FRENEZIE ÎN MASS-MEDIA

de Mihai G. Tănase   

                                         Duă cum bine este cunoscut, ieri dimineață în Nepal s-a produs un cutremur de pământ devastator, urmat de câteva replici importante, ca mărime, în cursul zilei de azi.

                                             Nu mă ocup acum de caracteristicile geofizice ale cutremurelor produse în Nepal, dar vreau să menționez un singur lucru: acest cutremur a fost unul ce a avut hipocentrul (focarul cutremurului) la o adâncime de cca 10 km; deci a fost un cutremur de suprafață. 

                                                    Adâncimea hipocentrului unui cutremur, oriunde s-ar produce el pe suprafața Pămîntului, este o caracteristică importantă în analiza cutremurelor respective. De modul poziționării hipocentrului față de clădirile afectate ( căci acestea ne interesează, întrucât adăpostesc oameni) depinde în mare parte gradul de afectare al acestora. Când facem comparație între cutremurele produse pe suprafața Pământului, în afară de principalul indicator, care este mărimea cutremurului pe scara Richter, adâncimea și distanța până la clădire sunt determinante, dintr-un punct de vedere extrem de simplu: vectorul forță are componenta orizontală mai mare când cutremurul este mai la suprafață și de o valoare mai mare, dacă distanța este mai mică. Ori, în cazul cutremurelor situate la adâncime mare și distanță mai mare față de clădire situația este inversă. (Această explicație este , oarecum, simplistă dată pentru a se înțelege cum acționează, în general, un cutremur asupra unei clădiri).

                                                     Intrucât în Nepal s-au aflat concomitent cu cutremurul mai mulți cetățeni români, canalele tv au prezentat și prezintă în continuare situația acestora, asupra modului de afectare al lor. Un lucru foarte bun ! Că mai dau și imagini cu clădiri prăbușite, iar nu este rău. Dar, trebuie să observăm ca acele construcții sunt făcute din materiale slabe și fără să fi fost proiectate a rezista chiar la cutremure mult mai mici. In jurul lor se pot vedea și construcții cu patru sau mai multe niveluri care nu sunt prăbușite. Sigur, jalea este mare, dar și uitarea este la fel ! In Nepal au mai fost cutremure mari și se pare că cei care trebuiau să facă construcțiile mai rezistente nu au dat atenția cuvenită. La noi nu este cam la fel după cutremurele din 1940 și 1977 ? S-au pus buline roșii pe clădirile cu risc de prăbușire la un posibil mare cutremur. Lasă că nu vine acum cutremurul ! Nu știe nimeni cât mai avem de lungă perioada de grație, în afară de Dumnezeu.

                                                       Pe internet apare o listă destul de mare cu cutremurele care s-au produs în anul 2015, în diferitele zone ale Pământului și cu parametrii lor. Din această listă, un om care nu are cunoștințe în domeniul Seismologiei, nu poate înțelege decât că anul 2015 este un an fatidic. În loc de clarificări avem parte de angoase. Ce „specialiști” postează asemenea date inutile ? Cine i-a autorizat pe ei să zăpăcească lumea ?

                                                          La cutremure și la fotbal se pricepe tot românul !

------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com





                                                   

PARAMETRII PROIECTAȚI

de Mihai G. Tănase   

                                                Am avut un prieten șofer la Televiziunea Română. Era un bun mecanic auto și cu o curiozitate ieșită din comun pentru tot ce era nou, deși nu avea decât patru clase. Punctualitatea sa era mai ceva decât a unui neamț, iar etalonul tehnicii nu era decât unul singur: cel german. In timpul liber se ocupa cu mecanica auto. Uneori, chiar mă întrebam cum putea să aibă o asemenea gândire la nivelul lui de pregătire. Era la curent cu tot ce se întâmpla în sfera social-politică și făcea niște comentarii pe care le-aș putea numi „excelente” (de multe ori, mă făceam că nu le aud sau nu le înțeleg, vorbea cu „voce tare”).

                                                      Inainte de '89, când se transmitea numai două ore la televizor, programul începea cu Telejurnalul - care ținea cam o jumătate de oră. Știrile în marea lor mjoritate erau despre realizările planului cincinal.

                                                              Intr-una din zile, după terminarea Telejurnalului, sună telefonul. Nu mai întreb cine este, că știam dinainte cine sună: era ora lui. Ia ascultă domnule, ce sunt ăia parametrii proiectați ? Am auzit la Telejurnal și nu înțeleg. Incep să-i explic prin exemple, până am înțeles că a priceput. Că a priceput am realizat mai târziu, când făcea și bancuri pe această temă.

