DOMNUL SKINNER

de Mihai G. Tănase 

                                          În săptămâna care a urmat cutremurului din 4 martie 1977 au venit la București oameni de știință din mai toate colțurile Pământului, pentru documentare. Majoritatea dintre ei au fost găzduiți de către CFPS, de la Măgurele-București. La Centrul de Fizica Pământului și Seismologie (azi, Institutul Național pentru Fizica Pământului) aveam un prieten fizician seismolog, Vasile. Un ardelean isteț și fără grabă, care se ocupa de străinii veniți la București cu ocazia evenimentului nefericit. Nu era văzut prea bine de cei mai mari, pentru că nu era membru de partid (și așa a și murit).

                                          După trei, patru zile vine pe la mine, acasă, și-mi zice: este la noi un inginer constructor din Noua Zeelandă și stă singur într-o cameră; nu-l bagă nimeni în seamă, că noi suntem seismologi iar el este inginer și întreabă tot felul de lucruri și nu primește niciun răspuns. Hai, vino tu să stai de vorbăcu el. Măi Vasile, unde să vin eu când nu știu o boabă de engleză, cum mă înțeleg cu el ? (Vasile cunoștea engleza destul de bine, mai fusese de câteva ori și pe „afară”) Hai vino, că fac eu pe interpretul. Bine ! A doua zi fac o cerere către ministrul adjunct de resort să-mi aprobe să stau de vorbă cu străinul. (Cei mai tineri o să spună că, am început să le vând gogoși !) Cererea trebuia mai întâi contrasemnată de către directorul general. O semnează, dar deasupra scrie:„numai în cadrul oficial” și mi-o dă în scârbă (cum ar fi zis: cine ești tu, mă, să discuți cu ăia...). Merg la dom'ministru, ia cererea se uită la ea și la mine cu greață și scrie ce a scris și directorul general: „Da/Numai în cadrul oficial” (cât erau ei de mari, tot atâta frică aveau de Securitate și de ce să-și bată cuie, singuri, în talpă pentru o prostioară). Plec la Măgurele, mă întâlnesc cu Vasile, îmi face cunoștință cu securistul instituției, căruia îi dau cererea aprobată și înregistrată. Totul este în ordine și mergem în cămăruța inginerului din Noua Zeelandă. 

                                            (Mi-a plăcut clădirea aceea, parter, de la Măgurele: tip american, camere de 3 x3 m cu două scaune și o masă, iar fiecare avea o tablă neagră; toate camerele erau dispuse în șir cu un culoar lateral, vreo zece camere în total.)

                                              După nici zece minute, Vasile al meu spune că are ceva treabă și mă lasă singur cu nouăzeelandezul. Intru puțin în panică. La mine aveam două dictionare de buzunar: englez-român și român- englez. Imediat dl. inginer îmi dă o carte de vizită să știu cu cine „vorbesc”, eu ce să-i dau ? Îi scriu pe o bucată de hârtie numele complet și specialitatea. Mai târziu am realizat că omul știa unde vine, se documentase... Ce să vorbim, mai mult ne întelegeam prin scris: matematica este aceeași oriunde ne-am afla. A trecut prima întâlnire și am continuat zilele următoare.

                                              Domnul Skinner era șeful laboratorului de Inginerie Seismică din Lower Hutt(un fel de Măgurele de la noi) și profesor universitar. Avea în jur de 55 de ani, jovial și un stil de vorbire asemănător lui Mihail Gorbaciov. Sunt oameni pe care îi înțelegi, chiar dacă nu le cunoști limba. Pare paradoxal, dar așa este.

                                               Două lucruri am învățat de la domnul Skinner: cum se spune var în engleză și fenomenul de histerezis. Acesta nu mi se pare semnificativ de explicat acum, reclamând cunoștințe de matematică, dar primul merită arătat. Mi-am dat seama de modul de gândire al școlii străine și m-a impresionat puternic.

                                               Într-una din zile mă întreabă dacă mortarul folosit în construcțiile dinaintea cutremurului din 10 noiembrie 1940 conținea „any lime”. Eu îi spun: „I don't understand !” și dau să mă uit în dicționar. El gesticulează că nu-i nevoie să folosesc dicționarul. Ia creionul (scria cu mâna stângă - era ambidextru, ca Bill Clinton sau George Bush senior) și scrie „lime”. Mă uit la ce a scris și exclam:„I don't know !”. Din nou vreau să umblu la dicționar. El îmi face semn să mă opresc. Încep să mă încălzesc. Ce-o fi zicând ăsta în mintea lui: unde am ajuns, să stau de vorbă cu niște reduși. Ia o cretă și merge la tablă. Pe tablă scrie: CaCO3 ! Atunci îi spun râzând: „all right !” și ne-amvăzut de probleme în continuare. Ce metodă pedagogică ! Ce minte luminată ! Ca domnul Skinner îmi doream să ajung și eu; rămâne ca alții să aprecieze dacă m-am apropiat cumva de el, cum mi-am propus.

                                             Despre șederea lui la Măgurele și cum i-au luat dolarii pe mâncarea stricată la restaurantul local, mi-e jenă să spun la cineva străin că sunt român. Ăsta a fost sistemul. A plecat din România cu un gust amar. I-am scris, ulterior, în Noua Zeelandă și mi-am dat seama imediat că așa era, cum presupuneam eu despre ce ar fi fost în mintea lui, când discutam despre var.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com