OPINII

de Mihai G. Tănase

                                                  De ceva vreme ascult emisiunea Bună dimineața România, de la postul național de radio. Are doi prezentatori simpatici și de multe ori spontani, ceea ce le aduce un „plus” în deontologia lor. Îmi aduc aminte (nu cu plăcere) că, după '89 prezentatorii, în general, erau aceiași. Cum deschideam aparatul de radio mai mult de câteva secunde nu puteam să-i ascult ce spuneau. Erau lucruri noi, dar nu se potriveau cu vocea lor: erau oamenii care înainte transmiteau elucubrațiile stereotipe impuse și apoi, la 180° , spuneau cu totul altceva. Vrând-nevrând, pentru câteva momente te trezeai în trecut. O senzație destul de neplăcută. Prezentatorii ca oameni nu aveau nicio vină, probabil alții nu erau. Odată cu trecerea timpului a apărut o altă generație de prezentatori și le-am uitat vocea la cei dinainte și asocierea vocii lor cu ceea ce nu doream să mai aud. 

                                                          Emisiunea în sine este bine structurată, are subiecte variate și presărate, mai mereu, cu glume bune și subtile ale celor doi prezentatori. De multe ori stau și mă întreb cum se face că nimeni, mă refer la producători, nu observă că în scurt timp emisiunea va intra într-o stare de plafonare sau mai bine spus de înghețare. Cred că, nimeni nu-și dorește acest lucru și atunci voi aplica îndemnul unor nepricepuți de pe la TV: domnule nu-ți place, ai telecomanda în mână !

                                                   Voi prezenta câteva exemple, în sprijinul celor afirmate anterior, să nu creez impresia că am ceva cu cineva. Dimpotrivă, îmi doresc să mai ascult această emisiune multă vreme.

                                                            Știrile din teren, adică din țară, sunt transmise de către un număr de corespondenți județeni, pentru care degetele de la mâini sunt arhisuficiente să-i definești. Pe primul loc se situează cel din Sălaj. Transmite atât de des, încât după trei, patru zile poți să crezi că Bucureștiul s-a mutat la Zalău. Urmează cel din Bistrița-Năsăud, Vaslui, Mehedinți și alții mai rar. Pentru numărul de județe ale țării ar trebui făcută o redistribuire a corespondenților, astfel încât să se acopere tot teritoriul. Oameni sunt peste tot care doresc să știe ce se mai întâmplă și pe la alții.(Cam toți plătesc taxa radio-tv - tot este la modă sintagma ”din bani publici”.)

                                                            O rubrică „interesantă” este Europa verde. Zi de zi, la oră fixă, cu știri ultradiversificate și care se căznește să ne explice ce se întâmplă cu fondurile europene. O rubrică pentru specialiști, nu pentru „fermieri” (țăranii români),  care sunt sfătuiți să nu mai plece pe afară și să-și facă propria afacere în țară !

                                                             Un pic de autocenzură n-ar strica. Ideii că, este bine să ai o diplomă în buzunar, că nu este rău să o ai, vedem noi la ce o să ne fie bună în viitor și să facem altceva decât pentru ce ne-am „pierdut” timpul (dacă l-am pierdut, cumva) nu este bine să-i facem „reclamă”: cutărică a terminat facultatea de..., dar s-a apucat de altceva care este mult mai rentabil și are atâtea oportunități...

                                                               În incheiere, îi parafrazez pe prezentatorii emisiunii: „Să aveți o emisiune excelentă !”






------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                         

                                                                            

                                               

METODĂ MNEMOTEHNICĂ

de Mihai G. Tănase

                                                 Ne facem un cont pe net. Ce comportă acesta ? O adresă de email și o parolă. In unele cazuri s-ar putea să uiți parola și ce te faci, contul devine inutilizabil. Dar, dezvoltatorul s-a gândit să-ți vină în ajutor și să-ți recuperezi parola (de fapt să ți-o resetezi), astfel problema s-a rezolvat. Cum recuperezi parola uitată ? Cu ajutorul câtorva întrebări de securitate. Evident, aceste întrebări sunt sugestive și se consideră că nu le poți uita. Una dintre acestea este: care este numele primului tău profesor (adică învățător). De ce s-a recurs la această întrebare ? Este destul de simplu ! Atunci când ești copil, mintea nu îți este aglomerată cu tot felul de informații inutile și primele cunoștințe le primești de la învățătorul tău pe care n-ai cum să-i uiți numele. Mi se pare o metodă mnemotehnica destul de ingenioasă. Dacă eu aș fi alcătuit setul de întrebări de securitate mai introduceam una: care este numelui tatălui tău. De ce ? Pentru că, inainte de a-ți cunoște învățătorul cunoștințele absolut necesare (să zicem sine qua non) le primești de la părinți; de unde și zicala cu cei șapte ani de acasă, în unele cazuri.