                                                                Imediat după '89 se schimbă titlul Telejurnalului în Actualități (bineînțeles că organizarea redacției de știri era, în general, la fel - numai știrile erau de altă factură). Programul Televiziunii Române era, parcă, non-stop; așa că amicul meu avea cu ce să se „delecteze” , fiind căzut la pat de vreo șase ani. Continua să mă sune la aceeși oră, să mai stăm de vorbă. După Actualități sună telefonul: ce credeți că-mi zice omul ? Domnule, ăștia au uitat să spună de „parametrii proiectați”, că altfel credeam că este Telejurnalul ! (Nu pierduse timpul în zadar cât a lucrat la televiziune.)

                                                                  Azi, pe la ora prânzului, deschid televizorul la întâmplare, pe TVR 2. Se transmitea emisiunea „A doua emigrare”. O urmăresc cam cinci minute, până se termină. N-am pierdut mare lucru, însă după cele cinci minute mi-am adus aminte, brusc, de prietenul meu șoferul de la tv. 

                                                                    Reporterul discuta cu un „fermier” (este mai interesant, ne aliniem, nu mai este țăran, că acesta este un termen înjositor și noi suntem membrii ai UE) plantator de răsaduri. Omul s-a întors, de pe unde a umblat el, cu ceva „cheag”  și s-a gândit să-și facă niște sere de răsaduri. A făcut el ceva, dar nu suficient să fie rentabil și competitiv; „cheagul” s-a consumat repede. Îl întreabă reporterul ce-l împiedică să-și extindă afacerea. Ce să mă împiedice, băncile ! Nu-mi dau credit decât cu dobânzi foarte mari și garanții importante. Dar cu bani de la UE ? Ca să accesez fonduri UE, trebuie să merg la firmele de consultanță, care îmi cer 15 % din valoare acum, să-mi întocmească documentația. Eu nu pot să le dau decât după ce vând producția. Și discuția a rămas ca-n tren ! 

                                                                     Eu mă întreb la ce sau cui a folosit această emisiune. Probabil la umplerea spațiului de emisie. Cel puțin era mai bine dacă se încheia emisiunea cu sintagma prietenului meu: parametrii proiectați nu pot fi atinși din condiții „obiective”.




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                     

DE LA EDITURĂ LA LIBRĂRIE

Casa Scânteii
Sediul Editurii Tehnice
(Imagine internet)

Blocul Carpați
La parter: Librăria Mihai Eminescu
(Imagine internet)

                                                                de Mihai G. Tănase  

                                    

                                            Era prin '82, '83 la puțin timp după ce obținusem un titlu științific și cu un avânt inextricabil am luat drumul editurii tehnice, convins, nu cu speranță, că în scurt timp voi reuși să-mi public lucrările pe care le aveam deja terminate. Lucrările în cauză erau la vremea aceea state-of-the-art (și pot spune că și astăzi sunt la fel). In prealabil stau de vorbă cu mentorul meu, care îmi spune: „nu ai altceva mai bun de făcut ?” Plec dezamăgit. In capul meu se ciocneau tot felul de idei contradictorii, pe care nu puteam să mi le explic. Profesorul meu, om de calibru și respectat, impunător într-ale tehnicii și care m-a îndrumat atâția ani,  să mă descurajeze tocmai acum ? Nu-mi venea să cred ! Dar, după vreo doi ani m-am lămurit cu tâlcuirea spuselor sale.

                                                       Merg la Editura Tehnică, care-și avea sediul la unul din etajele Casei Scânteii. O doamnă redactor pentru secția Construcții mă primește, mă ascultă și la sfârșit începe să-mi pună o serie de condiții de care era sigură că, nu o să le accept: nu sunteți traducător autorizat, nu este bine să fie un singur autor și să mai luați pe cineva, să cereți acceptul autorului lucrării originale (era vorba de o traducere din limba engleză-SUA; aici nu prea știa ce căuta pe la editură, deoarece era necesar acceptul editorului și nu al autorului, iar lucrul acesta trebuia să-l facă ei, cei de la Editura Tehnică) și alte aiureli similare... Trimite „cuprinsul” lucrării în țară să facă un sondaj al necesarului de exemplare ce urmează a fi publicate. Intre timp obțin certificatul de traducător autorizat și mă prezint din nou. Dânsa îmi spune că ar fi necesare vreo 10.000 de exemplare, conform sondajului și se cam strâmbă când îi arăt certificatul și acceptul autorului american (el mi-a spus că trebuie să luăm acceptul editorului american, pentru că toate drepturile aparțin editurii americane). Cât despre coautor m-am opus ferm. Bine ! O să introducem traducerea în planul editorial și o să se ia o hotărâre. Vă anunț eu ! Eu credul și obstinat, în loc să-mi văd de treabă și să-mi ascult profesorul, am mers înainte și am tot așteptat... Nimic !

