NATURA SE RĂZBUNĂ

Schema unei alunecări de teren
(Imagine internet)

Alunecare de teren

                   (Imagine internet)

                                                     
                                                                     de Mihai G. Tănase 

                                       Parcă era mai bine să intitulez artcolul: „Cum ne tăiem singuri craca de sub picioare”, dar mare diferență nu este.

                                             Până acum tot am reușit să fac un lucru „bun”, să reduc programul de vizionare la televizor la circa o jumătate de oră pe zi, nu și taxa lunară pentu că nu depinde de mine. Al doilea lucru pe care îl am în plan este acela de a reduce jumătatea de oră, in momentul actual, de a asculta postul de radio România Actualități, in speță, Bună dimineața, România. Și aici cu taxa este la fel, dar nu mai contează.

                                                      In această dimineață am ascultat o avalanșă de știri, care aveau un singur subiect: alunecările de teren din Oltenia și Banat, ca urmare a cantităților importante de ploi căzute. Nu era vorba despre câțiva metri cubi de pămât care au luat-o la vale, ci de cantități uriașe care au antrenat, bineînțeles, și locuințele construite pe aceste terenuri „nefericite”. In primul moment m-am gândit la bieții oameni ce necaz au dat peste ei, dar imediat m-am „liniștit”: autoritățile au luat măsuri „urgente” de evacuare a oamenilor și gata.

                                                              Dacă stăm și ne gândim puțin, de-a lungul timpului au mai fost cantități de apă din ploi chiar și mai mari și nu s-a intâmplat nimic. Cum dracu' se face că tocmai acum au venit peste noi nenorocirile astea ?

                                                          Păi, răspunsul nu este prea complicat de găsit și de înțeles, că avem exemple empirice (cum a rezolvat bietul popa de la mine din sat o alunecare de teren) și explicații științifice date de către Mecanica pământurilor (adică, de Geotehnică).

                                                                  Exemplele empirice le-am expus in articolul anterior „Aparențe în tehnică”; acum ne vom ocupa, succint, de cele științifice. Acestea sunt de două naturi: subiective și obiective.

                                                                  Mai întâi cele obiective. Atunci când vrem să construim, spre exemplu, un drum și suntem nevoiți ca traseul să treacă printr-un mal de pământ, facem un zid de sprijin și am rezolvat problema: „am stabilizat taluzul”. Acum, dacă avem un taluz de dimensiuni apreciabile (care poate să fie de ordinul km) cea mai simplă metodă este aceea a plantării de arbori pe suprafața sa. Acești arbori nu se pun la întâmplare (se fac calcule, câtă apă elimină anual un pom, felul pomului, numărul de pomi rezultați din cantitateade apă căzută pe suprafața în cauză, natura și stratificația pământului etc.).

                                                                Natura subiectivă a fenomenului de alunecare a pământului. Un arbore trăieste, funcție de felul speciei - fag, tei, brad sau stejar - între 200 și 800 de ani. Ori, acestor pomi le-au trebuit un timp de-a lungul a șapte, opt generații de oameni, ca să ajungă in stadiul de azi. Strămoșii noștri au făcut acest lucru pentru noi, în mod involuntar, dar cât de benefic... Și noi ce am făcut după '89 ? Am defrișat mii de hectare de păduri și am tăiat tot ce s-a putut tăia „legal” să facem rost rapid de „un ban” ! Și unde s-a ajuns ? : La știrile de la Bună dimineața, România ! ... și pe la DNA (în unele cazuri). Acum, ne mai trebuie timp de cel puțin două generații să refacem (dacă vom vrea) zonele despădurite și să asigurăm ceva bun pentru urmașii noștri, așa cum am avut și noi de la înaintași.

                                               Totul este să începem odată !





------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                  

                                                           

                                                              

ORA DE RELIGIE ÎN ȘCOALĂ

de Mihai G. Tănase 

                                                                                  Moto

                                                               

                                                             Dacă crezi și Dumnezeu nu există,

                                                             n-ai pierdut nimic.

                                                             Dar, dacă nu crezi și Dumnezeu există,

                                                             ai pierdut totul !

