AM UITAT

(Imagine Internet)

                                de Mihai G. Tănase

                     

                                                    Mergem pe autostrada noastră „bătrână” cu automobilul și ne grăbim să ajungem la Pitești. Uneori, traficul este mai intens, dar nu mai contează. Pe șosea tot felul de automobile ca dimensiune și marcă: tir-uri impunătoare de te sperii, autoturisme străine (ca marcă) și indigene, de toate culorile. Peisajul traficului nu impresionează pe nimeni, este ceva familiar. Dar, dacă stăm să ne aducem, puțin, aminte cum era acum 25 sau 30 de ani, ce constatăm ? Atunci, de la București la Pitești nu se putea să nu vezi trase pe dreapta cel puțin trei, patru autoturisme și șoferii pe lângă ele. Unii lucrau de zor, alții făceau semne de ajutor pentru remedierea penelor la mașină, în special pene de cauciuc. Imaginea era dezolantă. Nu era exclus să mai vezi câte un șofer cu un bidon de plastic în mână, cerând benzină. La nimeni nu-i trecea prin cap să zică: uite ăsta a făcut pana prostului. Oricând puteai să fii în locul lui: benzina era raționalizată !

                                                                    Preponderența autoturismelor era Dacia 1300 (în variantele ei) și Trabant. Aveau un singur avantaj: se defectau repede, dar se și reparau repede. In ceea ce privește Trabantul, aveam un prieten care m-a întrebat: știi de ce stai toată ziua pe sub el și repari ? Special a fost făcut pentru țările membre ale Tratatului de la Varșovia, să nu ai timp să te gândești la „prostii” ! Așa o fi fost sau nu, nu știu. Ceea ce pot să spun este că, mai tot timpul aveai o teamă că te lasă când nu te gândești... în câmp și ce te faci ! Și uite așa, încărcai Trabantul cu tot felul de scule și piese de rezervă, plus două trei canistre cu benzină (strânsă în câteva luni). Încărcătură moartă !

                                                                    Acum, sunt tot felul de autoturisme (este adevărat că tehnica automobilului a evoluat) fiabile. Chiar dacă ai vrea să vezi pe cineva în pană cu autoturismul, pe autostradă, trebuie să ai mare noroc ! Problemele sunt de altă natură: economice ! Dar, nu ne interesează, mergem înainte ! 




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

IDEI PENTRU VIITOR

de Mihai G. Tănase

                                                In această dimineață, ascultând postul de radio România Actualități, la emisiunea Bună dimineața România s-a dat o știre care m-a catapultat cu 30 de ani în urmă. Ce să spun ? Mai mult amuzantă, decât reală. 

                                                   Era vorba despre izolarea termică a clădirilor în orașul Petrila. S-a propus o soluție novatoare de izolare termică a clădirilor, folosind plăci izolante alcătuite din lână de oaie. In oraș(?) sau în împrejurimi sunt atât de mulți momârlani (ciobani) care se ocupă cu creșterea ovinelor, încât pot să asigure cantitatea necesară producerii plăcilor termoizolatoare. Din punct de vedere economic, în momentul de față, este destul de rău: ciobanii nu au cui să vândă lâna și atunci o ard. Parcă am mai auzit eu ceva similar pe la cursul de Economie politică, când în timpul crizei economice dintre cele două războaie mondiale grâul era folosit pe post de combustibil la vapoare !

                                                            Cei din Petrila (un orășel cu cca 23.000 de locuitori) au o singură problemă în a implementa noua soluție: nu s-a găsit modalitatea de prindere a plăcilor termoizolatoare de pereții clădirii, acestea fiind foarte grele. In rest nu ar fi ceva deosebit: se face o făbricuță și gata. Rămâne în studiu ! (dacă o să-și mai amintească cineva ceva).

                                                                  Mai vream să spun un singur lucru din experiența proprie. Acum 30 de ani, în București o problemă care devenise oarecum spinoasă era aceea a izolării termice a camerelor din blocurile de locuit, determinată de apariția fenomenului de condens. Productivitatea muncii era „mare” în construcția de locuințe și „băieții” uitau să mai pună elementele termoizolatoare în alcătuirea pereților exteriori.  Astfel apăreau punțile termice (reci), care erau tratate ulterior cu montarea unor plăci din polistiren la interiorul camerelor. Cu toate că, a rezultat din calcule, acestea nu aveau mare eficiență, în continuare s-a aplicat metoda izolării pe interior. De ce ? Tocmai problema de la Petrila: era greu să prinzi pe exterior plăcile din polistiren (trebuia montate schele, ancorarea plăcilor de pereți, ceva foarte costisitor) la un bloc cu zece niveluri. Ulterior s-a renunțat la izolarea pe interior și s-a făcut numai pe exterior (la un numar foarte redus de blocuri).

                                                                      Până se va găsi o modalitate tehnică de prindere a plăcilor din „lână”  pe pereții clădirilor, cred că, momârlanii vor avea ceva probleme cu Garda de Mediu !




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com




                                                                      

                                                                     

VREAU SĂ FAC BINELE

de Mihai G. Tănase   



                      

                                              Am primit acum câteva minute un email de la un prieten din străinătate. L-am citit și m-am cutremurat. Economie am studiat prin liceu și facultate, atât cât să pricepem și noi ăștia care nu suntem de specialitate într-ale economiei; dar chiar dacă nu studiam este imposibil să nu pricep ce a vrut să spună eminentul profesor de economie Ilie Șerbănescu, în scrisoarea sa deschisă către români. Și ca să nu fie niciun dubiu voi reproduce, în continuare, textul mesajului dânsului:

          

 Când o să priceapă toată lumea că investitorii străinii nu vor binele nostru, ci doar al lor?