                                                             Intr-una din zile, parcă era înainte de Anul Nou, cobor să văd ce noutăți mai sunt pe la librăria Mihai Eminescu (aveam serviciul în același imobil cu librăria). Mă învârt prin librărie și intru în vorbă cu un domn în fața unui stand cu cărți tehnice. Domnul respectiv era cam dublu față de vârsta mea, îmbrăcat elegant și nu știu cum deschid discuția cu ceea ce vreau eu să fac cu editura. El mă întrerupe și începe să-mi spună: Domnule dragă, eu am lucrat la Casa Scânteii, acum sunt pensionar și cunosc tot mecanismul publicării unei cărți. Îl privesc și-l ascult captivat de felul lui de a vorbi. Te prezinți cu cartea, redactorul îți spune că este bine să fie doi: pe cel de al doilea îl trece pe primul loc și tu pe locul doi. Până la discutarea planului editorial îți mai adaugă unul, pe locul unu sau doi și tu treci pe locul trei. Se discută planul editorial: sunt cam mulți, tovarășe, să rămână numai doi: și te taie pe tine. Bun de tipar ! Am simțit că-mi plesnește capul. Dau telefon la editură: gând la gând cu bucurie ! Nu s-a aprobat lucrarea pentru anul viitor în acest plan editorial, să avem răbdare poate la anul. Nu mai am niciun fel de răbdare. Merg la editură și-mi iau ce mai aveam pe la ei și-i dau dracului cu planurile lor cu tot.

                                                            Nu făceam mai bine dacă la început îl ascultam pe profesorul meu ?



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com





                                                           

PAȘTILE

Răstignirea lui Iisus Hristos
(Imagine internet)

Iisus Hristos  Se arată Mariei Magdalena,
după Înviere
(Imagine internet)

                                                                   de Mihai G. Tănase  

                                                             

                                 Suntem în Săptămâna Mare. Peste patru zile vom sărbători Învierea Mântuitorului. Cei mai săriți puțin ca vârstă își aduc aminte ușor cum era, înainte de '89, sărbătorit Paștile. In seara Învierii mulțime de oameni pe lângă biserici și mănăstiri, adunați în grupuri mai mult mici decât mari, priveau în pământ să nu-i „vadă cineva” (cineva de aici de jos, nu din cer), pentru că nu se știa niciodată ce va urma... Se lua lumina sfântă la miezul nopții și mai toți se întorceau acasă. Puțini dintre ei rămâneau la întreaga slujbă (cam cum se întâmplă și astăzi), în general, oameni mai în vârstă pe care nu „se mai conta pe ei”. 

                                        In schimb, tineretul studios era deja organizat pentru petreceri dansante sâmbăta seara, care durau tot atâta vreme cât și slujba din biserică. Unii mai scăpau și mergeau la biserică, alții nu. Asta în funcție și de educația religioasă primită în familie. Mare lucru nu prea înțelegeam noi ce se petrece la biserică, dar ceremonia fastuoasă era impresionantă și merita „să riști”. Cam cât întuneric era afară, cam tot atât era și în capul nostru.

                                             După '89, lucrurile s-au mai schimbat puțin. Nu se mai ferește unul de altul și ritualul mergerii la biserică de Înviere a devenit unul obișnuit. Unde mai pui că, toate posturile de tv, din timp, fac „educație religioasă” pentru mase. Peste 95 % din ele (ca să nu zic toate) dau tot felul de reclame comerciale în care scriu „Paște” în loc de ”Paști”. Ce contează o literă la sfârșit ? Bani să iasă ! Cât despre explicarea semnificației sărbătorii mai nimic. Se așteaptă începutul dimineții de duminică să filmeze tinerii care se întorc de la biserică și merg la dezmăț, în discoteci, în timp ce se ține slujba(ca înainte dragi tovarăși); iar în jurnalele din ziua de Paști să vezi și să auzi ce  tâmpenii debitează ei. Eu cred că, întunericul din capul lor, de acum, este mai mare decât l-aveam noi înainte. 

                                                 Nu-ți trebuie prea multă minte să înțelegi de ce se întâmplă toate astea: nu cred că au trecut vreo două luni de când se dezbate în mass-media introducerea orei de religie în școală. Alungarea întunericului din capul tinerilor se face în școală, nu în discotecă !

