RACILE

de Mihai G. Tănase 

                                                        Când auzi pe cineva pronunțând acest cuvânt imediat te gândești la ceva inadecvat situației actuale. Ceva care îți provoacă repulsie și ai vrea să nu existe.

                                                                    Acum ceva vreme merg pe la marginea cartierului să caut o persoană, pe care nu o mai văzusem demult. Ajung la bloc. Ușa de la intrare se putea deschide numai prin accesarea codului, dacă îl cunoști. Cum aceste dispozitive interfon au fost montate de către firme diferite (chiar la blocuri vecine), fiecare are o altă combinație de cifre care include și pe cea a apartamentului unde dorești să ajungi. Foarte elegant și practic din mai multe puncte de vedere, lesne de înțeles. Dar, fiind străin de bloc într-o primă fază procedez ca la interfonul propriu (de la blocul unde locuiesc eu). Se aud sunetele specifice și nimic. Încerc altă combinație aleatoare, nimic. Și alta și alta... După un timp apare poștașul: apasă de două, trei ori pe butoane și se deschide. Îl întreb care este combinația (în eventualitatea că voi avea nevoie în viitor, la alt bloc) se uită la mine și cu un aer de secretomanie îmi zice: acum că ați intrat nu mai aveți nevoie de combinație și bună ziua. Am rămas uluit și am mers să caut apartamentul care mă interesa. Altă aiureală: din totalul apartamentelor numai două aveau numărul inscripționat și unul avea trecut numele locatarului. Ce să fac ? Să bat cu piatra în poartă pe la fiecare și să le spun ce doresc ? Chestia cu secretomania domiciliului este problemă veche, dinainte de '89: să nu se știe ce tovarăș locuiește acolo, poate că are o funcție ce nu trebuie deconspirată; poate un securist, poate un milițian sau chiar un militar... iar restul nu contează. Ce prostii ! Eram convins că s-au uitat asemenea apucături și voi găsi pe ușă scris numărul de apartament și numele locatarului. Da' de unde ?

                                                                  Eu m-am mutat, după 89, într-un bloc în care nu era niciun fel de identificare al apartamentelor și i-am sugerat administratorului să afișeze un tabel (în hol la intrarea în bloc) cu numărul de apartament și numele locatarului, să poți fi găsit dacă te caută cineva. Nu domnule, pot veni persoane rău intenționate să dea spargeri. Nu m-a surprins răspunsul, omul lucrase la oamenii cu ochii albaștri. Avea vigilența în sânge !

                                                                                              Știind ce este la mine, nu mai m-am mirat că și alții mențin vigilența în continuare.

                                                                        Nu am reușit să găsesc persoana. Cei care au ieșit la poartă mi-au oferit date inutile, zic eu, intenționat. Și am plecat cum venisem.

-----------------  mihaigtanase@hotmail.com

                                              

VEȘNICIA PE PĂMÂNT

Vedere Cimitirul din Brebu-Ph.
Noiembrie 2018 AM   

 de Mihai G. Tănase 

                                                                                    De această dată nu am putut să mă mai abțin: am intrat pe un domeniu, care la prima vedere, nu are ce căuta în sferele preocupărilor mele și la mulți li se vor părea că am luat-o razna. Dar, nu este chiar așa. Nu doresc să ajung să-mi pun binecunoscuta întrebare a lui B. Pascal: De unde vine omul și unde merge el ? Pentru că răspunsul era dat, deja, înainte de Pascal, în Evanghelia după Ioan.

                                                             Nu am studii teologice atestate, dar pot să afirm că mi-a plăcut doctrina creștin-ortodoxă și chiar dacă nu-mi plăcea, tot trebuia să spun același lucru pentru că am fost botezat în ea.

                                                                            Recent, după o perioadă de aproximativ cinci ani, am fost să-mi revăd locurile natale. Ce să vă spun ? Surprize după surprize ! Am să dezvolt numai una, cea referitoare la cum arată acum Cimitirul Parohiei I Brebu.

                                                                         Dacă până acum ceva vreme priveai cimitirul, fie din exterior sau din interior, credeai, fără prea multă imaginație, că vezi un tablou în ulei făcut de pictori celebri; indiferent de anotimp. Cruci din lemn, unele mai drepte,  altele înclinate sau chiar căzute la pământ de trecerea vremii... Ici și colo mai vedeai câte o cruce din marmură (familii care își arătau bogăția pământească și cine sunt ele).

                                                                           În cinci ani ani situația a devenit inversă: ici și colo mai vezi câte o cruce din lemn (la cei adormiți de curând), în rest un șantier măreț, ca să nu spun vast. 90 % sunt cruci alcătuite din beton placate cu marmură: se vor monumente funerare care mai de care; urme de beton întărit rezidual peste mormintele vecine... Ce profanare !  [ Când eram copil, mergeam cu mama în cimitir la câte o ceremonie și în timp ce preotul ținea slujba, eu nu înțelegeam mare lucru, mă plictiseam și n-aveam astâmpăr, mai călcam pe mormântul vecin și atunci ea mă punea să-mi fac semnul crucii, că am făcut păcat în fața lui Dumnezeu.] Am început să râd în gura mare când am văzut beton întărit  peste tot.