Introducere: ”În 16 noiembrie dimineaţa, înainte de alegeri, situaţia în România era după cum urmează: tot petrolul şi jumătate din resursele de gaze – la austrieci; distribuţiile din energie (cele care strâng banii) – la nemţi şi francezi în cazul gazelor, la italieni, nemţi şi cehi în cazul electricităţii, la austrieci, kazahi şi ruşi în cazul carburanţilor; băncile – la austrieci, greci şi francezi; industriile câte mai există – la nemţi, britanici, ruşi, italieni etc; telefonia – la francezi, britanici şi nemţi; pădurile (probabil peste jumătate) – la austrieci, unguri, nemţi; pământurile agricole (probabil peste 40%) – la italieni, unguri, danezi etc. În 16 noiembrie, la închiderea urnelor, după victoria zdrobitoare, tabloul era acelaşi. Si aşa va rămâne. Fraţilor, nu veţi lua nimic înapoi! Actualii deţinători vând scump, nu dau gratis precum statul român! Și v-au luat şi banii, ca să nu aveţi cu ce cumpăra!”  (Ilie Șerbănescu)

Scrisoare deschisă către bucureșteni și toți românii

Dragii mei concetățeni, sînt și eu, ca și dumneavoastră, un locuitor al acestui îndrăgit oraș . Aici m-am născut, mi-am petrecut copilăria, mi-am făcut studiile și am muncit pînă cînd am ieșit la pensie.
Am muncit 42 de ani din care 22 pentru propășirea socialismului și 20 pentru dezvoltarea capitalismului și a democrației de la care am sperat mult mai mult . Acum sînt la pensie . Să nu credeți cumva că m-am pricopsit . Îmi petrec anii chivernisind banii de pensie în primul rînd pentru plată facturilor.
Știți și dumneavoatra, poate mai bine ca mine, că viață de bucureștean te obligă la folosirea unor  servicii și facilități publice indispensabile cum ar fi curentul electric, gaze, apa curentă, cablu tv, internet, telefon și cîte altele. Tot uitindu-mă prin facturi am observant un lucru pe care aș vrea să vi-l împărtășesc și dumneavoastră.  Și anume că eu, ca și dumneavoastră, plătesc apa la o companie numită Apa Nova care e o  companie frantuzească dar îmi vinde apă românească pentru că, cu siguranță, nu o aduce din Franța. Deci eu, atunci cînd fac duș sau cînd îmi fac un ceai, îl fac cu apă românească, dar banii mei pleacă în Franța.
Curentul electric îl plătesc la o companie italiană numită Enel. Deci, cum am aprins un bec, am deschis o supapă prin care banii mei se scurg în Italia. Sînt convins că nici Enelul nu-mi vinde curent italian.
Gazul metan îl plătesc la GDF Suez (Gaz de France Suez), firmă tot franțuzească ce îmi vinde mie și multor altora gaz metan românesc, dar banii noștri pleacă la Paris să se integreze în UE.
Telefonul, indiferent că-l plătesc la Romtelecom, Vodafone, Orange sau Cosmote, cum deschid gura să zic ceva la telefon, cum îmi mai zboară din portofel niște bani către zări străine.
Cablul TV și internetul le plătesc la RCS & RDS. Ăștia, mărturisesc că nu știu de unde sînt dar am auzit că patronul lor, pe nume Zoltan Teszary, locuiește la Budapesta și nu știe  nici el dacă mai e român sau European.
Ce să va mai spun că, dacă bag benzină în rezervor, m-am integrat și cu mașina în Europa, că nu mai e în tot Bucureștii un PECO românesc.
Ferească Dumnezeu de vreun împrumut la bancă, pe care mărturisesc că nu l-am făcut, dar sînt sigur că mulți au fost nevoiți să-l facă și acum plătesc dobînzi grele și comisioane către bănci străine fiindcă în București,în afară de CEC, nu mai e nici o bancă românească.Deci ne integrăm cu succes și în sistemul financiar European, cu portofel cu tot. Dacă umplem coșul cu merinde la supermarket, pentru îndestularea familiei, iarăși aruncăm cu banii peste mări și țări fiindcă marfă e aproape 90% de  import.
Deci cam astea sînt urmările politicii de privatizare a celor care au condus țara în ultimii 24 de ani. Am fost  predați la pachet, pe post de consumatori captivi, unor companii străine care ne calculează prețurile în euro, deși noi sîntem plătiți în lei! Pe facturi prețurile cresc fără să ne întrebe nimeni, deși noi avem un contract cu fiecare din aceste companii de utilități.
Cît mai poate dură o asemenea hemoragie financiară? Dar să știți că situația asta nu e specifică doar Bucureștiului. Ea se regăsește în toate marile orașe din țara . Toată lumea consumă și nimeni nu mai produce nimic, iar banii românilor se scurg în afară țării. Pagubele sînt uriașe!

 Au dispărut, în ultimii 24 de ani peste 1200 de întreprinderi  productive: fabrici,uzine,combinate,cooperative, sisteme de irigații și cîte altele!