                                                       In sprijinul celor de mai sus am să prezint doar trei argumente, care m-au marcat și care mi-au folosit în viață.

                                                   

                                                              Primăvara devreme, eram trimis în pădure după puieți de meri pădureți, în vederea plantării lor in grădina noastră și altoiți. Când plecam la pădure mi se atrăgea atenția, să marchez Nordul pe tulpină cu briceagul. Pînă în pădure și pe drumul de întoarcere mă tot frământa problema cu Nordul: de ce sa-l intereseze pe tata acest lucru ? Nu vrea să mă verifice dacă fac ceva greșit și să capăt vreo „corectie”  la întoarcere? Neputând găsi răspunsul satisfăcător l-am întrebat pe tata, care mi-a zis: mă băiatule, vezi tu, cum a stat pomul față de soare în pădure, așa trebuie să stea și la noi în grădină, pentru că se va prinde mai ușor, iar merele după altoit vor fi mai bune ! Azi, când totul se face după metode industrializate, nu numai în horticultură, vrem poduse „eco” !

                                                            

                                                            Era vară și se înnoptase. Ploaia era iminentă: fulgera în formă de șarpe și apoi se auzea tunetul. Dintr-o dată tata mă întreabă: ce distanță este de aici și până la fulger ?  Am simțit întuneric în cap și rușine concomitent: nu știu ! Păi, dacă viteza sunetului este de 330 m/s, să zicem 3oo, numeri în gând de când ai văzut fulgerul și până când ai auzit tunetul; apoi inmulțești 300 cu secundele și aia este distanța ! Mai târziu, după facultate, am făcut școala militară la artilerie terestră și un ofițer ne explica măsurarea distanțelor, fără aparate, între punctul de observare și explozia proiectilului, la care eu am cam zâmbit...(Mi-am adus aminte de tata, care avea numai câteva clase)

                                                              Inainte de culcare, tata obișnuia să-mi spună câte o poveste „adevărată” (nu cu împărați și zâne...). Una era cum vin acasă copiii chinezilor duși în pădure de către părinții lor și lăsață singuri. Cum să vină ? Se orientează după mușchiul crescut pe copaci pe partea dinspre nord (unde este umbră și umezeală) etc. etc.

                                                                     Cred că, argumentele arătate sunt elocvente ca metode mnemotehnice și ar trebui adăugată întrebarea cu numele tatălui, pentru recuperarea parolei de cont; ar fi mai eficientă... Nu ?





---------------------  mihaibrebu@hotmail.com

                                                   

                                                    

INTEMPERII ARTIFICIALE

20.XII.2015, ora 14:00

                                                                     

                                                                                      de Mihai G. Tănase

                                                

                                          Cum se apropie Crăciunul sau Paștile, milioane de români plecați la muncă prin UE (unii la îndemnul fostului președinte al României) în țările vestice, cu agoniseala pusă deoparte în vederea deplasării la momentul oportun, vin în țară la rude, să-și vadă copiii si părinții pentru câteva zile.

                                            Cei mai mulți vin cu autoturismele personale, tranzitând mai multe țări. Nu știu cum trec prin țarile dinainte, dar cum ajung în Ungaria și vor să intre în România cozile , pe câte trei benzi, ajung la o lungime de zece Km ori mai mult. Nu, ungurii n-au nicio vină (cum ar fi unii tentați să-i acuze)! Buba este la noi !

                                             De două zile acest subiect ține capul de afiș al canalelor TV de știri și nu pot să înțeleg cum de este posibil așa ceva ! Investiții s-au făcut în infrastructură, cadre s-au pregătit și treaba tot nu este în regulă. Ieri, era întrebat, în direct, un șef de la vama Nădlac despre situație și când i-am auzit răspunsul pentru câteva momente am avut un șoc: „eram la ședința de partid (PCR) și se trăgeau concluziile pentru viitor, într-o autentică limbă de lemn”. In așteptare era o doamnă, care intrase și dânsa în direct. Tocmai spunea ce se întâmpla la fața locului, foarte supărată că, trtebuia să mai aștepte vreo două ore bune, ceea ce îl contrazicea pe domnul comandant. Așa-i la noi !

                                               Oamenii ăștia vin cu valuta în țară, atât cât mai este ea. Nu știu la ce s-o fi gândit doamna pentru viitor: să nu mai vină sau să nu-i mai voteze. Ea va hotărî !