                                                                                Am avut discuții cu oamenii din sat și i-am întrebat pentru ce fac aceste kitsch-uri ? Crucea este o cruce stilizată (câteodată, din întâmplare bizantină), mică și cu fel de fel de epitafuri !  Cui folosesc toate aceste invenții, ce rost au ? Psalmul 102 spune că: Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori; că un vânt a trecut prin el și nu va mai fi, și nici locul său nu se va mai cunoaște. Cine va mai știi de cel adormit ? Cel mult trei generații și excepțional patru ! Sau mai multe, dacă a fost o personalitate...

Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce de lemn, nu pe cruce din beton sau din piatră (integritatea ei a fost de circa trei sute de ani, când a descoperit-o sf. Elena) și nu de mărimea la care o fac credincioșii de azi. Păi, dacă vor să facă crucile din beton să le care în spate de la locul slujbei și până la locul de înhumare; nu așa a făcut Iisus Hristos pe calea Golgotei ? Nu trebuie să imităm drumul Crucii Sale ? Că suntem ortodocși !

                                                                  Doamne luminează-ne mintea !

-----------------------------------------

PS. Nu voi intra în polemică cu nimeni.

-------------------  mihaibrebu@hotmail.com

CUM SE SCHIMBĂ LOCURILE...

de Mihai G. Tănase 

                            Cum se schimbă locurile...



                                                    https://www.youtube.com/watch?v=1vfDpfM0M28




          --------------- mihaibrebu@hotmail.com

CUTREMURUL ȘI ANIMALELE

de Mihai G. Tănase 

                                                                       Nici nu au trecut două zile de la cutremurul recent și au apărut în mass-media tot felul de comentatori după zicalele: Mulți viteji se arată după război sau și mai concludent, să vorbească și nea Ion, că și el e om. 

                                                                   Lăsăm deoparte că,  nu cunosc caracteristicile oficiale ale cutremurului, decât din frânturi de comunicate, dar nu asta este problema. Încă o dată ne dovedim oameni cu un spirit ridicat al umorului - lucru nu prea des întâlnit pe la alte popoare. Am ascultat tot felul de comentarii, de la serioase la ridicole.

                                                                    Cum să nu te bufnească râsul când un comentator cu facultatea de filologie încearcă să mă (să ne) convingă cum știe el să rezolve ecuații diferențiale de echilibru și mișcare din Teoria elasticității, aplicată la mediul de propagare al undelor seismice; când el nu-și mai amintește (dacă are ceva să-și amintească) de forma generală a ecuației de gradul I. Și ca să nu par că aș bate câmpii, trec direct la subiect.

                                                                        Comentatorul în cauză (pe care-l apreciez pentru cunoștințele sale umaniste) timp de vreo zece minute se tot întreabă și nu-și găsește răspuns la întrebarea: de ce animalele, inclusiv păsările exotice, nu au dat un presemnal la cutremur și altădată au făcut-o ? Justificarea o găsește imediat, de parcă toată lumea care-l asculta era de acord cu el: nu mai sunt păsări exotice, pentru că se plătește vamă mare.  A la Rică Venturiano !

                                                                      Trecând la lucruri serioase aș putea să-i dau domnului niște explicații la întrebările care nu-i dau pace. Dar, aceste considerente nu sunt de natură științifică, sunt enumerate în literatura de specialitate ca posibile, fără un fundament matematic. Asemănător fenomenului dowsing (ăia cu nuiaua de alun care caută surse de apă subterane sau chiar eventuale falii de pământ producătoare de seisme).

                                                                       „Când se produce un cutremur undele seismice într-o primă fază sunt percepute de către unele animale cu câteva secunde înaintea omului, care se manifestă anormal, emițând în special sunete ciudate. Dacă cutremurele sunt mici ca intensitate seismică (pe scara MM) este logic că, undele ce ar urma să fie recepționate de către animale, prin disipare - respectiv amortizate de  mediul de propagare, nu mai ajung la animale. Și invers !” 

                                                               Ce dracu' este așa greu de priceput ? Este la fel cum e diferența dintre filologie și matematică !



-------------- mihaibrebu@hotmail.com

DUMNEZEU NE-A DAT CUTREMURE FĂRĂ REPLICI

de Mihai G. Tănase 

Ora 3:39  Cutremur în Vrancea de magnitudine aprox. 5 pe scara Richter, resimțit la București cu o intensitate de 3.5 - 4 grade pe scara MM.

Rămâne să văd dimineață Comunicatul oficial, dacă am apreciat corect !

Ora: 4:10 (sau 5:10 ora de vară) :

                                                 

                         


                   

                                     A trecut o oră și cca 20 de minute până să fie anunțat cutremurul: la Radio la ora 4:00 (ora de iarnă) și la MEDIAFAX la ora 4:01. 

                                            Pe timpul Omului se anunțau numai acele cutremure care aveau intensitatea seismică V și peste, pe scara MM (Mercalli Modificată). Nu era mai bine ? Eu zic că, Da !

                                                                           Acum, după '89, se anunță toate cutremurele: Să umple spațiul de emisie și să creeze panică. Nu v-am mai zis și altă dată că, suntem un popor de seismologi ?

                                                                  Ceea ce mă intrigă pe mine este cu totul altceva. Măi fraților, cu mintea luminată, dacă facem un lucru să-l facem, dracului, ca lumea până la capăt ! Adică cu exactitate, spuneți că aveți aparate de performanță pe care s-au cheltuit ceva parale bune.

