marți, 10 iunie 2014

MI-AM VĂZUT SACII ÎN CĂRUȚĂ

Biserica Nouă din Brebu-Prahova
       
 

                                 






                                                                                         de Mihai G. Tănase    
                                                       

                                                               Pentru început aș vrea să definesc unul din înțelesurile cuvântului punte, așa cum este în DEX. Punte, scândură groasă sau bârnă așezată transversal peste o apă, care poate fi trecută numai cu piciorul.


                                                                      În lumea asta mare trăiesc tot felul de oameni, unii cu un grad mai mic de cultura și alții cu unul mai elevat. Nu este cazul, acum, să studiem cauzele diferențierii lor din acest punct de vedere, evident că sunt multiple și complexe. 

                                                                        La începutul secolului trecut trăia în satul dintre munți un preot mai în vârstă pe vremea aceea. El păstorea jumătate din sat, care se numește megieșesc, întrucât cealaltă jumătate aparținea de parohia Mănăstirii lui Matei Basarab si nu avea o biserică proprie. Preotul, popa Vasile cum îi spuneau enoriașii, a fost la Locurile Sfinte de s-a închinat. Când s-a reîntors a început să ctitorească biserica satului, o copie a Mănăstirii de la Curtea de Argeș, la anul 1911.

                                                               Oamenii din sat se ocupau cu „agricultura de munte” și în special cu transportul lemnelor de la pădure, pentru construcții și pentru foc. Și care era mijlocul de transport uzual ? Carul cu boi, având osiile de la roti din lemn. Bucurie mare când se rupea o osie ! Mijloc de transport primitiv (cum am spune azi) și muncă din greu. Dar, ce te faci când îți moare un bou sau n-ai niciunul și vrei să trăiești ? Mergi la popa Vasile, cu căciula în mână, și-l rogi să te împrumute cu doi poli (de aur) cu promisiunea că îi vei da înapoi de îndată ce-i vei câștiga.

                                                               Se apucă omul de treabă și cu primii bani câștigați hai în cârciuma satului, cu un prieten, să ia o licoare de prună, de-a lui Bachus. O ceșcuță, două și-l întreabă prietenul ce ai făcut cu popa. Ce sa fac ?! Nu-i mai dau nimic înapoi, că are popa bani destui !



                                                                     Într-o zi vine la tata un om oarecare să-i ceară bani. Pleacă respectivul și mama îl întreabă pe tata: ei ? Am făcut ce a zis popa Vasile ! Adică: atunci când un om amărât vine la tine să-l împrumuți cu bani, să-i faci brânci de pe punte în apă !


                                                                     Eu am rămas bulversat. Cum se poate așa ceva din partea unui preot. Măi copile, părintele împrumuta pe toți care veneau să-i ceară și mulți nu-i mai dădeau banii înapoi și atunci mi-a spus istorioara de mai sus.

                                                                 Popa Vasile numai zicea (de supărare), nu și făcea. În Evanghelia după Matei 5.42 se spune: Celui ce-ți cere, dă-i; și nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Mare este iconomia lui Dumnezeu și mic este omul !





--------------------   mihaibrebu@hotmail.com