CE S-A VRUT ȘI CE-A IEȘIT

de Mihai G. Tănase 

                                              Pe la jumătatea anului trei de studii, adică în semestrul II, făceam un curs de Arhitectură. Ni se preda principiile generale de urbanism. Scopul era simplu și practic: să ne înțelegem cu arhitecții, să vorbim aceeași limbă. Arhitectul face construcția în general și apoi o interpretează inginerul constructor, sub aspectul realizării ei.

                                              Profesorul era un arhitect cooptat (profesorul asociat din universitățile occidentale, cum se mai zice și pe la noi, în unele cazuri) care ne spunea lucruri interesante, bineînțeles prin prisma clar văzătoare a partidului. Mai mereu ținea să reliefeze diferența de optică între arhitectul socialist și cel capitalist.

                                                  Un oraș modern, cum este al nostru - se referea la București, trebuie să aibă cartierele noi cu blocurile aliniate, cu forme geometrice diferite în plan, spațiu verde între ele și spațiu destul de mare până la drumurile din fața lor, pentru a nu se auzi zgomotul produs de către autovehicule. Cartierul de locuințe trebuie să aibă toate dotările necesare, cum ar fi: magazine, școli, cinematografe, spitale, case de cultură și în special grădinițe. Între blocuri trebuie să fie, mai peste tot, locuri de joacă pentru copii. Apoi trecea la descrierea căilor de comunicații: câte benzi să fie dus, câte întors, intersecția lor (și aici avea un fix, pe care o să-l descriu imediat), iluminatul dintre blocuri și pe străzi etc.

                                                Ce era cu fixul ? Desena pe tablă o intersecție de autostrăzi (probabil o luase dintr-o carte sau revistă americană) și tot explica punctele de conflict dintre traseele autovehiculelor. Dacă aveai norocul să-ți cadă la examen subiectul ăsta sigur erai picat. Era un subiect pe care insista, probabil uita că noi nu eram la Facultatea de Drumuri și Poduri. O astfel de intersecție nu există la noi nici azi, numai prin filme mai văd câteodată.

                                                Acum, la americani sunt orașele construite cu o zonă centrală unde se găsesc toate instituțiile, iar oamenii fac naveta din suburbii, așa numitele „orașe dormitor” situate la distanțe mari: n-au nimic acolo, numai dorm și a doua zi vin în centru, la serviciu. Ați văzut la noi ce frumusețe de oraș avem ! Toți șefii de stat rămân impresionați de cartierul Drumul Taberei: flori peste tot, la ferestre, la balcoane pe mijlocul străzii, lumea veselă etc. (și alte aiureli...) Un singur lucru era adevărat din ce spunea dom'Profesor. Tovarășul împreună cu invitatul său trăgeau rapid câte o tură (că se putea întoarce fără oprire, pe inel), unde ? În Drumul Taberei. Acest cartier era mai „răsărit” ca altele, spațiu mai mare între blocuri, iar din mașinile oficiale nu prea realizau ei ce se întâmplă cu florile...

                                                  După facultate, în interval de circa 10 - 15 ani, s-au cam dat dracului toate principiile domnului Profesor. A început să se construiască, încet, încet printre blocuri alte blocuri, peste spațiile de joacă și mai peste tot pe unde s-a găsit teren. Oamenii care construiau industria grea erau de la țară și trebuiau cazați. Treptat au apărut și neajunsurile: blocurile aveau nevoie să fie alimentate cu electricitate, apă și cu gaze, implicit rețelele de canalizare au devenit subdimensionate. De unde să se ia toate astea ? Din cele existente ! Și uite așa a apărut și bancul: ce-i mai mică și mai mică decât „păsărica” de furnică ? Flacăra de la aragaz ! 

                                         Ce este azi se vede. Îmi pare bine că nu mi-a căzut la examen intersecția autostrăzilor (americane), că acum nu aș mai fi avut ce să vă spun !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com