                                                     Cum s-au emis anunțurile public:

La Radio:  La ora 4:00 (ora de iarnă). În această dimineață a avut loc un cutremur de 5,8 grade pe scara Richter în Vrancea la o adâncime de ... Km, având în zona epicentrală o intensitate seismică de (parcă 6??) și s-a resimțit în zonele vecine..... Nu sunt pagube materiale. La București vă spunem mai târziu, să ne mai zică cei de la INFPS...  :))).

MEDIAFAX: 

Un cutremur PUTERNIC, cu magnitudinea de 5,8 grade, s-a produs în această noapte în România/ Mai mulţi oameni au suferit atacuri de panică/ISU Bucureşti-Ilfov: Nu sunt înregistrate pagube

Institutul Naţional pentru Fizica Pământului (INFP) a revizuit, duminică dimineaţă, seismul produs în România la magnitudinea de 5,8 pe scara Richter. Cutremurul a avut loc în judeţul Buzău, zona seismică Vrancea, la o adâncime de 150 de kilometri.

------------------------------------------

E cam de râs, nu ?  Pe ce scară și când au avut timp de evaluări numai Einstein știe.

                                             Cutremurele vrâncene nu au replici, după câte cunoaștem; ăsta este darul nostru de la Dumnezeu, dar s-ar putea să aibă în viitor. Noi nu știm, deocamdată. Ce groază ar apărea după primul șoc ! (Și așa apare, nu tot poporul seismolog cunoaște asta...) 

                                                     Mai vedem pe lumină ce ne vor mai zice specialiștii. Cât despre aprecierea mea, pot să spun că voi fi mai aproape de cifra pe care am dat-o, la cald, pe la orele 12:00. Nu se poate să nu o mai modifice; nu cred...

PS. Ce bine era dacă Google menționa și ora publicării articolului !

---------------  mihaibrebu@hotmail.com

                                                                    

MEMENTO MORI

de Mihai G. Tănase 

                                                    Zilele acestea are loc în București un exercițiu de simularea intervenției la urmările unui cutremur de 7,5 grade pe scara Richter. După cum este prezentat în mass-media și cum este lămurită populația de rostul acestui exercițiu mie mi-se pare nu tocmai potrivită și am să mă explic.

                                                            Aveam un coleg de serviciu, care fusese cadru militar, și-mi povestea despre un ordin de călugări al cărui salut era: memento mori. Din câte am putut să înțeleg atunci, acest ordin de călugări funcționa în Apus (înainte de marea schismă dintre cele două biserici) și era un ordin destul de fundamentalist, cu toate că Biserica Ortodoxă nu acceptă astfel de atitudini. Dar, nu aceasta este problema în contextul de față, ci salutul lor. Tot salutându-se zi de zi, ori de câte ori se întâlneau doi călugări, obsesia morții devenea o realitate și în mod mecanic executau, fără șovăire, tot ce li se spunea.

Practica asta am întâlnit-o și în Școala militară: făceam același lucru de n ori, care devenea enervant dacă-ți puneai întrebarea, de ce ? Odată, am întrebat un ofițer care-i scopul. Tovarășe elev, în momentul în care te afli pe front cu inamicul în față de frică, de teamă sau din alte motive uiți sau nu mai ești capabil să te aperi și atunci vei acționa din instinct; dacă ai exersat acum, atunci vei reacționa cum trebuie. Deci, memento mori  al călugărilor !

                                                  Exercițiu de față cu cutremurul, presupun că, ar avea vreun efect dacă s-ar repeta de vreo n ori. Oricum, explicațiile date pe canalele tv au fost făcute de persoane cu pregătire de: medic, avocat sau meteorolog; așa cum au crezut ele, fără justificări științifice cât de cât. Ce m-a frapat a fost că, nu am văzut vreun cadru universitar de specialitate. Asta nu e treabă de stat la taifas și lumea să se uite la televizor ! Dacă, cineva mă întreba pe mine cum e bine să pregătim populația să reacționeze în urma unui cutremur mare, zic că ar fi fost mai indicat să aplicăm salutul călugărilor adică, periodic, să se dea pe post zgomotul însoțit de imagini al prăbușirii de construcții, înregistrate cu ocazia unor cutremure mari care s-au întâmplat. Și nu cred că, atunci mai era cineva care să privească cu indiferență sau lasă că nu vine cutremurul, cât trăiesc eu. Avea ceva de învățat din memento mori al călugărilor !

     --------------- mihaibrebu@hotmail.com

  

                                                                 

DISTANȚE

de Mihai G. Tănase

                                                       Distanțele pot fi de mai multe feluri: distanțe rutiere, distanțe feroviare, distanțe maritime, distanțe interplanetare și tot așa. Dar, mai pot fi și distanțe imateriale, cum ar fi: distanțe imaginare, distanțe între ani etc. sau chiar distanțe raportate la sistemul de învățământ. Pentru mine această ultimă noțiune mi-a luat ceva timp să o pricep, în sensul ei intrinsec.

                                                            Mai demult am văzut niște filme canadiene în care se arăta cum copiii din familiile solitare, izolate în pădurile imense ale Canadei și situate la distanțe de sute de km de cea mai apropiată comunitate, învățau aceleași materii ca și copiii din localitatea populată. Deci, prin mijloacele tehnicii moderne statul reușea să transmită copiilor o educație nediscriminatorie. Ce frumos și încântător să vezi că există asemenea locuri ! Acest sistem, după cum mi-aduc aminte, era denumit învățământul la distanță.