                                                                                          B. Pascal

                                                   

                                                    Nu stăm acum să analizăm ceea ce a spus Pascal; desigur, afirmația lui nu se înscrie în doctrina creștin ortodoxă. Am pus acest moto pentru a da de gândit, chiar și foarte puțin, acelor oameni care au copiii în școală, și sunt „derutați” în a-și lăsa odraslele să meargă sau nu la ora de religie.

                                                           De ceva vreme prin mass-media au loc discuții aprinse pe tema participării sau nu a copiilor la orele de religie: fiecare își susține punctul de vedere pe baza unor argumente de „interese” (unele sunt cu totul justificate și pragmatice, iar altele sunt „subțirele rău”).

                                                            Să ne gândim puțin. Vrem nu vrem, religia face parte din cunoștințele noastre generale (chiar dacă nu credem în Dumnezeu, cum s-ar spune suntem niște rătăciți) și în mod inevitabil ne trezim într-un cerc de oameni în care se abordează și probleme religioase. Ce facem ? Stăm și privim la cei care vorbesc „în altă limbă”, autoetichetându-ne ? Ar fi ceva penibil, mai ales cum toată lumea se vrea a fi „cineva” !

                                                              Personal, nu am studiat religia în școală. Era interzisă, cu toate că în Constituția dinainte se prevedea că fiecare are dreptul să gândească liber. Toată lumea își aduce aminte cum de sărbătorile mari creștine se organiza tot felul de „ceaiuri dansante” concomitent cu slujbele religioase din biserici și existau și „observatori” care raportau cum s-au desfășurat activitățile. Culmea, pe la orele de Istoria literaturii române ni se spunea (că nu aveau încotro) ce lupte mărețe s-au dat în trecut pentru a se ține slujbele din biserică în limba română și nu în cea slavonă, întrucât omul (credinciosul) nu înțelegea nimic (Cu Biserica Catolică nu prea știu dacă a fost ceva similar, deoarece am mai auzit și astăzi fragmente în limba latină). Deci, meritul Bisericii se recunoștea în mod implicit, numai ca între timp Biserica devenise „decadentă” și te îndemna la obscurantism: cam la fel cu aforismul califului Omar despre biblioteca din Alexandria, care trebuia arsă oricum.

                                                               Prin ultimii ani de studenție am urmat cursurile de Pedagogie la Politehnica din București. Acolo un profesor ne spunea că,  niște ingineri au lucrat ani de-a rândul la o invenție și au reușit să o facă; numai că ei erau complet rupți de ceea ce se întâmpla pe plan mondial și invenția lor exista de vreo cincizeci de ani. Un fel de muncă în zadar. Ori, acest lucru l-am aflat mai târziu, când am început să studiez Teologia, din Biblie: Ecl. 1.10. Nu credeți că, ar fi bine să cunoaștem lucrurile la timpul lor ?

                                                                   Aș mai avea o întrebare (revin la recensământul din 2011): Când am fost sinceri, atunci când ne-am declarat 86,5 % din populația țării creștini ortodocși sau acum, când ne opunem ca religia să fie studiată în școală ?




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                             

PĂRESIMILE ȘI TELEVIZIUNEA

de Mihai G. Tănase 

                                        

                                          La ultimul recensământ (2011) efectuat în România 86,5 % din populație s-a declarat de confesiune creștin-ortodoxă.

                                                 Astăzi se lasă sec pentru postul Paștilor. Timp de șapte săptămâni credincioșii ortodocși se vor abține în mod liber consimțit de a consuma alimente de frupt. Cine a mai dat azi pe la biserică sau a urmărit postul de televiziune Trinitas tv și a ascultat omiliile respective, fără să-i fugă mintea pe la cele lumești, cu ușurință a înțeles care este rostul postului mai „aspru”, care începe mâine și cum trebuie ținut. Acesta își are originea atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament (De fapt noțiunea de post o găsim la toate popoarele și religiile). In VT se vorbește despre postul cel plăcut lui Dumnezeu, în cartea lui Isaia cap. 58, iar în NT în Evanghelia după Matei cap.4 .

