de Mihai G. Tănase
Nu sunt un cititor de presă românească și bine fac. Din întâmplare am citit (pe net) un articol publicat în ziarul Gândul la 4 martie 2017, intitulat: „40 de ani de la marele cutremur din 4 martie 1977.Lista Securității cu clădirile din București reparate de mântuială. Cum a ordonat Ceaușescu oprirea lucrărilor”. aici Cam lung titlul articolului și prezentat ca pe un ghiveci călugăresc... Autorul, după fotografia sa, pare a avea aceeași vârstă cu perioada comemorată a cutremurului din '77, dar cu siguranță nu mai mult. Articolul l-a scris prin deducție și pe baza unor povestiri de la cei mai în vârstă decât el.
Ceea ce m-a enervat și m-a determinat să scriu acest articol este totala lipsă de deontologie al acestor scriitori, care nu fac altceva decât să-ți încurce mințile, dacă îi iei în serios.
Hai să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu ! (Mt.22.21)
Din când în când, mă mai uit pe la televizor și-mi vine să vomit când văd tot felul de nemernici care au mâncat din palma lui Nea Nicu și tot îl înjură mort, să arate că ei nu au fost cu el. Și nu-i obligă nimeni, asta este culmea...
Acum să trec la partea tehnică din articolul menționat.
Imediat după cutremurul din martie '77, asta însemnând aproximativ o lună, a început consolidarea blocurilor avariate. În luna asta, pe linie de proiectare s-a trecut la mărirea gradului de intensitate seismică de calcul pentru București, de la 7,5 la 8,5. Să facem blocuri cum nu s-au mai făcut vreodată... Euforia asta a durat vreo trei zile, după ce s-a constatat - cum era și normal - că, această creștere de grad duce la dublarea secțiunilor, iar economic la dublarea costurilor: faci un bloc și te costă cât două. Cățelandrii l-au informat pe Tovarășul, care le-a spus (nu el, consilierii lui) să mai reducă un pic gradul de calcul. Și astfel s-a mai redus gradul cu 0,5; dar asta numai pentru București și iarăși s-au întocmit hărți de macro și microseismicitate ale Bucureștiului. Deci, s-au început consolidările, care se făceau după proiecte întocmite de către Institutul Proiect-București al CPMB. În general, se făcea o injectare cu soluții epoxidice pentru diafragme și alte elemente fisurate, acolo unde era cazul și o cămășuială (o îmbrăcare a elementului vertical de rezistență) din beton armat. România se confrunta pentru prima oară cu acest gen de lucrări și totul era pionerat. (Mai târziu, lucrul dracului, nu s-a mai importat soluția epoxidică și am făcut-o noi, nu știu pe la ce combinat... că eram dați dracului: partidul dicta și clasa muncitoare executa; succesuri după succesuri...). Soluția epoxidică, inițial, se aducea din Elveția sau Suedia (nu mi-aduc bine aminte) și era compusă din două elemente A și B, baza și întăritorul. Acum vine partea frumoasă. În lipsa mâinii de lucru calificate, partidul aducea oameni de la țară la oraș: le dădea casă și calificare la locul de muncă, care se făcea cum se făcea. Unii mai uitau să adauge întăritorul și să fi văzut șiroaiele de soluție neagră (A-ul) pe pereți. Altă muncă și altă muncă, în zadar.
Problema consolidării prin cămășuială era ceva inadecvat: se micșora enorm spațiul locativ. Dar, nu aceasta este problema spinoasă. Grav este că: prin cămășuială se schimbă secțiunea, care conduce la schimbarea momentului de inerție, implicit a momentului de rigiditate și la micșorarea elasticității structurii; iar la un eventual cutremur forțele de inerție solicitante devin și mai mari, structura fiind supusă la eforturi suplimentare, pe care nici dracu' nu mai poate să le știe mărimea lor.
Cum spuneam mai înainte, consolidările se făceau dificil, era ca și cum lagărele ce funcționau pe rubine la un ceas Doxa, se înlocuiau cu rulmenți. Timpul trecea și consolidările nu se mai terminau. Partidul era îngrijorat și se făcea presiune. Presiunea o simțeau cadrele tehnice, pe muncitor nu-l interesa... Lătrăii tehnici, ajunși din șef de șantier pe post de ministru, dădeau din proprie inițiativă dispoziții de șantier, prin care se renunța la o parte din consolidare și blocul era gata. Ăștia nu erau securiști (cel puțin în aparență) cum se sugerează în articolul cu pricina.
Cât despre notele „informatorului” ( ale tov. căpitan) erau fără importanță tehnică, le făcea să-și justifice salariul, probabil. Eu personal nu cred că, Ceaușescu a dat vreun ordin de oprire a lucrărilor (în primul rând, el se pricepea la construcții, cum toată lumea se pricepe la fotbal - update: analiști politici). Lucrările s-au făcut atât timp cât au fost alocați bani. Din acest motiv am spus în articolul precedent că, problema construcțiilor rezistente la cutremur este întâi o problemă politică și apoi tehnică.
Sper că, am separat puțin legumele din ghiveciul călugăresc al tânărului jurnalist povestitor !
------------------------------- mihaibrebu@hotmail.com