                                                                   Imediat după '89 am tot auzit pe unii lăudându-se că sunt studenți „la distanță”. Ce dracu' însemna asta nu puteam să înțeleg, pentru că eu eram cu mintea la copiii canadieni și credeam că este ceva similar. Or, dacă ar fi fost așa la noi trebuia să fie o pădure imensă și deasă, din București până dincolo de Baia Mare și acolo o căsuță cu doi copii și părinții lor, cu un computer pe masă.

                                                                     Mai târziu, întreb un cunoscut: ce-i ăla student la distanță ? Cum ce este, așa le spun la studenții care sunt la cursurile fără frecvență. Pentru un moment am rămas uluit. Tot din Procesul de la Bologna vine și asta ? Înainte de '89, cei care aveau o diplomă obținută la cursurile fără frecvență (realizând cam cât știu) făceau tot felul de cadouri salariatelor de la serviciul Personal (adică, Resurse Umane cum îi zice azi) să nu divulge la cineva pe unde au terminat ei facultatea (cu toate că, pe diplomă nu scria ce fel de cursuri au urmat: zi, seral sau fără frecvență). Despre această categorie circula vorba: student fără colegi.

                                                                      Păi, dacă este să comparăm absolvenții de facultăți cu cursurile făcute la distanță și cu copiii canadieni, eu cred că diferența e dublă: n-au computer și nici pădure... Cât despre cunoștințe este lesne de înțeles către cine înclină balanța.


---------------- mihaibrebu@hotmail.com

                                                            

PROCESUL DE LA BOLOGNA

de Mihai G. Tănase

                                                                                        Moto

                                                                                                         Dacă mă convinge cineva și-mi

                                                                                                         arată că judecata sau fapta mea

                                                                                                         e rea, sunt bucuros să mă îndrept.

                                                                                                                                         Marc Aureliu 

                                                                               Imediat după '89 am început să aud pe diverse persoane, absolvente de liceu, că au reușit la două, trei facultăți și rămâne de văzut pe care dintre ele o va urma. Am rămas cam uluit și cu un sentiment de complexare. Dintr-un punct de vedere chiar le admiram și făceam legătura cu acei oameni care urmaseră, la fel, două trei facultăți, în perioada interbelică. Ce mi-am zis ? Gata, arcul s-a creat peste timp și intrăm în normalitate. Norocul lor ! Chiar mă bătea gândul să mai fac și eu ceva în plus, să nu rămân în urmă, dar nu exista cadrul legal de prin '75, când tanti Leana a desființat docența - pe ea nu o mai interesa, avea destule titluri și ar fi incomodat-o să-și mai ia și docența. Cei care erau în curs de a obține docența au rămas până azi cu titlul înghețat. 

                                                                                   Multă vreme nu mai m-a interesat ce se întâmplă cu învățământul superior , dar am fost nevoit să-mi pun probleme când am văzut că: absolvenți de facultăți (cu duiumul) fac cu totul altceva decât profesia pe care au studiat-o. Și ca să nu mai exemplific, pot să afirm că este un fel de Turnul Babel în acest sens. Economia are nevoie de ceva și n-are de unde să ia forța de muncă necesară, întrucât există oameni cu pregătire superfluă și nu puțini. O inflație de diplome în sectorul studiilor superioare. Cum dracu' s-a ajuns aici ? Destul de simplu ! (Trebuie să dăm cezarului ce este al cezarului și să nu fim ipocriți; înainte se făcea ceva mai multă carte, le dau dreptate la nostalgici.) Ce s-au gândit mai marii Uniunii Europene ? Hai să uniformizăm treaba cu învățământul superior și apoi va fi simplu: fiecare pe unde va vrea să meargă să muncească aceeași hârtie va fi valabilă în oricare țară membră. Și au făcut Procesul de la Bologna, zicând că s-au  inspirat din sistemul anglo-saxon. Nu sunt expert în astfel de probleme, dar am avut tangență cu acel sistem și mie mi se pare că inspirația are un caracter general, care nu ajută prea mult. Dar, eu cred că nu au ținut seama de un lucru elementar: fiecare națiune are specificul său și nu poți să bați din palme să-i faci pe toți la fel. 

                                                          Acest Proces de la Bologna este o temă de cercetare, de lungă durată, pentru viitor. Cel mai rău lucru este că timpul trece, trece și numai Dumnezeu știe ce se va întâmpla...

                                                                 Rămân în stand-by să văd ce se mai întâmplă, că așteptarea este exprimată în romgleză, consecință, pe undeva, tot a Procesului de la Bologna și la modă în România. 



  --------------- mihaibrebu@hotmail.com    

OPRIȚI-VĂ BĂIEȚI !

de Mihai G. Tănase

                                                        Când am scris titlul articolului am vrut să-i spun „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” gândindu-mă că sunt destui farisei care merg la biserică, duminica, și vor înțelege mai lesne despre ce este vorba; dar cum titlul ar fi fost prea lung mi-a venit în minte opusul dictonului  lui I. H. Rădulescu: Scrieți băieți, numai scrieți ! Am înțeles în liceu, de la profesoara mea de română că, în vremea lui Ion Heliade Rădulescu era o perioadă cam inversă de cum este acum: nu prea se scria.