În România, primul război mondial + al doilea război mondial + cutremurul din 1977 nu au distrus 1200 de întreprinderi. Politicienii ultimilor 24 de ani au reușit performanța!
Nici bomba de la Hiroșima + bombă de la Nagasaky nu au reușit performanță asta, e dovedit statistic .Deci politicienii noștri din ultimii 24 de ani sînt mai răi că bomba nucleară. Nu mai vorbesc de recordul de a crește datoria publică la 20 miliarde de euro.I-au spus datorie publica, deși nu ne-au întrebat pe noi, poporul, atunci cînd au contractat-o, dar ca să fie siguri că e datoria noastră, a poporului și că noi o vom plăti… noi și nepoții noștri!
Cît mai poate dură o asemenea situație? Ce fel de țara vom lasă noi moștenire copiilor și nepoților noștri?! Mulți dintre ei caută de pe acum să-și facă o situație prin alte țări. Cifre neoficiale spun că vreo 4 milioane de tineri români muncesc în străinătate și din generațiile care se ridică mai toți vor să plece, fiindcă este o adevărată performanță să-ți găsești un loc de muncă în țara ta.
Nimeni nu cere de pomană . Toată lumea dorește un loc de muncă ! Fără producție autohtonă de bunuri, doar cu consum și servicii și alea livrate de străini vom pieri ca țara și ca neam în cîțiva ani de zile. Acest lucru trebuie să înceteze și România să-și recapete controlul asupra serviciilor publice și asupra întregii economii!
Serviciile publice sînt afaceri cu clienți captivi. Ele trebuie să fie în mînă românilor, a statului român, altfel ne vom trezi cu prețuri din ce în ce mai mari !
Dumnezeu să ne lumineze mintea!
În caz contrar vom trage apa la București și vom face plata la Paris, ca și pînă acum!

Fă un bine țării tale! Citește și dă mai departe!  

                                                 De citit am citit-o, dar cui să o dau mai departe domnule Profesor ?  După umila mea părere, nu unul ca mine poate să schimbe ceva, ci numai românii cu pregătirea adecvată și pătrunși de simțul românismului: politicienii și economiștii care să aibă viziunea și pregătirea economică la standarde înalte. Nu vedeți că, este un fel de degringoladă, ce generează fenomene complexe complementare? Totul pleacă de la educație și învățământ. Este exact ce se spune în Evanghelie: „când un orb călăuzește un alt orb, amândoi vor cădea în groapă”. Dacă aici, cum spuneți dv., Dumnezeu ne va lumina mintea, atunci nu vor mai fi nici orbi, nici gropi și când vom trage apa la București, vom plăti în Micul Paris !

--------- mihaibrebu@hotmail.com

FRENEZIE ÎN MASS-MEDIA

de Mihai G. Tănase   

                                         Duă cum bine este cunoscut, ieri dimineață în Nepal s-a produs un cutremur de pământ devastator, urmat de câteva replici importante, ca mărime, în cursul zilei de azi.

                                             Nu mă ocup acum de caracteristicile geofizice ale cutremurelor produse în Nepal, dar vreau să menționez un singur lucru: acest cutremur a fost unul ce a avut hipocentrul (focarul cutremurului) la o adâncime de cca 10 km; deci a fost un cutremur de suprafață. 

                                                    Adâncimea hipocentrului unui cutremur, oriunde s-ar produce el pe suprafața Pămîntului, este o caracteristică importantă în analiza cutremurelor respective. De modul poziționării hipocentrului față de clădirile afectate ( căci acestea ne interesează, întrucât adăpostesc oameni) depinde în mare parte gradul de afectare al acestora. Când facem comparație între cutremurele produse pe suprafața Pământului, în afară de principalul indicator, care este mărimea cutremurului pe scara Richter, adâncimea și distanța până la clădire sunt determinante, dintr-un punct de vedere extrem de simplu: vectorul forță are componenta orizontală mai mare când cutremurul este mai la suprafață și de o valoare mai mare, dacă distanța este mai mică. Ori, în cazul cutremurelor situate la adâncime mare și distanță mai mare față de clădire situația este inversă. (Această explicație este , oarecum, simplistă dată pentru a se înțelege cum acționează, în general, un cutremur asupra unei clădiri).

                                                     Intrucât în Nepal s-au aflat concomitent cu cutremurul mai mulți cetățeni români, canalele tv au prezentat și prezintă în continuare situația acestora, asupra modului de afectare al lor. Un lucru foarte bun ! Că mai dau și imagini cu clădiri prăbușite, iar nu este rău. Dar, trebuie să observăm ca acele construcții sunt făcute din materiale slabe și fără să fi fost proiectate a rezista chiar la cutremure mult mai mici. In jurul lor se pot vedea și construcții cu patru sau mai multe niveluri care nu sunt prăbușite. Sigur, jalea este mare, dar și uitarea este la fel ! In Nepal au mai fost cutremure mari și se pare că cei care trebuiau să facă construcțiile mai rezistente nu au dat atenția cuvenită. La noi nu este cam la fel după cutremurele din 1940 și 1977 ? S-au pus buline roșii pe clădirile cu risc de prăbușire la un posibil mare cutremur. Lasă că nu vine acum cutremurul ! Nu știe nimeni cât mai avem de lungă perioada de grație, în afară de Dumnezeu.

                                                       Pe internet apare o listă destul de mare cu cutremurele care s-au produs în anul 2015, în diferitele zone ale Pământului și cu parametrii lor. Din această listă, un om care nu are cunoștințe în domeniul Seismologiei, nu poate înțelege decât că anul 2015 este un an fatidic. În loc de clarificări avem parte de angoase. Ce „specialiști” postează asemenea date inutile ? Cine i-a autorizat pe ei să zăpăcească lumea ?

                                                          La cutremure și la fotbal se pricepe tot românul !

------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com





                                                   

PARAMETRII PROIECTAȚI

de Mihai G. Tănase   

                                                Am avut un prieten șofer la Televiziunea Română. Era un bun mecanic auto și cu o curiozitate ieșită din comun pentru tot ce era nou, deși nu avea decât patru clase. Punctualitatea sa era mai ceva decât a unui neamț, iar etalonul tehnicii nu era decât unul singur: cel german. In timpul liber se ocupa cu mecanica auto. Uneori, chiar mă întrebam cum putea să aibă o asemenea gândire la nivelul lui de pregătire. Era la curent cu tot ce se întâmpla în sfera social-politică și făcea niște comentarii pe care le-aș putea numi „excelente” (de multe ori, mă făceam că nu le aud sau nu le înțeleg, vorbea cu „voce tare”).