                                                      Deschizând televizorul pe un post de știri, la întâmplare, nu mi-a fost mirarea mică: Două sau chiar trei doamne specialiste în arta culinară se întreceau în a sfătui telespectatorii cum să facă diverse trucuri(sic) de a înlocui produsele de frupt cu niște combinații de produse exotice (pentru cei cu dare de mână, probabil... de pe la oraș) astfel să „fenteze” postul. Aceasta se constituia într-o veritabilă reclamă comercială !  Măi oameni buni (producători tv, prezentatori și invitate) voi faceți un târg cu Dumnezeu ? Cred că, ați greșit complet când v-ați declarat la recensământ creștini-ortodocși sau vă situați în afara doctrinei creștin-ortodoxe !  Eu sunt de părere că, trebuie să mai citiți câte ceva pertinent și apoi să încurcați mințile oamenilor (ăia care sunt la fel de citiți ca și voi). 

                                                              La încheierea acestui articol nu pot să trag decât o singură concluzie, agrafonul Mântuitorului răstignit pe cruce: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac !”





------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

INFORMAȚIA PE UNDE

de Mihai G. Tănase 

                                         Nici o săptămână nu a trecut de când am scris articolul „Haosul informației” și ascultând postul de radio România   Actualități, în primul moment, m-a apucat o părere de rău că am scris ceea ce am scris mai înainte în acel articol. După câteva secunde părerea de rău s-a spulberat, deoarece crainicul mi-a confirmat că nu am greșit deloc. Intr-adevăr știrea a fost „de milioane” și am început să râd așa de tare, încât, bănuiesc, m-au auzit vecinii pe raza a două apartamente (astea sunt blocurile construite înainte...). Despre ce este vorba ?

                                            Cred că, numai în basmele lui Petre Dulfu se pot întâmpla astfel de realități. În județul Mehedinți, mai exact în Turnu Severin și în Orșova, sunt autorități de profil care pot realiza un sincretism perfect în personajele Tândală și Păcală, ale scriitorului amintit.

                                               Cum este în plină desfășurare acțiunea de anvelopare termică a blocurilor de locuit (care parte din finanțare este din fonduri europene) ce au zis „dregătorii”: hai și noi ! Și au prevăzut fonduri pentru circa 33 de blocuri în cele două orașe să fericească lumea. Cum indiferența (sau neștiința) este mare nu s-au gândit ca, mai întâi să consolideze blocurile avariate în urma seismelor anterioare, seisme ce s-au produs în Vrancea, în Banat sau în Serbia. Au dat pe post interviurile luate oamenilor, locatari ai blocurilor în cauză. Pentru câteva secunde am trăit sentimentul că ei sunt în Chile și eu la București. Nu se poate dom'le ! Brucan a greșit-o rău de tot cu „stupid people”,  oamenii ăștia (autoritățile de profil) au nevoie de vreo cincizeci de ani nu de douăzeci !

                                                 Cum spunea Petre Dulfu într-o povestire că, niște oameni au pus carul înaintea boilor, acum realizez că ceva tot a fost adevărat; că n-a fost vreo născocire de a lui, uite că se întâmplă și azi. 

                                                  Emisiunea „Bună dimineața, România” se încheie cu formula: Să aveți o zi excelentă ! Nu știu dacă voi avea o zi excelentă, dar pot să spun că, am deja, un început de zi excelent. Poate voi avea și o zi excelentă, când nu va mai fi haos în știri !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                     

PĂDUREA NU SE VEDE DE COPACI

FLORI - COPACI - PĂDURE
(Imagine internet)

    

                                                                                    de Mihai G. Tănase 

                                                Studenții sunt în sesiunea de iarnă. Emoții mai mari sau mai mici. Fiecare le are după cum a studiat în perioada premergătoare examenelor. Pe unii îi compătimesc. Știu cam ce se întâmpla să rămâi cu una sau doua „boabe” pentru vară, sau mai rău chiar pentru toamnă: în primul rând pierdeai bursa, apoi erai trecut prin furcile caudine ale organizațiior de tineret din facultate, fiind supus la tot velul de vexațiuni din partea tovarășilor etc. etc. Slavă Domnului că nu am avut parte de consecințe, întrucât nu au fost cauze determinante. 