                                                                Din anumite motive, la interval de câteva zile intru pe știrile Yahoo și mai citesc câte ceva, ce pare interesant, după titlu. Nu prea aveam eu habar cum e cu știrile astea, dar nu mi-a trebuit mult să mă lămuresc. Cine vrea și cine nu vrea, hop, trântește câte o știre care, de fapt, nu spune nimic și-mi pare rău după timpul pierdut.

                                                                      Am să dau numai două exemple. Primul se referă la probleme de știință, văzute prin prisma lui Ion Creangă (cel puțin ale marelui povestitor se termina cu o învățătură, cu ceva de o țineai minte toată viața, pe când astea se termină cu mai multe sau cu un singur fâs). Nu este de mirare că același subiect a fost transpus și în pps, că e mai frumos cu imagini și muzică. Zice așa: „Din continentul înghețat - Antarctica - s-a desprins o bucată de gheață de mărimea Moldovei și plutește în derivă spre oceanul Indian. Prăpăd mare, mare, apele vor crește în așa hal încât vor dispare multe porturi, orașe și alte așezăminte (deci pe acolo pe la ei, nu la noi) după care se face o analiză economică a tuturor consecințelor. Jale, jale ! Dar în descrierea lor uită de un francez, săracul, care se numea Blaise Pascal, ăla cu vasele comunicante ! Cineva trebuie să ia locul banchizei care tot merge în derivă... Râsul de pe lume ! Apoi se vine cu încheierea de liniștire: un savant mare american monitorizează toată treaba și crede că nu se va întâmpla nimic. Punct !”

Al doilea exemplu. „Alți savanți, de pe la noi, de aci din cartier, sociologi sau cam așa ceva spun cum că Nea Nicu băga (un fel de sincretism proletar) diferite categorii sociale în același bloc de locuințe; iar unii trebuiau sa aibă pile la ICRAL, pentru a obține un apartament. Dar, ei nu știu ce însemna ICRAL: Intreprinderea de Construcții, Reparații și Administrație Locativă. Era o adunătură de activiști de partid, câțiva, care aveau o sinecură și o gloată de muncitori de slabă calificare. Prin ICRAL uri se transmiteau ordinele de repartizare de la Consiliul Popular al Capitalei (acolo ar fi trebuit să fie pila). Ele nu aveau nicio putere. Nu existau, practic. Ce dracu' spun prostii, dacă nu cunosc cum erau problemele ?”  Și tot așa aș putea să continui cu exemplele, dar mai bine le zic: Opriți-vă băieți și nu mai scrieți !



-----------mihaibrebu@hotmail.com

                                                      

PODUL ȘI CUTREMURUL

Podul Morandi - Genova, Italia
(Imagine Internet)

                                                  de Mihai G. Tănase

                                                                                           



                                                       Recenta prăbușire a unei părți din podul din Genova, care a avut urmare pierderea de vieți omenești, este comentată pe mai toate canalele tv din România. Comentariile sunt făcute de către persoane, care practic nu au niciun fel de pregătire în domeniu, un fel de hai să stăm la taclale să umplem spațiul de emisie, asta este părerea mea și am dreptul la libera exprimare, zic ele. Nu am nimic împotrivă, dar în final telespectatorul trebuie să rămână cu o idee generală, dar corectă, asupra subiectului discutat.

                                                                Observ că, pe nimeni nu mai interesează ce se spune în mass media când vine vorba despre probleme cu caracter tehnic. Am impresia că, toată lumea s-a privatizat sau nu mai există. Oameni buni, trăim în mijlocul unor probleme care ne afectează și va trebui să le facem față vrând nevrând. Lasă că la noi nu se întâmplă nimic, este o sintagmă care nu există. Se va întâmpla !

                                                                      Podul din Genova a fost scos din uz prin prăbușirea căilor de circulație; susținute de către cablurile de oțel, care la rândul lor lor sunt susținute de către pile din beton armat. Prăbușirea s-a produs în partea centrală a podului, între două pile consecutive, favorizată de furtuna produsă la momentul respectiv. Aceasta ar fi o primă explicație dată de către autorități și de către ziariști. Totuși, a fost dată o explicație, destul de pertinentă, de către un profesor american (civil engineer) și care pare a fi în limitele bunului simț ingineresc; la momentul respectiv. Dar, domnii ziariști au trecut rapid pe lângă ea, fie că nu au înțeles nimic, fie că e mai bine să fie de acord  cu zicerile politicienilor: e mai pe înțelesul tuturor și o să fie bine.


                                                                                               Când s-a proiectat podul nu cred că, vreun inginer proiectant era tâmpit să nu țină seama de ipotezele cele mai defavorabile; dar cum și la noi în cazul proiectării construcțiilor rezistente la seisme, probabil, a intervenit factorul politic și a mai bărbierit pe unde s-a crezut că se poate și au micșorat costurile. Lasă că vina, în caz de catastrofă, cade tot pe tehnicieni: voi știți și n-ați făcut ce trebuia !  În cazul catastrofei podului din Genova nu va fi vorba numai de furtuna puternică, sunt probleme mult mai complicate legate de reologie. (Adică despre schimbarea stării de eforturi în timp, la solicitări constante). Astea nu sunt probleme tehnice de rezolvat la televizor și unde mai pui că s-a și pus ștampila, deja, cu: „Un eșec al ingineriei”, de către unii experți italieni. Probabil experți în canțonete ! 

