de Mihai G. Tănase
În primii ani de „producție” am avut ocazia să cunosc oameni din domeniul meu de activitate, care ajunsese la vârsta pensionării și le mai lipseau câțiva ani la vechimea în muncă. Practic, ei aveau chiar mai mulți ani decât le era necesar, dar nu aveau documente justificative. Atunci, începea un adevărat calvar: întrepinderea la care au lucrat s-a transformat în întreprinderea cutare și aceasta în cea de azi; au fost la prima, la a doua și la cea actuală. Nu au găsit nimic în arhivă. S-au pierdut pe drum... Nu-i nimic, mai au o posibilitate: găsesc doi martori (ca în Evanghelie), merg la notariat și obțin o declarație autentificată pe care o depun la dosar.
Mai târziu am asistat, persoanal, la o transformare a unei unități economice în alta. Văd într-o cameră imensă o grămadă de dosare așezate cu furca: file aruncate la întâmplare, ude etc. de parcă erau depozitate în vederea reciclării. Am întrebat pe o colegă: ce sunt cu hârtiile astea ? Ce să fie, este arhiva de la fosta unitate. Mi-am adus aminte de prietenii mei care-și căutau actele doveditoare pentru ieșirea la pensie; de ce a trebuit să umble atât de mult pentru ceva atât de simplu? Răspunsul a venit imediat: nu interesa pe nimeni. Dar, nu în totdeauna și peste tot erau indivizi indiferenți. Până la urmă totul se rezumă la educație.
Pe parcursul vieții am avut o pasiune: creșterea canarilor de cântec, roller. Intr-un an, înainte de '89, vine vremea să inelez o serie de pui și nu aveam inele (pe inel erau inscripționate: tara, orașul, anul, numărul de ordine și inițialele mele). La timpul respectiv exista o singură persoană care se ocupa cu confecționarea inelelor pentru păsări (zebre australiene, canari, peruși, papagali, păsări domestice etc.) era un șvab din Timișoara. Norocul meu, un coleg care terminase facultatea la Timișoara și soția lui era de acolo îmi spune că pleacă pentru trei zile acasă, la soție. Îi dau adresa șvabului și comanda. El nu a notat nimic și mi-a zis că știe el unde este omul cu inelele. După trei zile vine colegul de la Timișoara și-mi dă inelele. Stai să vezi ce am pățit ! Ce s-a întâmplat ? Când ajung la atelier șvabul mă întreabă: pentru ce fel de pasăre vă trebuiesc inelele ? În, acel moment m-am zăpăcit și i-am zis că nu știu exact. Nu-i nimic ! Merge omul la un fișet, scoate un biblioraft cu mai multe dosare, mă întreabă numele dv. și-mi zice: anul trecut domnul a comandat inele pentru canari. Mâine sunt gata, veniți să le ridicați.
In birou eram trei persoane: seful meu, colegul și eu. La două secunde după ce colegul și-a terminat expunerea, șeful ia un dosar mai voluminos și-l trântește pe birou însoțit de o înjurătură vulgară: cum dracu nemțul a știut după un an ce păsări ai dumneata și eu mă chinuiesc de doi ani să pun arhiva serviciului la punct și nu reușesc...! De ce ? Tot șeful avea o vorbă: omul nu este ca vinul, cu cât ești mai vechi devii mai bun !
Spre nenorocul meu am prins ani buni în care dictonul șefului a fost pe primul loc și m-au auzit numai pereții...
------------------------------ mihaibrebu@hotmail.com
Pe parcursul vieții am avut o pasiune: creșterea canarilor de cântec, roller. Intr-un an, înainte de '89, vine vremea să inelez o serie de pui și nu aveam inele (pe inel erau inscripționate: tara, orașul, anul, numărul de ordine și inițialele mele). La timpul respectiv exista o singură persoană care se ocupa cu confecționarea inelelor pentru păsări (zebre australiene, canari, peruși, papagali, păsări domestice etc.) era un șvab din Timișoara. Norocul meu, un coleg care terminase facultatea la Timișoara și soția lui era de acolo îmi spune că pleacă pentru trei zile acasă, la soție. Îi dau adresa șvabului și comanda. El nu a notat nimic și mi-a zis că știe el unde este omul cu inelele. După trei zile vine colegul de la Timișoara și-mi dă inelele. Stai să vezi ce am pățit ! Ce s-a întâmplat ? Când ajung la atelier șvabul mă întreabă: pentru ce fel de pasăre vă trebuiesc inelele ? În, acel moment m-am zăpăcit și i-am zis că nu știu exact. Nu-i nimic ! Merge omul la un fișet, scoate un biblioraft cu mai multe dosare, mă întreabă numele dv. și-mi zice: anul trecut domnul a comandat inele pentru canari. Mâine sunt gata, veniți să le ridicați.
In birou eram trei persoane: seful meu, colegul și eu. La două secunde după ce colegul și-a terminat expunerea, șeful ia un dosar mai voluminos și-l trântește pe birou însoțit de o înjurătură vulgară: cum dracu nemțul a știut după un an ce păsări ai dumneata și eu mă chinuiesc de doi ani să pun arhiva serviciului la punct și nu reușesc...! De ce ? Tot șeful avea o vorbă: omul nu este ca vinul, cu cât ești mai vechi devii mai bun !
Spre nenorocul meu am prins ani buni în care dictonul șefului a fost pe primul loc și m-au auzit numai pereții...
------------------------------ mihaibrebu@hotmail.com