de Mihai G. Tănase
Înainte de a trece la descrierea evenimentelor pe care le-am trăit într-un mod neplăcut și a părerilor unora cum că, pe timpurile nu de mult apuse „o duceam mult mai bine”, aș dori să fac o precizare: Suta de lei dinainte era, aproximativ, egală cu cea de azi, ca valoare și putere de cumpărare.
Plin de avânt și dorință de afirmare, întrucât acum posedam și un titlu științific, fac imprudența și depun la serviciul Personal și de Cadre copia de atestare a pregătirii recent dobândită, în specialitatea mea. Pe undeva în cap auzeam cuvintele tatălui meu când am plecat la serviciu, imediat după terminarea facultății: „mă băiatule să fii om serios, să muncești și să asculți de sefii tăi; ăia sunt oameni deștepți și cu cap, de au ajuns ei șefi, te vor remarca și repede vei ajunge ca ei”. Bietul tata credea în mintea lui că și eu voi avea parte, în mod similar, de oameni cu doctoratul luat la Berlin. Ce anomalie ! Nu puteai să fii pus într-o funcție superioară, fără să fii „om de partid” sau mai bine spus activist de încredere al partidului; cât despre pregătirea profesională nu se lua în seamă cu cât erai situat mai sus, ca în bancul uzual la modă: „Vine un coleg de clasa a doua la Nea Nicu să-i ceară o favoare, să-i dea un serviciu. Uite, te fac ministru. Măi Nicule n-am eu atâta carte. Uite, te fac director general. Ți-am zis că nu știu mare lucru. Atunci, Nea Nicu: ce vrei, vere, să te fac ? Fă-mă, Nicule, brigadier la CAP ! La care Nea Nicu: Nu se poate, măi tată, acolo trebuie să ai carte !”
În anii precedenți, cum trecea anul sau chiar doi, mă trezeam că-mi dădeau o gradație de salarizare, adică o sută de lei.
Între timp, mă implic în lucrări care nu făceau obiectul de activitate al unității noastre și obțin rezultate frumoase, pe care le și public în revista de specialitate de rangul cel mai înalt - a Academiei Române. Eu, bucuros și plin de satisfacție ! Vine timpul acordării gradațiilor de către COM (comitetul oamenilor muncii). Nici nu mă gândeam ca, nu o să primesc gradația, nu pentru ce făcusem, dar trecuseră doi ani și îndeplineam toate condițiile. După ședință mă întâlnesc cu directorul tehnic (fusese secretar UTC pe institut și cu un an de studii înaintea mea) și-l întreb ce s-a întâmplat. Tovarășe, au fost probleme multe de discutat, hărmălaie mare și te-am sărit, dar la anul cu siguranță remediem problema. Îmi văd de treabă și anul următor: copie la indigo. Numai scuza a fost alta: am uitat pur și simplu ! Și tot așa până s-au împlinit șapte ani, când mai în scârbă, mai în serios, n-au avut ce să mai facă și mi-au dat o sută.
Am stat și m-am tot gândit în perioada asta: ce au ăștia cu mine ? Răspunsul l-am găsit nu după mult timp: eu fusesem coleg de facultate cu cei de la vârf, iar „hârtia” mea depusă la Cadre îi ardea pe abdomen („să zicem pe mațe”) ! Nu știu de ce dracu erau așa, că doar porțile Institutului de Construcții erau larg deschise pentru toată lumea care dorea să facă același lucru ca și mine. Probabil aveau ceva cu capul... Nu-i nimic, m-am apucat de studiul altei discipline, unde am aflat că, cele materiale nu fac nici doi bani. Până la urmă tot eu am ieșit mai câștigat, iar ei au pierdut și „ceea ce credeau ei că au” (Pilda talanților din Evanghelie).
. . .
PS. Am Cartea de muncă cu speificațiile amintite.
------------------------------ mihaibrebu@hotmail.com
Plin de avânt și dorință de afirmare, întrucât acum posedam și un titlu științific, fac imprudența și depun la serviciul Personal și de Cadre copia de atestare a pregătirii recent dobândită, în specialitatea mea. Pe undeva în cap auzeam cuvintele tatălui meu când am plecat la serviciu, imediat după terminarea facultății: „mă băiatule să fii om serios, să muncești și să asculți de sefii tăi; ăia sunt oameni deștepți și cu cap, de au ajuns ei șefi, te vor remarca și repede vei ajunge ca ei”. Bietul tata credea în mintea lui că și eu voi avea parte, în mod similar, de oameni cu doctoratul luat la Berlin. Ce anomalie ! Nu puteai să fii pus într-o funcție superioară, fără să fii „om de partid” sau mai bine spus activist de încredere al partidului; cât despre pregătirea profesională nu se lua în seamă cu cât erai situat mai sus, ca în bancul uzual la modă: „Vine un coleg de clasa a doua la Nea Nicu să-i ceară o favoare, să-i dea un serviciu. Uite, te fac ministru. Măi Nicule n-am eu atâta carte. Uite, te fac director general. Ți-am zis că nu știu mare lucru. Atunci, Nea Nicu: ce vrei, vere, să te fac ? Fă-mă, Nicule, brigadier la CAP ! La care Nea Nicu: Nu se poate, măi tată, acolo trebuie să ai carte !”
În anii precedenți, cum trecea anul sau chiar doi, mă trezeam că-mi dădeau o gradație de salarizare, adică o sută de lei.
Între timp, mă implic în lucrări care nu făceau obiectul de activitate al unității noastre și obțin rezultate frumoase, pe care le și public în revista de specialitate de rangul cel mai înalt - a Academiei Române. Eu, bucuros și plin de satisfacție ! Vine timpul acordării gradațiilor de către COM (comitetul oamenilor muncii). Nici nu mă gândeam ca, nu o să primesc gradația, nu pentru ce făcusem, dar trecuseră doi ani și îndeplineam toate condițiile. După ședință mă întâlnesc cu directorul tehnic (fusese secretar UTC pe institut și cu un an de studii înaintea mea) și-l întreb ce s-a întâmplat. Tovarășe, au fost probleme multe de discutat, hărmălaie mare și te-am sărit, dar la anul cu siguranță remediem problema. Îmi văd de treabă și anul următor: copie la indigo. Numai scuza a fost alta: am uitat pur și simplu ! Și tot așa până s-au împlinit șapte ani, când mai în scârbă, mai în serios, n-au avut ce să mai facă și mi-au dat o sută.
Am stat și m-am tot gândit în perioada asta: ce au ăștia cu mine ? Răspunsul l-am găsit nu după mult timp: eu fusesem coleg de facultate cu cei de la vârf, iar „hârtia” mea depusă la Cadre îi ardea pe abdomen („să zicem pe mațe”) ! Nu știu de ce dracu erau așa, că doar porțile Institutului de Construcții erau larg deschise pentru toată lumea care dorea să facă același lucru ca și mine. Probabil aveau ceva cu capul... Nu-i nimic, m-am apucat de studiul altei discipline, unde am aflat că, cele materiale nu fac nici doi bani. Până la urmă tot eu am ieșit mai câștigat, iar ei au pierdut și „ceea ce credeau ei că au” (Pilda talanților din Evanghelie).
. . .
PS. Am Cartea de muncă cu speificațiile amintite.
------------------------------ mihaibrebu@hotmail.com