                                                                       



                                                                                                                                                     

PLOI DE VARĂ

de Mihai G. Tănase

                                                                  Ploile de vară mană cerească pentru meteo-hidrologi și mai cu seamă pentru știrile mass-media. Aceste știri difuzate într-un ritm alert și cu o frecvență apreciabilă atât la radio, cât și la tv au început să mă scoată din sărite. De aproape 30 de ani aud aceleași clișee, care se suprapun cu cele dinainte de '89 și la care devenisem imun. 

                                                                    Aud că la Iași ploile și-au făcut de cap, mai ieri, canalizarea orașului fiind depășită de către debite uriașe. La fel niște oameni necăjiți se plângeau că de 30 de ani ei nu au mai avut inundații ca acestea, care le-au luat bruma de agoniseală... Și tot așa văicăreli să ne auzim și să ne vedem la tv până vor trece toate nenorocirile și apoi uităm până la următorul episod. 

                                                                     Acum și mai înainte, îmi aduc aminte de cursul de canalizări studiat în facultate. Atunci ne întrebam la ce mai facem și noi acest curs când există o facultate de specialitate. Cei care alcătuiau programa analitică de studiu, știau ei de ce. Nu toți ajungeam să facem specialitatea de bază și mai practicam și specialități adiacente.

                         

                                                                      Or, azi ce se întâmplă ? Vrea cineva să facă o canalizare, nu prea văd cine ar putea să o facă. Desigur, mi-ar zice unii că sunt unii pe lângă conducerea județelor care s-ar pricepe, însă eu nu văd nimic. Ascult rezultatele lor din mass-media. Proiectarea unei rețele de canalizare, aș spune, că se face de către primar din pix așa cum a auzit el de la mămica, tăticul sau bunicul lui. Merge și așa că, doar români suntem și știm să ne lăudăm. Când se va da de dracu', vom vedea atunci ce vom face.

                                                                     La proiectarea unei canalizări trebuie avute în vedere o serie întreagă de date statistice, care în final vor conduce la dimensionarea rețelei în cauză. Dar, aici la fel ca în proiectarea construcțiilor rezistente la cutremure factorul decident este politic. Orice, ca de altfel totul, costă. Și dacă te zgârcești la niște bani în plus acum, vei pierde însutit mai târziu. Ce înseamnă 30 de ani în durata de exploatare a unei rețele de canalizare corect proiectată? Nimic ! Important sunt pentru o viață de om și atât. Cei care sunt pe sus ar trebui să mai asculte și de ăia mai mici; așa e înțelept.

                                                                     Cum nu prea sunt șanse ca vremea să se schimbe, cei din mass-media pot să mai tragă la xeros un rând de știri similare cu cele din prezent, iar noi să sperăm că ne vom întoarce pe calea cea bună.

----------- mihaibrebu@hotmail.com

                                                                        

DEZVOLTATORUL

de Mihai G. Tănase

                                                          La începuturile explorării într-ale calculatorului găseam pe la unele setări, termenul de Dezvoltator și trebuie să recunosc că, mi-a luat ceva timp să mă lămuresc de unde apare această noțiune, oarecum, ciudată. Tot de la corcirea limbii și vrând nevrând s-a impus în vocabular, cum s-a întâmplat cu o sumedenie de cuvinte. Dar să trecem peste acest aspect.

                                                                 Azi a apărut în mass-media o știre nu chiar impresionantă, dar îndeajuns să te pună pe gânduri: în mijlocul cui trăim și cine mai face câte ceva, dacă mai face.

                                                                    În ultima perioadă vremea a avut un grad mare de instabilitate cu fenomene meteo extreme.

                                                                         Acum, vine și știrea cu pricina. La Craiova s-a produs o alunecare de teren datorită terenului nisipos și ploilor însemnate cantitativ, într-o zonă rezidențială, cu pagube însemnate, dar din fericire fără victime omenești. Au arătat momentul, înregistrat de camerele de luat vederi. Păi, una s-a arătat și alta s-a spus. S-a luat un interviu dezvoltatorului, care s-a apărat prin neștiință. După părerea mea ori era tâmpit, ori era nărod - ca să mă exprim în termenii locali. Ce a spus omul ? Adică dezvoltatorul ! „Accidentul produs a fost cauzat de căderile masive de apă și o să ia măsuri de remediere. Totul a fost perfect executat, certificat și de către Inspectoratul de Stat în Construcții.” Cum dracu' a fost perfect, dacă s-a întâmplat o asemenea nenorocire ? După câte am înțeles în momentul expunerii nu era vorba de nicio alunecare de teren, ci de o prăbușire de teren din imediata vecinătate a unui bloc de locuințe. Unde există în Craiova o diferență de nivel care ar putea să contribuie la o alunecare de teren? Dar cum se fac tot felul de confuzii în ceea ce privesc termenii tehnici (destul de des folosiți greșit și în politică), merge și aici. Nimeni nu mai observă. Exemplific: Pilon în loc de pilot sau stâlp. Pilonul este acea bară verticală, ancorată cu cabluri la 120 grade, în plan. (Antenele radio de la Tâncăbești) Pilotul este elementul din beton armat sau lemn, bătut în pământ și care suportă o construcție, când terenul de fundare nu se află către suprafața terenului. Stâlpul este elementul supus la compresiune, dezvoltat pe verticală. Stâlpii de la un pod se numesc pile, nu piloni. În politică, adesea și fără restricții se folosesc propoziții de tipul: Cutare lucru este un pilon de rezistență al societății etc. Or, pilonul nu poate rezista la compresiune, el fiind sprijinit de către alte elemente. Lingviștii ar trebui să-și facă treaba și să lămurească termenii, să putem să comunicăm corect.