                                                     După '89 au apărut „pe intreg cuprinsul patriei” tot felul de universități și aș putea spune în „numar supranormativ”, folositoare la ce ? La distribuirea de diplome pentru toată lumea care dorește să fie un „intelectual”. Problema acum apare și nu o spun din capul meu, deschizi televizorul 5' și te elucidezi imediat: nici pe departe să fie o absorție proporțională de cadre cu studii superioare, pentru că așa este economia în momentul de față. (Aceasta este un bun subiect de dezbatere în discuțiile televizate pentru politicienii din toate partidele). Rezolvarea vine imediat, aș putea spune de la sine, cei care au avut intenții să facă ceva serios în viață își găsesc loc de muncă aici, iar ceilalți care au dorit să li se adreseze conform diplomei cu domnu' cutare, fac un circuit prin străinătae de un an, doi după care vin inapoi mai rău decât au plecat. Da, dar cu o limbă învățată aproximativ, la fel cum au trecut și prin universitate. Cei care nu au avut pretenții în adresare acceptă posturi pentru care nu se cere nici măcar studii liceale. După părerea mea, cauzele acestei situații anormale vine în primul rând din partea profesorilor și apoi din partea sistemului. Am să mă explic imediat. La universitățile din SUA, spre exemplu, în timpul vacanțelor studenților și nu numai, există o competiție acerbă între profesori de a publica cât mai multe articole de specialitate. Acest lucru este primordial la ocuparea unui post didactic într-o universitate. Ori pe aici pe mulți îi găsești făcând alte activități, politice mai ales. In ceea ce privește sistemul, nu că ar fi în esență rău, introducerea taxelor (că altfel nu poate să existe universitatea respectivă) induce studentului modul de abordare a studiului. Mai zilele trecute am aflat de la un student că a picat la un examen și eu stânjenit l-am întrebat: și ce vei face acum ? Nimic ! Îl dau în vară. Bine, dar când înveți ca văd că ai serviciu ? Păi nu trebuie să le plătesc taxa și dacă nu, îl dau în toamnă și atunci mă trece sigur, că nu sunt ei proști să rămână fără banii mei și să intre în faliment ! 

                                                              La prima vedere, apreciez modul de gândire al studentului și trebuie să recunosc că, eu la vârsta lui nu mă ducea mintea să-mi fac asemenea socoteli; dar gândindu-mă mai în profunzime problema asta pare a fi un sistem de ecuații cu determinantul principal egal cu zero. Am convingerea că se va găsi un absolvent să facă determinantul diferit de zero, adică să taie copacii și să vedem pădurea mai curând.




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                          

APARENȚE ÎN TEHNICĂ

de Mihai G. Tănase 

                                                  La prima vedere, de cum citești titlul, ai tendința de a crede că, despre ceva destul de complicat este vorba și vrei să treci peste. Dimpotrivă, vreau să fac cunoscut un fenomen extrem de simplu care creează confuzie și printre oamenii cu unele pretenții într-ale tehnicii. De ce am vrut să scriu acest articol oarecum elementar ? Foarte simplu: Acest lucru (pe care îl voi descrie în continuare) este similar, dacă nu aproape identic întipărit în mintea noastră, precum cel cu adăpostirea sub tocul ușii în caz de producere a unui seism.

                                                     Când băteam drumul zilnic către liceu într-un sens și altul, la un moment dat după ce urcam dealul, brusc, drumul se îngusta pe o porțiune de aproximativ 10 m, ajungând să aibă o lățime de numai trei metri: în stânga acestei ștrangulări, in sensul către casă, se crease un fel de râpă provocată de către ploile frecvente din timpul acelui an, iar în partea dreaptă se profila o simplă rampă. Azi așa, mâine așa, drumul se tot îngusta devenind o amenințare la izolarea satului de oraș. Lumea vorbea despre pericolul iminent, dar pe nimeni nu interesa. Intr-o zi văd plantați pe „râpă” o mulțimede puieți de salcâm și întreb pe cineva cine i-a pus. Cum cine i-a pus ? Popa Demetrescu cu banii lui. Nu mi-a fost prea clar cu banii și cu plantatul, pentru că pe autoritățile comuniste nici nu le interesa (este adevărat cazane de producere a țuicii erau destule prin sat !) Popa, om cu minte și izolat de oficialități, avea înclinații tehnice, deși duminica la omiliile pe care le ținea în biserică n-ai prea fi zis. In sfârșit, nu după multă vreme, se vedea cu ochiul liber, cum erodarea a încetat; chiar a început să se lățească drumul prin adăugare de material din piatră. Mă tot gândeam cum de a reușit părintele să facă „minunea” asta și o întorceam pe toate fețele în mintea mea, că timp era destul până la școală și retur. Atunci nu i-am găsit un răspuns plauzibil și am abandonat acest subiect.