                                                      Inainte de '89, când se transmitea numai două ore la televizor, programul începea cu Telejurnalul - care ținea cam o jumătate de oră. Știrile în marea lor mjoritate erau despre realizările planului cincinal.

                                                              Intr-una din zile, după terminarea Telejurnalului, sună telefonul. Nu mai întreb cine este, că știam dinainte cine sună: era ora lui. Ia ascultă domnule, ce sunt ăia parametrii proiectați ? Am auzit la Telejurnal și nu înțeleg. Incep să-i explic prin exemple, până am înțeles că a priceput. Că a priceput am realizat mai târziu, când făcea și bancuri pe această temă.

                                                                Imediat după '89 se schimbă titlul Telejurnalului în Actualități (bineînțeles că organizarea redacției de știri era, în general, la fel - numai știrile erau de altă factură). Programul Televiziunii Române era, parcă, non-stop; așa că amicul meu avea cu ce să se „delecteze” , fiind căzut la pat de vreo șase ani. Continua să mă sune la aceeși oră, să mai stăm de vorbă. După Actualități sună telefonul: ce credeți că-mi zice omul ? Domnule, ăștia au uitat să spună de „parametrii proiectați”, că altfel credeam că este Telejurnalul ! (Nu pierduse timpul în zadar cât a lucrat la televiziune.)

                                                                  Azi, pe la ora prânzului, deschid televizorul la întâmplare, pe TVR 2. Se transmitea emisiunea „A doua emigrare”. O urmăresc cam cinci minute, până se termină. N-am pierdut mare lucru, însă după cele cinci minute mi-am adus aminte, brusc, de prietenul meu șoferul de la tv. 

                                                                    Reporterul discuta cu un „fermier” (este mai interesant, ne aliniem, nu mai este țăran, că acesta este un termen înjositor și noi suntem membrii ai UE) plantator de răsaduri. Omul s-a întors, de pe unde a umblat el, cu ceva „cheag”  și s-a gândit să-și facă niște sere de răsaduri. A făcut el ceva, dar nu suficient să fie rentabil și competitiv; „cheagul” s-a consumat repede. Îl întreabă reporterul ce-l împiedică să-și extindă afacerea. Ce să mă împiedice, băncile ! Nu-mi dau credit decât cu dobânzi foarte mari și garanții importante. Dar cu bani de la UE ? Ca să accesez fonduri UE, trebuie să merg la firmele de consultanță, care îmi cer 15 % din valoare acum, să-mi întocmească documentația. Eu nu pot să le dau decât după ce vând producția. Și discuția a rămas ca-n tren ! 

                                                                     Eu mă întreb la ce sau cui a folosit această emisiune. Probabil la umplerea spațiului de emisie. Cel puțin era mai bine dacă se încheia emisiunea cu sintagma prietenului meu: parametrii proiectați nu pot fi atinși din condiții „obiective”.




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                     

DE LA EDITURĂ LA LIBRĂRIE

Casa Scânteii
Sediul Editurii Tehnice
(Imagine internet)

Blocul Carpați
La parter: Librăria Mihai Eminescu
(Imagine internet)

                                                                de Mihai G. Tănase  

                                    

                                            Era prin '82, '83 la puțin timp după ce obținusem un titlu științific și cu un avânt inextricabil am luat drumul editurii tehnice, convins, nu cu speranță, că în scurt timp voi reuși să-mi public lucrările pe care le aveam deja terminate. Lucrările în cauză erau la vremea aceea state-of-the-art (și pot spune că și astăzi sunt la fel). In prealabil stau de vorbă cu mentorul meu, care îmi spune: „nu ai altceva mai bun de făcut ?” Plec dezamăgit. In capul meu se ciocneau tot felul de idei contradictorii, pe care nu puteam să mi le explic. Profesorul meu, om de calibru și respectat, impunător într-ale tehnicii și care m-a îndrumat atâția ani,  să mă descurajeze tocmai acum ? Nu-mi venea să cred ! Dar, după vreo doi ani m-am lămurit cu tâlcuirea spuselor sale.

                                                       Merg la Editura Tehnică, care-și avea sediul la unul din etajele Casei Scânteii. O doamnă redactor pentru secția Construcții mă primește, mă ascultă și la sfârșit începe să-mi pună o serie de condiții de care era sigură că, nu o să le accept: nu sunteți traducător autorizat, nu este bine să fie un singur autor și să mai luați pe cineva, să cereți acceptul autorului lucrării originale (era vorba de o traducere din limba engleză-SUA; aici nu prea știa ce căuta pe la editură, deoarece era necesar acceptul editorului și nu al autorului, iar lucrul acesta trebuia să-l facă ei, cei de la Editura Tehnică) și alte aiureli similare... Trimite „cuprinsul” lucrării în țară să facă un sondaj al necesarului de exemplare ce urmează a fi publicate. Intre timp obțin certificatul de traducător autorizat și mă prezint din nou. Dânsa îmi spune că ar fi necesare vreo 10.000 de exemplare, conform sondajului și se cam strâmbă când îi arăt certificatul și acceptul autorului american (el mi-a spus că trebuie să luăm acceptul editorului american, pentru că toate drepturile aparțin editurii americane). Cât despre coautor m-am opus ferm. Bine ! O să introducem traducerea în planul editorial și o să se ia o hotărâre. Vă anunț eu ! Eu credul și obstinat, în loc să-mi văd de treabă și să-mi ascult profesorul, am mers înainte și am tot așteptat... Nimic !

