru „bun”, să reduc programul de vizionare la televizor la circa o jumătate de oră pe zi, nu și taxa lunară pentu că nu depinde de mine. Al doilea lucru pe care îl am în plan este acela de a reduce jumătatea de oră, in momentul actual, de a asculta postul de radio România Actualități, in speță, Bună dimineața, România. Și aici cu taxa este la fel, dar nu mai contează.

                                                      In această dimineață am ascultat o avalanșă de știri, care aveau un singur subiect: alunecările de teren din Oltenia și Banat, ca urmare a cantităților importante de ploi căzute. Nu era vorba despre câțiva metri cubi de pămât care au luat-o la vale, ci de cantități uriașe care au antrenat, bineînțeles, și locuințele construite pe aceste terenuri „nefericite”. In primul moment m-am gândit la bieții oameni ce necaz au dat peste ei, dar imediat m-am „liniștit”: autoritățile au luat măsuri „urgente” de evacuare a oamenilor și gata.

                                                              Dacă stăm și ne gândim puțin, de-a lungul timpului au mai fost cantități de apă din ploi chiar și mai mari și nu s-a intâmplat nimic. Cum dracu' se face că tocmai acum au venit peste noi nenorocirile astea ?

                                                          Păi, răspunsul nu este prea complicat de găsit și de înțeles, că avem exemple empirice (cum a rezolvat bietul popa de la mine din sat o alunecare de teren) și explicații științifice date de către Mecanica pământurilor (adică, de Geotehnică).

                                                                  Exemplele empirice le-am expus in articolul anterior „Aparențe în tehnică”; acum ne vom ocupa, succint, de cele științifice. Acestea sunt de două naturi: subiective și obiective.

                                                                  Mai întâi cele obiective. Atunci când vrem să construim, spre exemplu, un drum și suntem nevoiți ca traseul să treacă printr-un mal de pământ, facem un zid de sprijin și am rezolvat problema: „am stabilizat taluzul”. Acum, dacă avem un taluz de dimensiuni apreciabile (care poate să fie de ordinul km) cea mai simplă metodă este aceea a plantării de arbori pe suprafața sa. Acești arbori nu se pun la întâmplare (se fac calcule, câtă apă elimină anual un pom, felul pomului, numărul de pomi rezultați din cantitateade apă căzută pe suprafața în cauză, natura și stratificația pământului etc.).

                                                                Natura subiectivă a fenomenului de alunecare a pământului. Un arbore trăieste, funcție de felul speciei - fag, tei, brad sau stejar - între 200 și 800 de ani. Ori, acestor pomi le-au trebuit un timp de-a lungul a șapte, opt generații de oameni, ca să ajungă in stadiul de azi. Strămoșii noștri au făcut acest lucru pentru noi, în mod involuntar, dar cât de benefic... Și noi ce am făcut după '89 ? Am defrișat mii de hectare de păduri și am tăiat tot ce s-a putut tăia „legal” să facem rost rapid de „un ban” ! Și unde s-a ajuns ? : La știrile de la Bună dimineața, România ! ... și pe la DNA (în unele cazuri). Acum, ne mai trebuie timp de cel puțin două generații să refacem (dacă vom vrea) zonele despădurite și să asigurăm ceva bun pentru urmașii noștri, așa cum am avut și noi de la înaintași.

                                               Totul este să începem odată !





------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                  

                                                           

                                                              

ORA DE RELIGIE ÎN ȘCOALĂ

de Mihai G. Tănase 

                                                                                  Moto

                                                               

                                                             Dacă crezi și Dumnezeu nu există,

                                                             n-ai pierdut nimic.

                                                             Dar, dacă nu crezi și Dumnezeu există,

                                                             ai pierdut totul !

                                                                                          B. Pascal

                                                   

                                                    Nu stăm acum să analizăm ceea ce a spus Pascal; desigur, afirmația lui nu se înscrie în doctrina creștin ortodoxă. Am pus acest moto pentru a da de gândit, chiar și foarte puțin, acelor oameni care au copiii în școală, și sunt „derutați” în a-și lăsa odraslele să meargă sau nu la ora de religie.

                                                           De ceva vreme prin mass-media au loc discuții aprinse pe tema participării sau nu a copiilor la orele de religie: fiecare își susține punctul de vedere pe baza unor argumente de „interese” (unele sunt cu totul justificate și pragmatice, iar altele sunt „subțirele rău”).

                                                            Să ne gândim puțin. Vrem nu vrem, religia face parte din cunoștințele noastre generale (chiar dacă nu credem în Dumnezeu, cum s-ar spune suntem niște rătăciți) și în mod inevitabil ne trezim într-un cerc de oameni în care se abordează și probleme religioase. Ce facem ? Stăm și privim la cei care vorbesc „în altă limbă”, autoetichetându-ne ? Ar fi ceva penibil, mai ales cum toată lumea se vrea a fi „cineva” !

                                                              Personal, nu am studiat religia în școală. Era interzisă, cu toate că în Constituția dinainte se prevedea că fiecare are dreptul să gândească liber. Toată lumea își aduce aminte cum de sărbătorile mari creștine se organiza tot felul de „ceaiuri dansante” concomitent cu slujbele religioase din biserici și existau și „observatori” care raportau cum s-au desfășurat activitățile. Culmea, pe la orele de Istoria literaturii române ni se spunea (că nu aveau încotro) ce lupte mărețe s-au dat în trecut pentru a se ține slujbele din biserică în limba română și nu în cea slavonă, întrucât omul (credinciosul) nu înțelegea nimic (Cu Biserica Catolică nu prea știu dacă a fost ceva similar, deoarece am mai auzit și astăzi fragmente în limba latină). Deci, meritul Bisericii se recunoștea în mod implicit, numai ca între timp Biserica devenise „decadentă” și te îndemna la obscurantism: cam la fel cu aforismul califului Omar despre biblioteca din Alexandria, care trebuia arsă oricum.

                                                               Prin ultimii ani de studenție am urmat cursurile de Pedagogie la Politehnica din București. Acolo un profesor ne spunea că,  niște ingineri au lucrat ani de-a rândul la o invenție și au reușit să o facă; numai că ei erau complet rupți de ceea ce se întâmpla pe plan mondial și invenția lor exista de vreo cincizeci de ani. Un fel de muncă în zadar. Ori, acest lucru l-am aflat mai târziu, când am început să studiez Teologia, din Biblie: Ecl. 1.10. Nu credeți că, ar fi bine să cunoaștem lucrurile la timpul lor ?

                                                                   Aș mai avea o întrebare (revin la recensământul din 2011): Când am fost sinceri, atunci când ne-am declarat 86,5 % din populația țării creștini ortodocși sau acum, când ne opunem ca religia să fie studiată în școală ?




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com