PE TIMPUL MEU ERA ALTFEL

de Mihai G. Tănase 


                                              

                                    

                                           Cine calătorește cu tramvaiul și în special cu troleibuzul este imposibil să nu fi auzit măcar o singură dată expresia: pe timpul meu era altfel ! Mai apoi auzi și completările specifice acesteia. Cine spune astfel de lucruri ? Oamenii mai în vârstă care au o țintă precisă: tinerii care nu le cedează locul (fie că nu au fost atenți în jur, fie cu rea intenție; cauzele sunt discutabile). Problema nu este aceea că nu li se cedează locul în mijlocul comun de transport, ea vine dintr-un fel de frustare (de care nimeni nu este de vină, așa este firea lucrurilor) că nu mai sunt și ei tineri. Cu trecerea fiecărei zile devii tot mai în vârstă, iar tinerețea trece și ea. Și înainte și acum este la fel, numai omul își schimbă modul de gândire. 

                                         De fapt, vream să spun altceva ce seamănă, oarecum, cu ce am arătat mai înainte. Azi, o bună parte din adolescenții care au intrat la o facultate (numai cu dosar sau fără) nici nu mai concep să folosească mijloacele de transport în comun, vor automobil. Părinții acestora fac eforturi financiare (unii, alții nu) să le asigure transportul elevat; lăsând la o parte că nu prea dau pe la școală. Mai mult, au „grijă” de viitorul odraslelor să nu le lipsească nimic și ca să „scurteze” timpul își dau acordul să înceapă traiul în comun cu „prietena sau prietenul” asigurându-le și o locuință. Mi-am adus aminte de o zicală (pe care la timpul respectiv nu am înțeles-o): nu poți să ții doi pepeni într-o mână. Acum, văd că se poate !  Nu merge cu facultatea, nu-i nimic, avem timp să facem alta... Nu merge cu consensualitatea, nu-i nimic, am câștigat experiență, schimbăm... Și dacă nu și nu, plecăm afară și ne descurcăm noi !

                                                 Din acest punct de vedere aș putea să spun că, sunt de acord cu conținutul intrinsec al titlului acestui articol, dar oricât aș vrea să par un conservator înrăit, fără să mai menționez morala bisericii noastre, cineva trebuie să mai și muncească...




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                              

PENITENȚA LIBER CONSIMȚITĂ

de Mihai G. Tănase 

                                               Am plecat de la profesor la Gara de Nord și am luat trenul către Câmpina. Îmi venea să cobor din tren să iau aer, deoarece eram cu capul plin de gânduri și întrebări la care nu găseam un răspuns și ritmicitatea zgomotului roților de tren mă înnebunea. Am trecut în revistă pe toți cunoscuții mei și nimeni, părea, că nu poate să mă ajute. Cine dom'le știe limba engleză să apelez la el ? Nimeni ! Ajung a doua zi la serviciu și întreb pe unul, pe altul dacă știe pe cineva. Un domn de pe la serviciul financiar îmi zice: băiatul meu face meditații cu un aviator și se pare că este destul de bun, voi vorbi eu cu el pentru tine. M-am luminat la cap. Peste două zile merg acasă la domn'Profesor de engleză: un domn înalt și zvelt, la vreo 65 de ani. Era stabilit în oraș de câțiva ani și fusese crescut de o doică englezoaică; așa învățase el limba engleză. Am stabilit programul, c/v orei și am pornit la treabă. După ce terminam o ședință eram așa de obosit, dar mai mult zăpăcit, că mergeam pe jos vreo doi km. Omul nu avea niciun fel de metodă de predare și pentru mine era un haos total. Între timp am fost la București de am stabilit titlul tezei, pe care urma la final să o susțin. Atunci, Profesorul mi-a dat o carte despre Bazele Mecanicii Pământurilor, pe care tocmai o cumpărase de la New York și din care urma să dau primul examen pe parcursul stagiului. Problema devenise „groasă” ! Pe de o parte trebuia să învăț noțiunile respective de tehnică, iar pe de altă parte trebuia să știu engleza să o pot înțelege. Mare om profesorul meu, cu un foc a împușcat doi iepuri. Acasă, la părinți, din antreul principal al casei mi-am făcut biroul și am blocat intrarea. Lăsam toate cărțile deschise pe masă și pe scaune, ca ziua următoare să o iau de la semn, să nu mai pierd timpul. Mi-am cumpărat dicționare. Traduceam cam o frază pe oră (și aia greșită); norocul meu că știam despre ce era vorba și le potriveam. Într-una din zile, nu știu de ce aveam nevoie, merg să discut cu mama. O aud că plânge. Era cu o soră de a ei și-i spunea, printre lacrimi, uite băiatul ăsta rămâne neînsurat, toată ziua citește, la ce i-o fi trebuind atâta carte... Soră-sa, lasă că o să-i vină rândul și lui; o încuraja ea. M-a apucat râsul, dar era cam de plâns... Știința este ca un drog: când îi simți gustul nu poți s-o mai lași. Eu am consumat cam mult „drog” și am rămas cu „sechele”.
                                               N-a durat mai mult de un an și am revenit în București. Mi-am găsit omul potrivit pentru engleză și în final am făcut la Universitatea București cursurile postuniversitare de engleză. Atunci am încheiat, oarecum, fobia limbii engleze. Un lucru pot să spun: dacă vrei, poți să faci ceva; dar, dacă poți și nu vrei, nu vei face absolut nimic !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com