                                                             Intr-una din zile, parcă era înainte de Anul Nou, cobor să văd ce noutăți mai sunt pe la librăria Mihai Eminescu (aveam serviciul în același imobil cu librăria). Mă învârt prin librărie și intru în vorbă cu un domn în fața unui stand cu cărți tehnice. Domnul respectiv era cam dublu față de vârsta mea, îmbrăcat elegant și nu știu cum deschid discuția cu ceea ce vreau eu să fac cu editura. El mă întrerupe și începe să-mi spună: Domnule dragă, eu am lucrat la Casa Scânteii, acum sunt pensionar și cunosc tot mecanismul publicării unei cărți. Îl privesc și-l ascult captivat de felul lui de a vorbi. Te prezinți cu cartea, redactorul îți spune că este bine să fie doi: pe cel de al doilea îl trece pe primul loc și tu pe locul doi. Până la discutarea planului editorial îți mai adaugă unul, pe locul unu sau doi și tu treci pe locul trei. Se discută planul editorial: sunt cam mulți, tovarășe, să rămână numai doi: și te taie pe tine. Bun de tipar ! Am simțit că-mi plesnește capul. Dau telefon la editură: gând la gând cu bucurie ! Nu s-a aprobat lucrarea pentru anul viitor în acest plan editorial, să avem răbdare poate la anul. Nu mai am niciun fel de răbdare. Merg la editură și-mi iau ce mai aveam pe la ei și-i dau dracului cu planurile lor cu tot.

                                                            Nu făceam mai bine dacă la început îl ascultam pe profesorul meu ?



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com





                                                           

PAȘTILE

Răstignirea lui Iisus Hristos
(Imagine internet)

Iisus Hristos  Se arată Mariei Magdalena,
după Înviere
(Imagine internet)

                                                                   de Mihai G. Tănase  

                                                             

                                 Suntem în Săptămâna Mare. Peste patru zile vom sărbători Învierea Mântuitorului. Cei mai săriți puțin ca vârstă își aduc aminte ușor cum era, înainte de '89, sărbătorit Paștile. In seara Învierii mulțime de oameni pe lângă biserici și mănăstiri, adunați în grupuri mai mult mici decât mari, priveau în pământ să nu-i „vadă cineva” (cineva de aici de jos, nu din cer), pentru că nu se știa niciodată ce va urma... Se lua lumina sfântă la miezul nopții și mai toți se întorceau acasă. Puțini dintre ei rămâneau la întreaga slujbă (cam cum se întâmplă și astăzi), în general, oameni mai în vârstă pe care nu „se mai conta pe ei”. 

                                        In schimb, tineretul studios era deja organizat pentru petreceri dansante sâmbăta seara, care durau tot atâta vreme cât și slujba din biserică. Unii mai scăpau și mergeau la biserică, alții nu. Asta în funcție și de educația religioasă primită în familie. Mare lucru nu prea înțelegeam noi ce se petrece la biserică, dar ceremonia fastuoasă era impresionantă și merita „să riști”. Cam cât întuneric era afară, cam tot atât era și în capul nostru.

                                             După '89, lucrurile s-au mai schimbat puțin. Nu se mai ferește unul de altul și ritualul mergerii la biserică de Înviere a devenit unul obișnuit. Unde mai pui că, toate posturile de tv, din timp, fac „educație religioasă” pentru mase. Peste 95 % din ele (ca să nu zic toate) dau tot felul de reclame comerciale în care scriu „Paște” în loc de ”Paști”. Ce contează o literă la sfârșit ? Bani să iasă ! Cât despre explicarea semnificației sărbătorii mai nimic. Se așteaptă începutul dimineții de duminică să filmeze tinerii care se întorc de la biserică și merg la dezmăț, în discoteci, în timp ce se ține slujba(ca înainte dragi tovarăși); iar în jurnalele din ziua de Paști să vezi și să auzi ce  tâmpenii debitează ei. Eu cred că, întunericul din capul lor, de acum, este mai mare decât l-aveam noi înainte. 

                                                 Nu-ți trebuie prea multă minte să înțelegi de ce se întâmplă toate astea: nu cred că au trecut vreo două luni de când se dezbate în mass-media introducerea orei de religie în școală. Alungarea întunericului din capul tinerilor se face în școală, nu în discotecă !

                                                   Mi-ar pare bine și chiar m-aș simți fericit să fiu contrazis de realitatea imediată, dar am rezerve mari. Nu noi, singuri, ne-am declarat creștin-ortodocși în procent de 86,5 % din populația acestei țări ?

                                                   Hai să dăm „ce este al lui Dumnezeu lui Dumnezeu și Cezarului ce este al Cezarului” și astfel Dumnezeu se va îndura de noi să ne dea și nouă din Lumina Sa.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

CUM SE CÂȘTIGA SUTA

de Mihai G. Tănase  

                                                    Înainte de a trece la descrierea evenimentelor pe care le-am trăit într-un mod neplăcut și a părerilor unora cum că, pe timpurile nu de mult apuse „o duceam mult mai bine”, aș dori să fac o precizare: Suta de lei dinainte era, aproximativ, egală cu cea de azi, ca valoare și putere de cumpărare.

