VISUL LUI SOLOMON

                          

                                               

                                        

                                                                                           de Mihai G. Tănase    

                                                     Din octombrie trecut, parcă, m-am trezit în iunie curent. Nu știu cum a trecut timpul, dar multe lucruri s-au întâmplat în realitatea cotidiană și în cea mediatică. Acum, încerc să fac anumite conexiuni și să-mi explic ce se întâmplă...

                                                  O vreme capricioasă, cum ar spune unii, care nu se mai termină; au dispărut anotimpurile dătătoare de hrana omului, inundații anormale și temperaturi la fel. Ce să mai spun despre conflictele apărute pe Pământ între oameni ? Pentru acestea sunt explicații de care nu ducem lipsă.

                                           Când am auzit pentru prima oară cum s-a format Pământul, la Geologie în liceu, cu toate perioadele sale denumite științific, în milioane și chiar miliarde de ani am rămas cam bulversat. Acest haos avea sa continue numai după câțiva ani, când am reluat studiul Geologiei în facultate; dar acum mult mai dezvoltat și amănunțit. Ceea ce m-a deranjat, să zicem, era modul în care se preda materia respectivă și nu puteai să ai nici măcar o întrebare cât de cât pertinentă, de opinie nici vorbă că sigur ai fi fost „contra”. Imediat erai catalogat „dogmatic” (fără să se cunoască ca dogmă înseamnă adevăr) și aveai toate șansele să dispari (nu fizic, din facultate...).

                                                   Greșeala care se făcea (impusă sau nu) era aceea ca nici măcar în glumă nu se accepta și o altă interpretare. Noi știm totul exact cum a fost, așa cum se spune și în „documentele de partid”, tovarăși. Nu îmi vine să cred ca profesorul gândea așa în sinea lui (mult mai târziu am avut norocul să mi se confirme cum stăteau lucrurile și nu se risca pentru asta).

                                                            În mass-media văd și aud tot felul de explicații, care mai de care, mai savante, despre încălzirea globală că se va strica echilibrul termic al planetei și care chiar a și început. Singura consolare este că nu se va întâmpla chiar acum, ci mai încolo...(după noi potopul !)

                                                              Inundațiile la noi nu sunt fenomene sporadice: am văzut și am auzit despre ele de la oameni cu două generații înaintea mea. Ce nu pot să înțeleg eu este următorul lucru: guvernele alocă sume importante și chiar fabuloase populației afectată (foarte frumos din partea lor), dar n-ar fi mai inteligent să acorde sumele cumulate pentru două trei inundații o singură data și să se facă amenajările hidrotehnice necesare ? Când omul știe și înțelege pentru ce face efortul, mai dă de la el ! Bine ca ne-a ferit Dumnezeu de relieful Țărilor de Jos !

                                                       După cutremurul din martie 1977, emoție mare, solidaritate cum numai la noi poți să vezi, jale mare ce să mai spun (care s-au spulberat ca fumul, nu ca în bancul cu minunile care țin numai trei zile). Cutremurul produs în Vrancea a avut o magnitudine de 7,2 (Richter), iar în București intensitatea seismică (o altă scară de apreciere a seismelor în scopuri inginerești) a fost de gradul VIII pe MM. Bilanțul pagubelor se cunoaște. Ce s-a zis atunci: vom mări gradul de intensitate seismica la IX la care se vor proiecta construcțiile și nu o să ne mai doară capul în viitor. Nu a durat propunerea decât o zi, pentru că în acest caz costul unei construcții se ridica la dublu și hai la „tovarășul” să-l informăm. Și au lăsat-o mai moale, pe la 8,5 și chiar mai jos: ce să facem, nu sunt bani... 

                     

                                                      După cum am arătat mai înainte, am doua explicații, una pentru problemele de Geologie și alta pentru inundații și cutremure, din punct de vedere teologic.

                                                   În Epistola sobornicească a doua a Sfântului Apostol Petru 3.8 se spune : „...o singură zi înaintea Domnului este ca o mie de ani, și o mie de ani ca o singură zi”. Noi măsurăm timpul după durata de rotație a Pământului în jurul Soarelui (un an). Noi nu avem aceeași unitate de măsură a timpului cu Dumnezeu (Cel care a făcut cerul și pământul) !

                                                          Dacă am avea jumătate din ce i-a cerut Solomon, în vis, lui Dumnezeu, cu certitudine am scăpa de repercursiunile inundațiilor și diminuarea efectelor nefaste ale cutremurelor. Această jumătate poate să o aibă mai mulți oameni, nu unul. Important este să o aibă cineva. Să sperăm că Dumnezeu ne va da aceasta !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com