                                                 Eu când am văzut imaginile mintea mi-a fugit imediat la Exodul biblic al evreilor din Egipt și m-am întrebat pentru ce nu-i lasă să treacă „Marea Roșie” ? Doar n-au luat vase de aur de la egipteni !

                                                     Sper că, până la anul de Paști, „Moise” al nostru să lovească cu toiagul legislativ și peste vămi, pentru că așa nu se mai poate.






--------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                    

                                                 

CU JUJEUL LA PARLAMENT

de Mihai G. Tănase

                                                     Azi, la prânz, era multă lume adunată în jurul Parlamentului României. Mulțimea era formată din oieri nemulțumiți de prevederile unei recente legi, adoptată de către aleșii neamului. Canalele TV de știri se întreceau în a da pe post, în direct, aspecte de la fața locului. Ce nu îi convenea mulțimii (cam vreo patru mii de oameni) ? Legea dată (în favoarea vânătorilor) are două puncte nevralgice: limitarea numărului de câini ciobănești la o stână, trei în zona de munte, doi la deal și unul la câmpie, precum și oprirea pășunatului în perioada de la sf. Nicolae la sf. Gheorghe; totul în lumina normelor europene.

                                            De data aceasta am avut răbdarea să urmăresc desfășurarea evenimentelor „democratice” preț de vreo două ore. Mi-am adus aminte cum în timpul primei mineriade (dacă nu greșesc) vreo patruzeci, cincizeci de mineri conduși de ortacul șef au pătruns în clădirea Palatului Parlamentului (actualul Palat al Patriarhiei) și au fost dați afară de Ion Rațiu; că el era mai în vârstă și respectat, tacit, de către toată lumea. De această dată a fost ceva asemănător în formă, dar diferit în fond. A intrat în clădirea Parlamentului o delegație de oieri (vreo doi purtau cravată) care a discutat la Senat și apoi la Camera Deputaților. A rămas ca Guvernul să pună în aplicare solicitările oierilor.

                                                          Înainte ca delegația să ajungă la Senat, ziariștii iau un inerviu unui senator de la Comisia pentru Agricultură și-l întreabă despre părerea sa față de doleanțele oierilor. Acesta le explică, tehnic, ziariștilor cum era legea anterioară: câinii erau într-un număr mai mare, dar aveau „jujeu” și ca să fie foarte explicit, spune că acest instrument atârnat la gâtul câinelui (și tot arăta la gâtul lui) se pune în scopul de a împiedica mersul câinelui, când acesta aleargă iepurii sau fazanii. Cum nici ziariștii și nici domnul parlamentar nu aveau habar de jujeu,  s-a trecut la „lucruri mai importante”.

                                                               Jujeul este o bucată de lemn orizontală atârnată de un lanț(apox. 15 cm) de zgarda la gâtul câinelui pentru a-l împiedica să se strecoare prin locuri înguste și vânatul să poată scăpa. Explicația se găsește și în DEX.

                                                                     Cu jujeul s-a lămurit; mai rămâne să se lămurească cu perioada de pășunat „extrasezon” și oierii pot cânta la caval...





------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

SEISMOLOGII DE LA TV

de Mihai G. Tănase

                                                      Când credeam ca am scăpat de inepțiile de la Realitatea TV, m-am trezit din nou cu aceleași știri alarmante și fără vreun suport, cât de cât științific. Ce o fi având cu bieții oameni care fac imprudența să-i privească ? Ce au cu ei să-i bage în sperieți ? Au, pentru că nu știu cum sa mai facă rating ! Mulți dintre prezentatori și producători sunt din categoria semidocților, având impresia că dacă au ajuns acolo își pot permite orice. Nimeni nu-i întreabă de sănătate și nici ei nu întreabă pe altcineva dacă este bine ce fac. Nu era bună cenzura pe timpul lui Nea Nicu ? Pentru astfel de oameni răspunsul este da.

                                                                     Ca să fie siguri că tot omul i-a auzit, a apărut și în spațiu virtual știrea: Ieri s-au produs patru cutremure de pământ, trei în județul Ialomița și unul în județul Buzău. Aceste patru cutremure au fost de suprafață și de mică intensitate ( pe care nimeni nu le-a simțit). Tot ei, ca niște nevinovați, se întreabă: Ce se întâmplă ? Dar, nu dau niciun răspuns. Ce să se întâmple, în afară că sperie lumea, în zadar ?

                                                                       Pe timpul „omului” difuzarea în spațiul public al producerii cutremurelor se făcea după niște criterii, care aveau scopul de a nu panica populația degeaba. Raportarea producerii cutremurelor se făcea la CC al PCR, de către CFPS (Centrul de Fizica Pământului și Seismologie) - astăzi devenit institut național. Nu mai știu dacă se mai face vreo raportare similară azi, dar înclin să cred că nu. Totul se face „pe surse”, că suntem într-o economie de piață și uite așa toate prostiile pleacă în eter. Norocul este că, nu toți oamenii care-i urmăresc îi și iau în seamă. 