                                                             Peste vreo doi ani plec la facultate, la București și urmez cursurile Institutului de Construcții (Universitatea Tehnică de Construcții, de azi). In anul III de studii se preda cursul de Geotehnică și Fundații de către eminentul profesor Emil Botea. Ce să vezi dom'le: mi-a lămurit problema cu alunecarea terenului de la mine din sat pe care o stabilizase popa.

                                                              Toți aveam în cap că, împiedicarea alunecării de teren a fost oprită prin rădăcinile puieților de salcâm care se constituise într-un fel de armături pentru pământ, plantați de popă. Ce eroare !

                                                               Ce se întâmplă în astfel de cazuri ? Un lucru simplu și logic: La cîțiva metri adâmncime există un strat de formațiune argiloasă, iar deasupra sa, către suprafață, stratul de pământ care alunecă, de natură, hai să-i zicem, „friabilă”. Nici vorbă ca rădăcinile pomilor (de orice specie ar fi ei) să reziste la împingerea pământului, cînd acesta se deplasează. In timpul ploilor apa prin efectul gravitației se infiltrează până la stratul argilos și formează un strat provizoriu ce devine o „oglindă” pe care pământul de deasupra alunecă. Și atunci soluția este mai mult decât simplă: plantăm pe verasanți pomi care vor trage apa din pământ, disipând-o în atmosferă și se va elimina stratul „oglindă”. Și gata ! Alunecarea stratelor superioare va fi oprită. Deci, nu radăcinile pomilor fixează terenul, ci eliminarea apei (prin ei) din adâncime, ne mai având pe ce să alunece terenul de deasupra.

                                                                    După atâția ani, când mai am oazia să mai trec pe drumul cu pricina, mă uit și spun: popa Demetrescu era și „inginer” , nu numai duhovnic !




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                    

HAOSUL INFORMAȚIEI

de Mihai G. Tănase 

                                         Se cunoște nu de azi sau ieri tendința omului, care a devenit de-a lungul timpului un principiu, de a depune un efort cât mai mic și a obține un beneficiu cât se poate de mare. [Unii chiar au exagerat ( cu voie sau fără de voie) și nu au mai ținut seamă că, trebuie depus un oareșce efort pentru a obține ceva și s-au înfruptat direct din rezultatul muncii altora. Consecința o vedem, cotidian, în mass-media. Ce să mai vorbim despre cum ar trebui procedat, când ni se spune chiar din pagina trei (sau patru) a Bibliei ! ]

                                             Niciun post nu face excepție de la ce am relatat mai sus și pentru lămurire dau un exemplu ipotetic.
O persoană de notorietate are un accident de automobil (de sănătate în general) și este internată în spital. Medicii fac eforturi deosebite să readucă persoana la paramerii inițiali. Și gata.Te lasă in suspans. Trece o zi, două, și nu se mai spune nimic. Probabil nu mai este de actualitate și lumea a uitat. Ce este nou astăzi ? Și povestea se repetă. S-ar putea să afli concluzia știrii, întâmplător, de pe la cunoștințe. Tot timpul ești bombardat cu tot felul de știri insignifiante, dar care pentru dânșii sunt extraordinare.

                                                     De unde această nepăsare ? Deontologie nu se poate spune, e ceva de care nu s-a auzit. Îți vine să iei toate receptoarele audio și video și să le arunci pe fereastră ! Scuzați-mă, în „locurile special amenajate pentru deșeurile reciclabile”, amenajate de către primării.

                                                      După părerea mea, domnii care nu sunt consecventi în transmiterea știrilor până la finalizarea lor, în vreun fel, au tubul digestiv mai dezvoltat decât SNC-ul.

                                                              Face-ți domnilor să fie invers, sau egale amândouă !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com





                                             

LA ALTĂ SCARĂ

de Mihai G. Tănase 

                                Mai săptămâna trecută aud la radio România Actualități o știre pe care am reținut-o (mi s-a părut interesantă): în județele Sălaj și Vaslui angajatorii „marilor companii locale” au solicitat liceelor cu profil economic să transforme niște clase existente în clase cu profil tehnic, care să le asigure forța de muncă necesară și de care nu dispun acum. În acest mod avntajele vor fi multiple atât pentru angajat, cât și pentru angajator. Și atât ! Această propunere a fost tranșată de către angajatori cu inspectoratele școlare județene respective.