                                                                       Întorcându-mă la dezvoltator, dacă se uita puțin la parabola din Evanghelia după Matei Casa zidită pe stâncă,  înțelegea ușor de la IH cum este cu construcția fundată pe nisip și cea pe stâncă și nu mai debita aiurelile care s-au vrut explicații. Dar vorba populară: de unde nu este, nici Dumnezeu nu cere! 


----------- mihaibrebu@hotmail.com

NEFERICITUL CRONICAR

Ioan Gratie, Învățător superior
(Fost Director al Școlii Matei Basarab din
Brebu-Prahova)

                                          de Mihai G. Tănase

                         




                                                                                   Cine absolvea Școala Normală, în perioada interbelică, obținea titlul de învățător. Pe parcurs, în funcție de abnegație și rezultate puteai să mai primești și distincția de superior și astfel erai cineva: Învățător superior. Ceva similar a fost și în perioada postbelică: profesor emerit, artist al poporului etc. În această situație s-a găsit și Ioan Gratie, dar nu pentru multă vreme. Era membru al PNȚ și prin '50 a fost depistat de către organele vigilente ale Partidului, când într-o noapte l-au săltat cu Pobeda Securității(automobilul polonez). A făcut vreo patru ani, pe la canal și i-au dat drumul. Într-o zi pleacă la București și prin Piața Unirii (demolată în prezent) se întâlnește cu Ion Mihalache (vicepreședintele PNȚ) și-i dă o sumă de bani pentru partid. Acesta l-a trecut pe o listă. Când l-au săltat și pe Mihalache i-au găsit lista și din nou dl Gratie ajunge prin gulagul comunist, timp de nouă ani, de unde scapă în 1964 - odată cu amnistia generală a deținuților politici. Cam asta este varianta aproximativă, pe care o știu de la diverși oameni, în legătură cu studiile postuniversitare ale bietului domn Gratie.

                                                                    În 1964 dl Gratie a fost trecut în rezervă, adică l-au scos la pensie. Omul era tăcut și nu discuta cu nimeni (numai cu nevasta lui, care a și murit la un an, doi). Eu în această perioadă l-am cunoscut mai bine, întrucât dânsul mi-a cerut să-l ajut să-i fac niște fotografii pentru o carte la care lucra toată ziua. Mi-a zis că scrie Monografia comunei și-i trebuia o serie de ilustrate. Ne-am deplasat prin comună și prin satele învecinate și fotografiam ce îmi spunea dânsul. Eu eram în vacanțe, în timpul facultății și-mi făcea plăcere să mai aud câte o noutate. A muncit dl Gratie 24 de ani la carte. Din banii puțini pe care îi avea a făcut sute de drumuri pe la Arhivele din București, Ploiești, Brașov și altele. Am și uitat de dl Gratie și mă trezesc cu un colet sosit de la Brebu: Un exemplar din Monografia comunei Brebu-Prahova, cu dedicație.

                                                                      Aveam experiența anilor de doctorat și mă apuc de citit. Volumul cuprinde numai capitolele considerate de dânsul ca semnificative. Ceva extrem de greu de înțeles și fără a urma un fir logic în descriere. Nu mai spun că, volumul era dactilografiat și xeroxat. De aceea nu a făcut decât trei exemplare. O muncă de sisif. Ce m-a frapat după descifrarea câtorva pagini ? Laude peste laude la adresa guvernului și partidului (ca nuca-n perete) pentru ceea ce făcuse pentru dezvoltarea comunei. Chiar și o chestie hilară, îi punea în sarcină preotului din sat anumite lucruri pe care nu le făcuse (Un stil curat de realism socialist). Cum dracu' să scrii ceva în prezent, când tu nu știi dacă mai ai drept la viață după ce ai făcut jumate din canal, nemâncat, și de fapt în mintea ta este cu totul altceva ! E ceva groaznic să te lupți cu tine însuți: e un fel de dedublarea personalității. Acum cred partea cea bună a lucrurilor, periate de groaza avută până în oase.

                                                                           Am citit pe site ul comunei că, un exemplar din cele trei (pe care îl dăduse primăriei) ar fi fost reeditat de către un profesor din localitate. Nu l-am citit, dar cred că dl Gratie dacă ar mai trăi și s-ar întâlni cu Mihalache din nou (cu siguranță s-au întâlnit acolo și nu în Piața Unirii) tot i-ar mai fi dat o sumă de bani, pentru încă nouă ani.


