de Mihai G. Tănase
Intr-unul din articolele recente, v-am relatat despre primul om care a avut un merit crucial asupra carierei mele și care a fost directorul Intreprinderii de Construcții-Montaj Energetice din orașul de provincie, unde am lucrat circa doi ani de zile. Cum nu m-am înțeles cu succesorul acestuia, după ce fusese mazilit, m-am întors în București. Aici m-am angajat la o mare Centrală de construcții civile, pe post de contolor tehnic de calitate. Șeful de serviciu era un om cu multe calități și ajuta pe oricine care-l solicita. Știind oamenii cum sunt, am ținut în secret că sunt doctorand, iar acest lucru peste cam trei luni de zile tot s-a aflat, din motive ce nu au depins de mine. Mai o vorbă, mai un banc cu subînțeles, mai o mitocănie pe fiecare cum îl ducea capul, cu scopul final: „să moară și capra vecinului”. Mă făceam că plouă și-mi vedeam de treaba mea.
Rămân singur cu șeful de serviciu și acesta imi spune: pune mâna fă cerere să intri în partid. Eu încep să-l duc cu preșul: nu știu ce să fac, e cam devreme, să mă mai gândesc... Peste câteva zile iar mă ia la întrebări: cât mai ai de gând să stai ? Eu nimic ! Atunci cred că a aplicat o tactică de „sanchi”: vezi că se fac restructurări și nu te văd bine, ce o să faci tu cu doctoratul tău ? Știu și eu ! Discut acasă și ajung la concluzia că mare lucru, în afara ședinței lunare de partid, n-au cum să mă încurce. Se face ședința de partid, „mă ung” și gata. Mă lasă în pace șeful.
Vine vremea să susțin teza: trebuiau depuse patru exemplare din teză la Rectorat. Mă duc să le depun. Secretara de departament îmi zice: unde este dosarul ? Care dosar, astea ce sunt ? Nu tovarășu', dosarul din partea Comitetului Municipal de Partid ! Și când să plec, m-atenționează: poate dura și șase luni, de asta trebuia să te ocupi întâi. Încep să mă încălzesc. Nu mă mai gândeam la examen. M-a scos din trac. Ce să fac ? Îmi aprind o țigară și merg în derivă: ce să fac, ce să fac ?
Mă întorc la „Capitală” și merg la șeful cadrelor. Un tip mărunt, la propriu, se uită la mine și cu o scârbă imensă îmi zice: fă dumneata o cerere și peste trei luni vii să vezi în ce stadiu este. Bună ziua ! (Mai înainte lucrasem, fiind cooptat la Corpul de Control al Primarului General al Capitalei, pe linie tehnică și lăsasem loc de bună ziua cam cât este stadionul 23 August). Mă duc repede la șeful Corpului de Control și-i spun tărășenia. Mergi acasă dom'inginer și vino mâine dimineață că vorbesc eu unde trebuie. Plec acasă, că tot nu aveam unde să mai merg și revin a doua zi la opt. Luați loc, mai trebuie să se ia câteva semnături și este gata. Mie nu-mi venea să cred ! (mai târziu mi-a explicat un fost coleg ce circuit alambicat a urmat „confecționarea” dosarului). Nu știam că omul meu era secretarul de partid pe Primărie și din telefon rezolva totul. Plec din nou acasă și vin a doua zi, din nou (nu-i găsise pe toți care trebuiau să semneze). Râzând îmi dă un plic sigilat, cu ștampila PCR, să-l duc la Rectorat. Îl înmânez doamnei secretare, la care aceasta îmi spune: acesta este fals, în trei zile este imposibil de obținut. Atunci eu îi zic: Doamnă vreți să spuneți că Partidul face „jonglerii” ? Are ștampila partidului și o contestați ? N-a mai zis nimic și mă ia la sentiment: cum ați făcut, că nu mai mi s-a întâmplat așa ceva ? Păi, am făcut cum mi-ați zis ! După trei luni am susținut teza.
In cele trei zile mi s-a făcut lumină în cap cu fostul meu șef de la CTC, de mă tot bătea la cap cu intrarea în partid; știa el cum merg lucrurile. Soția lui trecuse prin calvarul dosarului de partid cam un an de zile. Era conferențiar la Facultatea de Stomatologie. Orice hârtie din dosărel începea cu titlul: Tovarășul X , membru de partid din anul; și urmau aiurelile de rigoare...
Ori, azi ce se întâmplă ? S-a trecut de la condiția sine qua non a dosarului de partid la așa numitul dicton a lui Machiavelli: scopul scuză mijloacele; adică totul pe bani.
In această situație trebuie să ne adresăm unui preot, cu întrebarea: cât de morale sunt cele două situații ? (Eu cunosc răspunsul !)
------------------------------ mihaibrebu@hotmail.com
Mă întorc la „Capitală” și merg la șeful cadrelor. Un tip mărunt, la propriu, se uită la mine și cu o scârbă imensă îmi zice: fă dumneata o cerere și peste trei luni vii să vezi în ce stadiu este. Bună ziua ! (Mai înainte lucrasem, fiind cooptat la Corpul de Control al Primarului General al Capitalei, pe linie tehnică și lăsasem loc de bună ziua cam cât este stadionul 23 August). Mă duc repede la șeful Corpului de Control și-i spun tărășenia. Mergi acasă dom'inginer și vino mâine dimineață că vorbesc eu unde trebuie. Plec acasă, că tot nu aveam unde să mai merg și revin a doua zi la opt. Luați loc, mai trebuie să se ia câteva semnături și este gata. Mie nu-mi venea să cred ! (mai târziu mi-a explicat un fost coleg ce circuit alambicat a urmat „confecționarea” dosarului). Nu știam că omul meu era secretarul de partid pe Primărie și din telefon rezolva totul. Plec din nou acasă și vin a doua zi, din nou (nu-i găsise pe toți care trebuiau să semneze). Râzând îmi dă un plic sigilat, cu ștampila PCR, să-l duc la Rectorat. Îl înmânez doamnei secretare, la care aceasta îmi spune: acesta este fals, în trei zile este imposibil de obținut. Atunci eu îi zic: Doamnă vreți să spuneți că Partidul face „jonglerii” ? Are ștampila partidului și o contestați ? N-a mai zis nimic și mă ia la sentiment: cum ați făcut, că nu mai mi s-a întâmplat așa ceva ? Păi, am făcut cum mi-ați zis ! După trei luni am susținut teza.
In cele trei zile mi s-a făcut lumină în cap cu fostul meu șef de la CTC, de mă tot bătea la cap cu intrarea în partid; știa el cum merg lucrurile. Soția lui trecuse prin calvarul dosarului de partid cam un an de zile. Era conferențiar la Facultatea de Stomatologie. Orice hârtie din dosărel începea cu titlul: Tovarășul X , membru de partid din anul; și urmau aiurelile de rigoare...
Ori, azi ce se întâmplă ? S-a trecut de la condiția sine qua non a dosarului de partid la așa numitul dicton a lui Machiavelli: scopul scuză mijloacele; adică totul pe bani.
In această situație trebuie să ne adresăm unui preot, cu întrebarea: cât de morale sunt cele două situații ? (Eu cunosc răspunsul !)
------------------------------ mihaibrebu@hotmail.com