In drumurile mele cotidiene, dimineața, mergând să cumpăr cele necesare existenței vieții întâlnesc sau mergem în același sens copii de vârstă fragedă însoțiți de părinți sau mai des de către bunici îndreptându-se către școală. Nimic ieșit din comun la prima vedere, dar ceva mă face să zâmbesc: prichindelul merge înaintea insoțitorului, iar acesta îi cară ghiozdanul cu cărți, de mărimea unui rucsac de om adult, care merge pe munte la plimbare.
Uneori merg pe lângă ei și-i depășesc. Dacă am buna dispoziție mă adresez copilului și-i spun: să știi că atunci când eu eram ca tine luam zilnic bătaie de la tata, pentru ca nu-l lăsam să-mi ducă ghiozdanul la școală. Amândoi se uită cruciș la mine, zâmbim și ne vedem de ale noastre.
Până să ajung la destinația mea mă gândesc și tot mă întreb: ce dracu este in ghiozdanul copilului și ce studiază atât de mult într-o zi de are atâta greutate. Mă simt complexat. Aștia ajung oameni mari cu viitor: peste vreo 20 de ani trebuie să mai construim câteva clădiri suplimentare la Academie; nu o să mai fie locuri și undeva trebuie să se întrunească oamenii de astăzi...
Mai in glumă, mai în serios, dar „patrupedu'” de gen feminin e mort în coteț. Deunăzi am ocazia să văd un ghiozdan, adică un rucsac, al unui copil de clasa întâia și rămân stupefiat: maculatură câtă vrei, titluri de manuale pompoase, scrierea de o șchioapă și o metoda pedagogică de exprimare să te iei cu mâinile de păr. Nu se poate dom'le ! Cât ar avea copilul mintea luminată nu va putea înțelege niciodată bazaconiile scrise acolo. In manualul intitulat Matematică și Explorarea mediului („venit direct de la NASA”) se dă drept corectă adunarea „cailor și a măgarilor” în mod repetat și tot așa, fără să mai luăm în considerare că cele trei cuvinte din titlul manualului sunt niște enigme.
Deodată, mi-a venit în minte imaginea învățătorului meu și a tăbliței de ardezie. Nu-și pierdea nimeni timpul cu mine să-mi explice după ore ce s-a vrut la școală și mai toți copiii am ajuns acolo unde societatea a avut nevoie. Sunt fericit că m-am născut atunci și nu acum: oricum atunci nu erau rucsacuri. In orice caz am să evit de a mai intra in discuție cu vreun copil ce merge la școală. Poate știe unde se îndreaptă...dar sunt convins de actualitatea întrebării din romanul lui Sienkiewicz: Quo vadis ?
------------------------------ mihaibrebu@hotmail.com
Deodată, mi-a venit în minte imaginea învățătorului meu și a tăbliței de ardezie. Nu-și pierdea nimeni timpul cu mine să-mi explice după ore ce s-a vrut la școală și mai toți copiii am ajuns acolo unde societatea a avut nevoie. Sunt fericit că m-am născut atunci și nu acum: oricum atunci nu erau rucsacuri. In orice caz am să evit de a mai intra in discuție cu vreun copil ce merge la școală. Poate știe unde se îndreaptă...dar sunt convins de actualitatea întrebării din romanul lui Sienkiewicz: Quo vadis ?
------------------------------ mihaibrebu@hotmail.com