----------  mihaibrebu@hotmail.com
                            

BANCURILE CU POLIȚIȘTI

de Mihai G. Tănase

                          

                                                                Care este sursa bancurilor cu polițiști ? Desigur, unii indivizi din Poliție care fac lucrurile să fie sau să pară hilare în raport cu restul oamenilor muncii. Chiar nu-mi explic cum pot să mai apară astfel de bancuri, acum, în cantitate așa mare, când s-au creat unități de învățământ superior cu specific și nu puțini sunt aceia care le-au absolvit. Spre deosebire de vest (și aici mă gândesc la SUA) unde meseria de polițist este invidiată de mulți și face subiectul multor filme de acțiune; unde gradul de sergent este ceva sus de tot, la noi sunt o multitudine de grade, de nu poți să le înveți într-o zi întreagă. La americani nu sunt decât trei grade: sergent, locotenent și căpitan. Toți aflați în subordinea primăriilor. Este adevărat că și la ei sunt bancuri despre polițiști, dar sunt mai mult între ei.

                                                                        Cum să nu apară bancuri noi cu polițiști, când azi-dimineață aud următoarea știre la tv:

                                            Un bărbat, rezident în Spania, vine în România să-și petreacă concediul și închiriază de la o firmă din Sibiu de „Rent a car” un autoturism, pentru câteva zile. Aceeași situație și pentru o doamnă rezidentă în Anglia. După terminarea perioadei respective, firma în cauză le impută niște presupuse avarii la mașinile închiriate și-i pune să plătească de vreo patru ori suma de închiriere. Aceștia fac reclamație la Poliție și treaba este încurcată și acum. Or, ce m-a uluit ? Răspunsul Poliției din Sibiu: Când vreți să închiriați o mașină, documentați-vă de pe net în legătură cu firma respectivă din recenziile făcute de către alți utilizatori. Să-ți plesnească mintea !  Nu mai trebuie decât să se redacteze bancul. Avem materia primă de calitate.

                                                                                               La anul, când mai veniți în concediu, oameni buni mergeți direct la Poliția din Sibiu și închiriați o mașină fără probleme, nu de la Rent a car de spanac !

------------ mihaibrebu@hotmail.com

                                                                         

UNIVERSUL CREDINȚEI

de Mihai G. Tănase

                                                                                                Moto

                                                                                             Mt. 7. 15 - 20

                                                               Este o emisiune religioasă transmisă, duminica dimineața, pe postul național de televiziune pentru cei neputincioși de a merge la biserică sau pentru orice creștin-ortodox nepracticant. Emisiunea are multe lucruri interesante și ai ce învăța, dacă o urmărești cu atenție. Dar, din păcate, nu toate datele sunt verosimile. 

                                                                             Azi, s-a vorbit despre demolarea bisericii Sf. Vineri din București, în iunie 1987. Și parcă este un făcut: preotul orator s-a comportat identic cu cel pe care l-am descris în articolul meu din data de 19.01.2016. Nu sunt nici pe departe un apărător al regimului trecut, dar cum spune Iisus Hristos în evanghelie: Dați cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu; nu înțeleg, nici în ruptul capului, cine îi pune pe acești clerici să ne vândă gogoși și să pună de la ei tot felul de floricele acuzând regimul comunist și pe Ceaușescu de ceea ce n-au făcut ? (Eu pricep cumva, dă bine la popor !) S-a spus, printre altele, că biserica Sf. Vineri a fost demolată de către pușcăriași, deoarece niciun militar (în termen) nu a vrut să facă acest lucru. O minciună mai sfruntată decât aceasta nici nu se putea emite. Avea curajul vreun militar să se opună ordinului ? Asta s-o creadă părintele narator ! (Demolarea s-a făcut cu unitățile ICRAL ale Primăriei Capitalei.) Mă uit la acești clerici ortodocși că au o anumită vârstă și se țin de prostii. Asta e morala noastră creștină ?

                                                                          În liceu, pentru o perioadă scurtă, l-am avut profesor de istorie pe Șerban Rădulescu Zoner (un om extraordinar din toate punctele de vedere) și am reținut de la dânsul o propoziție, capitală: Istoria are caracter de clasă. De atunci, nu mai cred în ori ce fel de afirmație făcută de către istorici. Nu se vede că, noi nu putem să știm cum au fost evenimentele exact nici într-o perioadă de 30 de ani? Dar în sute și mii de ani ! Tocmai acesta a fost motivul că m-am îndreptat spre tehnică și nu-mi pare rău deloc.

                                                                        Revin la demolarea bisericii Sf. Vineri. În septembrie 1987, eram delegat din partea Primăriei Capitalei la demolările din zona Operetei. Într-o după amiază, între orele 16 și 18 s-a demolat bisericuța din zona respectivă, Sf. Spiridon Vechi. (A fost ceva apocaliptic și nu pot să descriu acum ce jale și ce teroare apăsătoare au fost.) Stau de vorbă cu excavatoristul - un băiat simplu de la țară - care dărâmase bisericuța și-l întreb: Măi tată, nu ți-a fost frică de Dumnezeu,  atunci când ai băgat cupa excavatorului în acoperișul de șindrilă (se auzea un zgomot de rupere, ca din iad) ? Nu, dle inginer, cineva trebuia să o facă. Tot eu am demolat și Sf. Vineri (biserica); o spunea ca pe ceva remarcabil. Într-un fel băiatul avea dreptate: eu am apăsat pe trăgaci la ordinul altora. Din punct de vedere tehnic și al timpului de execuție, nu se putea să se facă o demolare manuală.

                                                                            Urmărind emisiunea Universul credinței, m-am convins deja, că lupii îmbrăcați în piei de oi sunt printre noi.

-------------- mihaibrebu@hotmail.com