                                                   Mi-ar pare bine și chiar m-aș simți fericit să fiu contrazis de realitatea imediată, dar am rezerve mari. Nu noi, singuri, ne-am declarat creștin-ortodocși în procent de 86,5 % din populația acestei țări ?

                                                   Hai să dăm „ce este al lui Dumnezeu lui Dumnezeu și Cezarului ce este al Cezarului” și astfel Dumnezeu se va îndura de noi să ne dea și nouă din Lumina Sa.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

CUM SE CÂȘTIGA SUTA

de Mihai G. Tănase  

                                                    Înainte de a trece la descrierea evenimentelor pe care le-am trăit într-un mod neplăcut și a părerilor unora cum că, pe timpurile nu de mult apuse „o duceam mult mai bine”, aș dori să fac o precizare: Suta de lei dinainte era, aproximativ, egală cu cea de azi, ca valoare și putere de cumpărare.

                                              Plin de avânt și dorință de afirmare, întrucât acum posedam și un titlu științific, fac imprudența și depun la serviciul Personal și de Cadre copia de atestare a pregătirii recent dobândită, în specialitatea mea. Pe undeva în cap auzeam cuvintele tatălui meu când am plecat la serviciu, imediat după terminarea facultății: „mă băiatule să fii om serios, să muncești și să asculți de sefii tăi; ăia sunt oameni deștepți și cu cap, de au ajuns ei șefi, te vor remarca și repede vei ajunge ca ei”. Bietul tata credea în mintea lui că și eu voi avea parte, în mod similar, de oameni cu doctoratul luat la Berlin. Ce anomalie ! Nu puteai să fii pus într-o funcție superioară, fără să fii „om de partid” sau mai bine spus activist de încredere al partidului; cât despre pregătirea profesională nu se lua în seamă cu cât erai situat mai sus, ca în bancul uzual la modă: „Vine un coleg de clasa a doua la Nea Nicu să-i ceară o favoare, să-i dea un serviciu. Uite, te fac ministru. Măi Nicule n-am eu atâta carte. Uite, te fac director general. Ți-am zis că nu știu mare lucru. Atunci, Nea Nicu: ce vrei, vere, să te fac ? Fă-mă, Nicule, brigadier la CAP ! La care Nea Nicu: Nu se poate, măi tată, acolo trebuie să ai carte !”

                                              În anii precedenți, cum trecea anul sau chiar doi, mă trezeam că-mi dădeau o gradație de salarizare, adică o sută de lei. 

                                                       Între timp, mă implic în lucrări care nu făceau obiectul de activitate al unității noastre și obțin rezultate frumoase, pe care le și public în revista de specialitate de rangul cel mai înalt - a Academiei Române. Eu, bucuros și plin de satisfacție ! Vine timpul acordării gradațiilor de către COM (comitetul oamenilor muncii). Nici nu mă gândeam ca, nu o să primesc gradația, nu pentru ce făcusem, dar trecuseră doi ani și îndeplineam toate condițiile. După ședință mă întâlnesc cu directorul tehnic (fusese secretar UTC pe institut și cu un an de studii înaintea mea) și-l întreb ce s-a întâmplat. Tovarășe, au fost probleme multe de discutat, hărmălaie mare și te-am sărit, dar la anul cu siguranță remediem problema. Îmi văd de treabă și anul următor: copie la indigo. Numai scuza a fost alta: am uitat pur și simplu ! Și tot așa până s-au împlinit șapte ani, când mai în scârbă, mai în serios, n-au avut ce să mai facă și mi-au dat o sută.

                                                        Am stat și m-am tot gândit în perioada asta: ce au ăștia cu mine ? Răspunsul l-am găsit nu după mult timp: eu fusesem coleg de facultate cu cei de la vârf, iar „hârtia” mea depusă la Cadre îi ardea pe abdomen („să zicem pe mațe”) ! Nu știu de ce dracu erau așa, că doar porțile Institutului de Construcții erau larg deschise pentru toată lumea care dorea să facă același lucru ca și mine. Probabil aveau ceva cu capul...  Nu-i nimic, m-am apucat de studiul altei discipline, unde am aflat că, cele materiale nu fac nici doi bani. Până la urmă tot eu am ieșit mai câștigat, iar ei au pierdut și „ceea ce credeau ei că au” (Pilda talanților din Evanghelie).

                                                            .  .  .

PS. Am Cartea de muncă cu speificațiile amintite.




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com