                                              Plin de avânt și dorință de afirmare, întrucât acum posedam și un titlu științific, fac imprudența și depun la serviciul Personal și de Cadre copia de atestare a pregătirii recent dobândită, în specialitatea mea. Pe undeva în cap auzeam cuvintele tatălui meu când am plecat la serviciu, imediat după terminarea facultății: „mă băiatule să fii om serios, să muncești și să asculți de sefii tăi; ăia sunt oameni deștepți și cu cap, de au ajuns ei șefi, te vor remarca și repede vei ajunge ca ei”. Bietul tata credea în mintea lui că și eu voi avea parte, în mod similar, de oameni cu doctoratul luat la Berlin. Ce anomalie ! Nu puteai să fii pus într-o funcție superioară, fără să fii „om de partid” sau mai bine spus activist de încredere al partidului; cât despre pregătirea profesională nu se lua în seamă cu cât erai situat mai sus, ca în bancul uzual la modă: „Vine un coleg de clasa a doua la Nea Nicu să-i ceară o favoare, să-i dea un serviciu. Uite, te fac ministru. Măi Nicule n-am eu atâta carte. Uite, te fac director general. Ți-am zis că nu știu mare lucru. Atunci, Nea Nicu: ce vrei, vere, să te fac ? Fă-mă, Nicule, brigadier la CAP ! La care Nea Nicu: Nu se poate, măi tată, acolo trebuie să ai carte !”

                                              În anii precedenți, cum trecea anul sau chiar doi, mă trezeam că-mi dădeau o gradație de salarizare, adică o sută de lei. 

                                                       Între timp, mă implic în lucrări care nu făceau obiectul de activitate al unității noastre și obțin rezultate frumoase, pe care le și public în revista de specialitate de rangul cel mai înalt - a Academiei Române. Eu, bucuros și plin de satisfacție ! Vine timpul acordării gradațiilor de către COM (comitetul oamenilor muncii). Nici nu mă gândeam ca, nu o să primesc gradația, nu pentru ce făcusem, dar trecuseră doi ani și îndeplineam toate condițiile. După ședință mă întâlnesc cu directorul tehnic (fusese secretar UTC pe institut și cu un an de studii înaintea mea) și-l întreb ce s-a întâmplat. Tovarășe, au fost probleme multe de discutat, hărmălaie mare și te-am sărit, dar la anul cu siguranță remediem problema. Îmi văd de treabă și anul următor: copie la indigo. Numai scuza a fost alta: am uitat pur și simplu ! Și tot așa până s-au împlinit șapte ani, când mai în scârbă, mai în serios, n-au avut ce să mai facă și mi-au dat o sută.

                                                        Am stat și m-am tot gândit în perioada asta: ce au ăștia cu mine ? Răspunsul l-am găsit nu după mult timp: eu fusesem coleg de facultate cu cei de la vârf, iar „hârtia” mea depusă la Cadre îi ardea pe abdomen („să zicem pe mațe”) ! Nu știu de ce dracu erau așa, că doar porțile Institutului de Construcții erau larg deschise pentru toată lumea care dorea să facă același lucru ca și mine. Probabil aveau ceva cu capul...  Nu-i nimic, m-am apucat de studiul altei discipline, unde am aflat că, cele materiale nu fac nici doi bani. Până la urmă tot eu am ieșit mai câștigat, iar ei au pierdut și „ceea ce credeau ei că au” (Pilda talanților din Evanghelie).

                                                            .  .  .

PS. Am Cartea de muncă cu speificațiile amintite.




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                               

OMNIA FLUUNT, OMNIA MUTANTUR

de Mihai G. Tănase  

                                                       Când eram în primul an de studiu al limbii latine am ajuns și la lecția cu titlul de mai sus. Dicton al lui Ovidius. Profesorul, om cult și cu mintea în prezentul contemporan, a omis (cu bună știință sau fără) să ne spună ca aceasta este o metaforă. Ce să înțeleagă niște copii de 14 ani (când alții azi, cu funcții înalte, habar n-au ce spun la alții) ! Am luat-o ca atare, dar mi-am pus o întrebare: cum dracu' poate să curgă ? De schimbat, am priceput într-o oarecare măsură. Cu cine să mă sfătuiesc eu ? In satul meu cu pregătirea cea mai înaltă era preotul. Dacă aveam ceva minte și pregătire sumară într-ale religiei bine făceam să-l întreb pe el, dar mi-a fost rușine. Eu am rămas cu ideea că curge și gata. Am luat-o ca pe o chestiune tehnică.

                                                                  Vremea a trecut repede și era timpul când îmi strângeam materialul bibliografic pentru doctorat. Intâmplarea (dar nu a fost întâmplare, pentru că nimic nu este întâmplător) a făcut să merg în vizită pe la fosta dirigintă din liceu - profesoară de matematică - al cărui soț era doctor chimist și lucra la „Laborator” (Institutul de cercetări în Petrol și Gaze din Câmpina). Acesta un om cu mintea luminată vedea lucrurile cu totul din altă perspectivă, decât la vremea aceea. Ședea la casă cu curte, dar tot în șoaptă se cam vorbea. Mai era acolo și un domn ieșit la pensie, tot doctor în chimie și care avea idei similare cu cele ale soțului fostei dirigintă.

                                                                       La un moment dat domnul Dan (soțul dirigintei) spune: eu nu sunt de acord cu principiile școlii de azi, tu stat îi bagi copilului în cap ce vrei tu și îi iei posibilitatea de a gândi liber; eu sunt de acord cu sistemul antic, cel al lui Aristotel, Platon etc. Atunci discipolul lua de la învățătorul său modul de gândire și avea propria orientare. Doamna dirigintă se cam uita la el cu reținere, dar celălalt invitat îl tot aproba.

                                                                             Azi, când toți oferă soluții și metode ultraștiințifice de studiu, mi-am adus aminte de ce spunea domnul Dan. Mare dreptate avea ! Insuși Mântuitorul nostru, Iisus Hristos (ca om), a luat ca exemplu modul de organizare a școlii din antichitate: El Invățătorul și discipolii, cei doisprezece apostoli. Nu putea să facă altfel, pentru că trebuia să fie o continuitate firească și lumea să creadă în Evanghelia Lui. 