                                             Azi, ce aud ? S-a schimbat calimera cu cei din județul Sălaj: profesorii nu vor să participe la noua formă de învățământ (se schimbă multe lucruri și nu se poate realiza ce s-a propus; au dreptate profesorii, dacă mai ținem seama și de elementul om, care este elevul). Ce-au făcut angajatorii ? Hai la „partid” să ne ajute ! Adică, la Ministerul Educației Naționale. Acesta pe postul vechilor activiști de partid au dat ordin ca, imediat, să fie satisfăcută cererea angajatorilor din Sălaj. Ce s-o mai întâmpla cred că voi afla zilele următoare tot de la România Actualități. Deocamdată, moldovenii tac.

                                                 Cum se rezolva o astfel de problemă în „epoca de aur” sau în perioada interbelică ? Simplu ! Numai că esența era diferită.

                                                        [Tovarășii credeau că sunt nemuritori și nimic nu-i va muta din loc. Ultimele congrese ale PCR se treminau cu o cuvântare amplă și fulminantă a Secretarului general, care la sfârșit avea formula: Vă doresc dragi tovarăși și „preteni” viață veșnică ! ]

                                                          In comunism, după cum se știe, totul era centralizat și planificat. De ce avem nevoie să producem cutare lucru ? Păi, avem atâta valoare destinată domeniului în cauză care împărțită la un indicator pe profesii rezulta atâți ingineri, atâți tehnicieni, atâți muncitori calificați etc., după care se întocmea planul de școlarizare. Gata s-a rezolvat problema. Cum se descurcau oamenii destinați să producă lucrul respectiv este o altă latură a chestiunii și nu mai intrăm în detalii, că știm cum s-a rezolvat... Vreai nu vreai, mergeai la locul de muncă indicat și vedeai ce ai de făcut. 

                                                        In perioada interbelică era, oarecum, asemănător cum este astzi, însă erau unele lucruri cu totul diferite.

                                                            Pentru exemplificare am să redau un aspect din discuțiile pe care le-am avut cu inginerul Emil Prager, om celebru în domeniul construcțiilor în perioada interbelică și nu numai.
                                                      Inginerul Emil Prager avea o antrepriză de construcții pe care am putea să o asimilăm cu IMM-urile de azi. Ce fel de om era, am descris succint in articolul „De la inginerie la filozofie”. Și el avea nevoie de ingineri constructori pentru lucrările sale, dar nu orice fel de ingineri... Anual, acorda o bursă de studii (destul de consistentă) unui student la Construcții, îi asigura locul de muncă automat la terminarea studiilor(și cine nu ar fi vrut să lucreze cu Prager !) și punea o singură condiție: de a avea note peste un anumit prag.

                                                        Dacă privim lucrurile de-a lungul timpului este o scară a modului de abordare a problemei în cauză. Las pe fiecare să o vadă cum va dori și poate ne inspirăm din cea mai bună. Sunt curios cum vor rezolva moldovenii problema...




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com




                                                               

                                             

TELEVIZORUL ȘI CUTREMURUL

Blocul TEHNOIMPORT
după cutremurul din 4 martie 1977
(Crăpături la fațadă în formă de X)

                                              















                                           

                                    


                                                                                         de Mihai G. Tănase 

                                      
                                       Mă uit la televizor și ce observ ? De un timp, pe mai toate posturile tv de știri, din lipsă de „știri”(probabil) una, două, ne informează despre frecvența cutremurelor ce au loc în România. Și ca totul să aibă credibilitate la public, mai apare „într-un colț” câte un specialist de la INFPS pentru a confirma ce spune prezentatoarea, iar pe tot ecranul seismografele în activitate. Rău n-ar fi; dar mai există și o vorbă românească care se adeverește pe zi ce trece: ce e mult strică ! 