                                                                        Mai zilele trecute s-a făcut mare tam-tam despre clădirile care au bulină roșie, privitoare la categoria de risc seismic din prima clasă. S-a comentat în chip și fel (nu de oameni de știință, ci de acei cu pregătire umanistă - că ei sunt persoane cunoscute) și nu s-a ajuns la niciun rezultat. Mai mult, au ajuns să conteste calitatea expertizelor tehnice... In situația dată o știre despre cutremure produse pe ici, pe colo cade excelent ! Excelent din punctul de vedere al audienței nu și al realității.

                                                                Stilul acesta de a face televiziune oricum a devenit enervant și pe nimeni nu interesează. Promovarea dezinteresului și a unei false deontologii sunt mai mari decât un cutremur de intensitate maximă. 

                                                   Vom vedea mâine, după ce se va fi produs vreun cutremur prin alte județe sau chiar la TV !






------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                         

                                               

ARHIVA

de Mihai G. Tănase

                                              În primii ani de „producție” am avut ocazia să cunosc oameni din domeniul meu de activitate, care ajunsese la vârsta pensionării și le mai lipseau câțiva ani la vechimea în muncă. Practic, ei aveau chiar mai mulți ani decât le era necesar, dar nu aveau documente justificative. Atunci, începea un adevărat calvar: întrepinderea la care au lucrat s-a transformat în întreprinderea cutare și aceasta în cea de azi; au fost la prima, la a doua și la cea actuală. Nu au găsit nimic în arhivă. S-au pierdut pe drum... Nu-i nimic, mai au o posibilitate: găsesc doi martori (ca în Evanghelie), merg la notariat și obțin o declarație autentificată pe care o depun la dosar. 

                                               Mai târziu am asistat, persoanal, la o transformare a unei unități economice în alta. Văd într-o cameră imensă o grămadă de dosare așezate cu furca: file aruncate la întâmplare, ude etc. de parcă erau depozitate în vederea reciclării. Am întrebat pe o colegă: ce sunt cu hârtiile astea ? Ce să fie, este arhiva de la fosta unitate. Mi-am adus aminte de prietenii mei care-și căutau actele doveditoare pentru ieșirea la pensie; de ce a trebuit să umble atât de mult pentru ceva atât de simplu? Răspunsul a venit imediat: nu interesa pe nimeni. Dar, nu în totdeauna și peste tot erau indivizi indiferenți. Până la urmă totul se rezumă la educație.

                                                         Pe parcursul vieții am avut o pasiune: creșterea canarilor de cântec, roller. Intr-un an, înainte de '89, vine vremea să inelez o serie de pui și nu aveam inele (pe inel erau inscripționate: tara, orașul, anul, numărul de ordine și inițialele mele). La timpul respectiv exista o singură persoană care se ocupa cu confecționarea inelelor pentru păsări (zebre australiene, canari, peruși, papagali, păsări domestice etc.) era un șvab din Timișoara. Norocul meu, un coleg care terminase facultatea la Timișoara și soția lui era de acolo îmi spune că pleacă pentru trei zile acasă, la soție. Îi dau adresa șvabului și comanda. El nu a notat nimic și mi-a zis că știe el unde este omul cu inelele. După trei zile vine colegul de la Timișoara și-mi dă inelele. Stai să vezi ce am pățit ! Ce s-a întâmplat ? Când ajung la atelier șvabul mă întreabă: pentru ce fel de pasăre vă trebuiesc inelele ? În, acel moment m-am zăpăcit și i-am zis că nu știu exact. Nu-i nimic ! Merge omul la un fișet, scoate un biblioraft cu mai multe dosare, mă întreabă numele dv. și-mi zice: anul trecut domnul a comandat inele pentru canari. Mâine sunt gata, veniți să le ridicați.
In birou eram trei persoane: seful meu, colegul și eu. La două secunde după ce colegul și-a terminat expunerea, șeful ia un dosar mai voluminos și-l trântește pe birou însoțit de o înjurătură vulgară: cum dracu nemțul a știut după un an ce păsări ai dumneata și eu mă chinuiesc de doi ani să pun arhiva serviciului la punct și nu reușesc...! De ce ? Tot șeful avea o vorbă: omul nu este ca vinul, cu cât ești mai vechi devii mai bun ! 

                                                               Spre nenorocul meu am prins ani buni în care dictonul șefului a fost pe primul loc și m-au auzit numai pereții...






------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com