                                                                             Cineva ar putea să-mi spună că, acum 2000 de ani erau alte condiții social-economice. Este foarte adevărat, dar principiile nu s-au schimbat, cu toate că în aparență pare să fie contradictoriu dictonul lui Ovidius cu condițiile noastre de azi; totul este să găsim calea de a ne adapta.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

SĂ NU TE MIRI DE NIMIC

de Mihai G. Tănase  

                                                   Strămoșii noștri latini aveau acest dicton. Nu de puține ori mi-am pus întrebarea, ce suport real are acesta și constat că mare dreptate aveau latinii.

                                                       Cum dom'le să trăim în nepăsare totală ? Să nu ne mai intereseze nimic ? Să meargă lucrurile în voia lor, iar noi să ne uităm la ele nepăsători ? Nu se poate...

                                                        Aceste întrebări au apărut la ceva vreme după ce am m-am lămurit cum este cu postările în Google. Dintr-un punct de vedere acest „site” imens pare a fi o binefacere, dar în același timp aduce mai mult rău: ești atenționat că îți aparține tot ce postezi și ai liberă exprimare. Fără nicio discriminare, toată lumea, practic, are acestă posibilitate de a se exprima fiecare în felul lui. Problema devine „dificilă” în momentul în care citești: nimeni nu poate să garanteze veridicitatea textului, pentru că interpretarea se face după priceperea cititorului.

                                                               Dar cum a spus Seneca: Lung e drumul prin învățătură, simplu și eficace prin exemple; să trecem la exemplificare.

                                                                   Nu de multă vreme dau peste un site, care după toate aparențele era finanțat de UE și se ocupa cu explicarea unor termeni din Seismologie. Citesc din pură curiozitate și constat niște enormități și în loc să-mi văd de treaba mea și să aplic dictonul cu pricina, mă apuc să scriu administrației site ului. Le explic cum ar trebui enunțați termenii despre care ei făceau vorbire, ca totul să fie științific și clar. Fără să mă contacteze în prealabil (și fără să înțeleagă ceva), au luat o parte din ceea ce le-am scris eu și au intercalat-o în textul lor inițial. Când am citit peste câteva zile, ce credeți că era: nuca în perete. Arăta mai rău decât înainte. Le scriu din nou, dar nesimțirea e mare. Si astăzi arată la fel. Ce va înțelege cel ce va dori să știe ?  Nimic !

                                                                    Nu aveau dreptate latinii ?




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                          

NATURA SE RĂZBUNĂ

Schema unei alunecări de teren
(Imagine internet)

Alunecare de teren

                   (Imagine internet)

                                                     
                                                                     de Mihai G. Tănase 

                                       Parcă era mai bine să intitulez artcolul: „Cum ne tăiem singuri craca de sub picioare”, dar mare diferență nu este.

                                             Până acum tot am reușit să fac un lucru „bun”, să reduc programul de vizionare la televizor la circa o jumătate de oră pe zi, nu și taxa lunară pentu că nu depinde de mine. Al doilea lucru pe care îl am în plan este acela de a reduce jumătatea de oră, in momentul actual, de a asculta postul de radio România Actualități, in speță, Bună dimineața, România. Și aici cu taxa este la fel, dar nu mai contează.

                                                      In această dimineață am ascultat o avalanșă de știri, care aveau un singur subiect: alunecările de teren din Oltenia și Banat, ca urmare a cantităților importante de ploi căzute. Nu era vorba despre câțiva metri cubi de pămât care au luat-o la vale, ci de cantități uriașe care au antrenat, bineînțeles, și locuințele construite pe aceste terenuri „nefericite”. In primul moment m-am gândit la bieții oameni ce necaz au dat peste ei, dar imediat m-am „liniștit”: autoritățile au luat măsuri „urgente” de evacuare a oamenilor și gata.

                                                              Dacă stăm și ne gândim puțin, de-a lungul timpului au mai fost cantități de apă din ploi chiar și mai mari și nu s-a intâmplat nimic. Cum dracu' se face că tocmai acum au venit peste noi nenorocirile astea ?

                                                          Păi, răspunsul nu este prea complicat de găsit și de înțeles, că avem exemple empirice (cum a rezolvat bietul popa de la mine din sat o alunecare de teren) și explicații științifice date de către Mecanica pământurilor (adică, de Geotehnică).

                                                                  Exemplele empirice le-am expus in articolul anterior „Aparențe în tehnică”; acum ne vom ocupa, succint, de cele științifice. Acestea sunt de două naturi: subiective și obiective.

                                                                  Mai întâi cele obiective. Atunci când vrem să construim, spre exemplu, un drum și suntem nevoiți ca traseul să treacă printr-un mal de pământ, facem un zid de sprijin și am rezolvat problema: „am stabilizat taluzul”. Acum, dacă avem un taluz de dimensiuni apreciabile (care poate să fie de ordinul km) cea mai simplă metodă este aceea a plantării de arbori pe suprafața sa. Acești arbori nu se pun la întâmplare (se fac calcule, câtă apă elimină anual un pom, felul pomului, numărul de pomi rezultați din cantitateade apă căzută pe suprafața în cauză, natura și stratificația pământului etc.).

                                                                Natura subiectivă a fenomenului de alunecare a pământului. Un arbore trăieste, funcție de felul speciei - fag, tei, brad sau stejar - între 200 și 800 de ani. Ori, acestor pomi le-au trebuit un timp de-a lungul a șapte, opt generații de oameni, ca să ajungă in stadiul de azi. Strămoșii noștri au făcut acest lucru pentru noi, în mod involuntar, dar cât de benefic... Și noi ce am făcut după '89 ? Am defrișat mii de hectare de păduri și am tăiat tot ce s-a putut tăia „legal” să facem rost rapid de „un ban” ! Și unde s-a ajuns ? : La știrile de la Bună dimineața, România ! ... și pe la DNA (în unele cazuri). Acum, ne mai trebuie timp de cel puțin două generații să refacem (dacă vom vrea) zonele despădurite și să asigurăm ceva bun pentru urmașii noștri, așa cum am avut și noi de la înaintași.

