de Mihai G. Tănase
N-am să vă spun despre Cetățile de scăpare menționate în Vechiul Testament, la cap. 35 din Numerele (sau Numeri, a patra carte a lui Moise), ci evident metaforic, vă voi vorbi despre o singură cetate din vremurile noastre.
Mai demult, am intenționat să scriu câte ceva despre acest subiect, întrucât s-au perindat pe sticlă tot felul de oameni și pentru care am o anumită considerație pentru pregătirea lor. Aceste persoane vin din mediul academic și cu preponderență din zona culturii, cărora li s-a făcut o mediatizare suficientă ca mai tot omul să știe de ei, să-i cunoască.
Realizatorii de emisiuni sunt oameni formați, în general, după '89 și ceea ce a fost mai înainte știu de pe la părinți funcție de pregătirea și simpatiile lor politice sau din cărți cu grad mai mare sau mai mic de obiectivitate.
N-am ce să fac, dar iar îmi aduc aminte de ceea ce ne spunea profesorul de limba latină din liceu că, Seneca ar fi spus: „ omul după ce trece de 60 de ani, dă în mintea copiilor”. Atunci, gândeam exact la situație și chiar am crezut ca în momentul atingerii vârstei te îmbolnăvești de epilepsie. Nu mi-a trebuit mult timp să mă lămuresc despre ce era vorba de fapt: Omul dă în mintea copiilor prin gândirea sa, care la unii se alterează în mod biologic.
Nu numai la tv am auzit astfel de povești, ci și în viața cotidiană. Mă întâlnesc pe stradă cu oameni ieșiți la pensie și cu care am fost coleg. După ce-mi povestesc despre familia lor, despre problemele lor, brusc încep să-mi spună ce lucruri mărețe au făcut ei în viața lor: eu am construit blocurile din Balta Albă, din Militari, din Rahova etc. Lucruri cu totul neadevărate (numai pentru realizarea unui singur bloc de locuințe participă câteva sute de oameni, începând de la proiectare, investiții și execuția în sine). Omul simte, probabil, nevoia ca alții să-l aprecieze și să-l laude. Nevoia de a te simți bine ! Acest gen de povestioare nici nu le înregistrez și trec peste ele, cine poate ști dacă și eu nu voi păți la fel...
Pot să spun că, mă deranjează și chiar mă enervează atunci când aud aceste povești din gura unor oameni situați destul de sus pe scara valorilor intelectuale.
La o emisiune recentă la unul din multiplele posturi tv cineva din sfera culturii își depăna punctele importante din viața sa și îmi plăcea modul său elegant de exprimare, până la un punct când a afirmat că, neputând să-și depună dosarul pentru înscrierea la facultatea care l-a consacrat, întrucât nu avea „origine sănătoasă”, s-a înscris la Institutul de Construcții. Și aici ce să vezi ? Pleacă din timpul examenului ca să nu fie admis și să poată urma facultatea pentru care avea har de la Dumnezeu, fapt care s-a întâmplat anul următor. Aș vrea să fac câteva precizări care mi se par a fi logice în momentul acela. Stimatul domn a mers la Institutul de Construcții cu gândul de a intra, și totodată, să scape de stagiul militar (deoarece „recrutarea militară” se făcea în ultimul an de liceu). Stagiul militar avea o durată de doi sau trei ani și o dată cursul învățăturii întrerupt cu mare greutate puteai să-l reiei, dar nu era ceva imposibil. Ori, cum scăpai de armată ? Intrând la facultate, având o boală prevăzută în nomenclator sau având „o pilă” ! Despre astea nu s-a discutat, dar a ținut să menționeze, pe un ton zeflemitor și râzând: m-am dus și pe la Institutul de Construcții; ca și cum acolo era ceva de ultimă speță, un fel de aiureală intelectuală... incomparabil cu ce facem noi „oamenii de cultură” pentru această țară. Acestor oameni de cultură, care mai tot timpul fac trimitere la harul(nu darul) lor primit de la Dumnezeu, le-aș recomanda să-și aducă aminte de un singur cuvânt: smerenie.
Nu știu dacă și acum Universitatea Tehnică de Construcții, pentru unii, mai este o cetate de scăpare, dar pot să va spun numai atât: Priviți în jurul vostru !
------------------ mihaibrebu@hotmail.com