                                               Totul este să începem odată !





------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                  

                                                           

                                                              

ORA DE RELIGIE ÎN ȘCOALĂ

de Mihai G. Tănase 

                                                                                  Moto

                                                               

                                                             Dacă crezi și Dumnezeu nu există,

                                                             n-ai pierdut nimic.

                                                             Dar, dacă nu crezi și Dumnezeu există,

                                                             ai pierdut totul !

                                                                                          B. Pascal

                                                   

                                                    Nu stăm acum să analizăm ceea ce a spus Pascal; desigur, afirmația lui nu se înscrie în doctrina creștin ortodoxă. Am pus acest moto pentru a da de gândit, chiar și foarte puțin, acelor oameni care au copiii în școală, și sunt „derutați” în a-și lăsa odraslele să meargă sau nu la ora de religie.

                                                           De ceva vreme prin mass-media au loc discuții aprinse pe tema participării sau nu a copiilor la orele de religie: fiecare își susține punctul de vedere pe baza unor argumente de „interese” (unele sunt cu totul justificate și pragmatice, iar altele sunt „subțirele rău”).

                                                            Să ne gândim puțin. Vrem nu vrem, religia face parte din cunoștințele noastre generale (chiar dacă nu credem în Dumnezeu, cum s-ar spune suntem niște rătăciți) și în mod inevitabil ne trezim într-un cerc de oameni în care se abordează și probleme religioase. Ce facem ? Stăm și privim la cei care vorbesc „în altă limbă”, autoetichetându-ne ? Ar fi ceva penibil, mai ales cum toată lumea se vrea a fi „cineva” !

                                                              Personal, nu am studiat religia în școală. Era interzisă, cu toate că în Constituția dinainte se prevedea că fiecare are dreptul să gândească liber. Toată lumea își aduce aminte cum de sărbătorile mari creștine se organiza tot felul de „ceaiuri dansante” concomitent cu slujbele religioase din biserici și existau și „observatori” care raportau cum s-au desfășurat activitățile. Culmea, pe la orele de Istoria literaturii române ni se spunea (că nu aveau încotro) ce lupte mărețe s-au dat în trecut pentru a se ține slujbele din biserică în limba română și nu în cea slavonă, întrucât omul (credinciosul) nu înțelegea nimic (Cu Biserica Catolică nu prea știu dacă a fost ceva similar, deoarece am mai auzit și astăzi fragmente în limba latină). Deci, meritul Bisericii se recunoștea în mod implicit, numai ca între timp Biserica devenise „decadentă” și te îndemna la obscurantism: cam la fel cu aforismul califului Omar despre biblioteca din Alexandria, care trebuia arsă oricum.

                                                               Prin ultimii ani de studenție am urmat cursurile de Pedagogie la Politehnica din București. Acolo un profesor ne spunea că,  niște ingineri au lucrat ani de-a rândul la o invenție și au reușit să o facă; numai că ei erau complet rupți de ceea ce se întâmpla pe plan mondial și invenția lor exista de vreo cincizeci de ani. Un fel de muncă în zadar. Ori, acest lucru l-am aflat mai târziu, când am început să studiez Teologia, din Biblie: Ecl. 1.10. Nu credeți că, ar fi bine să cunoaștem lucrurile la timpul lor ?

                                                                   Aș mai avea o întrebare (revin la recensământul din 2011): Când am fost sinceri, atunci când ne-am declarat 86,5 % din populația țării creștini ortodocși sau acum, când ne opunem ca religia să fie studiată în școală ?




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                             

PĂRESIMILE ȘI TELEVIZIUNEA

de Mihai G. Tănase 

                                        

                                          La ultimul recensământ (2011) efectuat în România 86,5 % din populație s-a declarat de confesiune creștin-ortodoxă.

                                                 Astăzi se lasă sec pentru postul Paștilor. Timp de șapte săptămâni credincioșii ortodocși se vor abține în mod liber consimțit de a consuma alimente de frupt. Cine a mai dat azi pe la biserică sau a urmărit postul de televiziune Trinitas tv și a ascultat omiliile respective, fără să-i fugă mintea pe la cele lumești, cu ușurință a înțeles care este rostul postului mai „aspru”, care începe mâine și cum trebuie ținut. Acesta își are originea atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament (De fapt noțiunea de post o găsim la toate popoarele și religiile). In VT se vorbește despre postul cel plăcut lui Dumnezeu, în cartea lui Isaia cap. 58, iar în NT în Evanghelia după Matei cap.4 .

                                                      Deschizând televizorul pe un post de știri, la întâmplare, nu mi-a fost mirarea mică: Două sau chiar trei doamne specialiste în arta culinară se întreceau în a sfătui telespectatorii cum să facă diverse trucuri(sic) de a înlocui produsele de frupt cu niște combinații de produse exotice (pentru cei cu dare de mână, probabil... de pe la oraș) astfel să „fenteze” postul. Aceasta se constituia într-o veritabilă reclamă comercială !  Măi oameni buni (producători tv, prezentatori și invitate) voi faceți un târg cu Dumnezeu ? Cred că, ați greșit complet când v-ați declarat la recensământ creștini-ortodocși sau vă situați în afara doctrinei creștin-ortodoxe !  Eu sunt de părere că, trebuie să mai citiți câte ceva pertinent și apoi să încurcați mințile oamenilor (ăia care sunt la fel de citiți ca și voi). 

                                                              La încheierea acestui articol nu pot să trag decât o singură concluzie, agrafonul Mântuitorului răstignit pe cruce: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac !”





------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com