                                        Dacă toată populația care privește la televizor ar avea studii în domeniul Seismologiei și al Ingineriei seismice atunci, ușor, s-ar putea constata că în afara creării unei psihoze generale, mare lucru nu se spune. Eu nu pot să înțeleg cum se dau drumul la informații sensibile pe post, fără ca un specialist în domeniu să le verifice. Parcă intenționat se face așa ceva. Aici nu este vorba despre cenzură, este vorba despre știința lucrurilor serioase. Există specialiști la Universitatea Tehnică de Construcții pentru circa 75 % din informație, trebuie numai să-i contactați, domnilor producători ! Pe post apar numai oameni dintr-o singură parte. [Și in Biblie scrie: ca o judecată să fie corectă, trebuie să existe minimum doi martori.  Mat.18.16 ]

                                              De azi a început educarea populației, prin difuzarea a cinci videoclipuri: ce să faci în caz că te prinde cutremurul în casă. În susținerea acestei acțiuni l-au ales ca girant pe domnul secretar de stat Raed Arafat (bun la toate, medic de notorietate). Nu contest meritele domnului Arafat în domeniul dânsului; chiar îl apreciez.

                                                    In ceea ce privește videoclipurile pot să afirm fără reținere că, s-au cheltuit banii în zadar: Conțin sfaturi greșite și chiar neindicate într-o situație de urgență, aceea a producerii unui seism. Să ne adăpostim sub tocul ușii este o prostie mare ! Buiandrugul de deasupra ușii este puternic solicitat de către forțele tăietoare și de cele mai multe ori (sau mai mereu) cedează: apar crăpăturile în X, întrucât eforturile unitare principale depășesc rezistentele admisibile ale materialului (care este beton în cele mai multe cazuri). Acest lucru îl cunoaște orice student începător în Rezistența materialelor. Se mai spune, apoi, să stăm sub o grindă (altă aiureală) sau lângă un perete de rezistență (de unde știe badea Ion care este peretele de rezistență ? Hai să fim puțin serioși !).

                                                       Acum mă repet, am mai spus-o într-un articol precedent. Inainte ca tatăl meu să treacă în lumea celor drepti, fiind singur, mai mă duceam în vizită pe la el. Singurătate mare. L-am sfătuit să mai deschidă televizorul, să vadă ce mai e prin lume. Imi răspunde: dă-l dracului de televizor, că numai prostii spune.

                                                E cam devreme pentru mine, dar tata avea mare dreptate...



-----------------------  mihaibrebu@hotmail.com

                                                  

CE NU POATE SĂ DEA GUVERNUL

de Mihai G. Tănase 



                              

                                            Azi la ora șapte, la principalul buletin de știri al postului de radio România Actualități, l-am auzit pe ministrul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice făcând o declarație, prin care dădea asigurări că, până la începutul anului școlar 2015 - 2016 vor exista toate microbuzele necesare transportului elevilor din mediu rural către școală. Frumos cadou din partea guvernului către copiii ce au de parcurs distanțe mari până la școală !

                                                In acel moment mi-am adus aminte de două etape importante din viața mea conexe cu problema in cauză.

                                                  Când eram elev la liceu aveam de parcurs opt km până la școală; autobuze nu erau, iar drumul nu era cum este cel din Drumul Taberei până la Universitate. Era neasfaltat, cu urcușuri și coborâșuri destul de mari pe care-l parcurgeam în aproximativ două ore. Fie iarnă, fie vară la ora începerii cursurilor eram prezent și nu-mi amintesc să fii întârziat vreodată. Chin mare, dar nu aveam alternativă, priveam numai în viitor - eram „în epectază” !

                                                     A trecut ca orice lucru pe Pământ și am ajuns la facultate. Condițiile nu erau optime, dar față de perioada anterioară erau superioare: aveam bursă „mică” (în comparație cu cei veniți din producție, de vârstă mai „săltată”), adică, masa și casa asigurate plus o sumă infimă pentru rechizite. Ce să mai zic ? Era „bine” ! Singura mea grijă era cum să învăț să ajung în uniformizarea generală în ceea ce privește nivelul de cunoștințe, având colegi din toate părțile țării cu grad diferit de pregătire și mulți avusese parte de dascăli mai buni.

                                                         La cursul de Geometrie analitică am avut un profesor de Matematică, care studiase la Cluj și era mândru tare, avea cap de matematician; Dumnezeu să-l odihnească ! Mi-aduc aminte că ne vorbea despre triedul lui Frenet și toți luam notițe. Se oprește din expunere și ne adresează o întrebare (simplă acum...), mai mult retoric și face pauză. El se aștepta că pe mulți îi vor lua gura pe dinainte și-i va răspunde. De unde ? Toți tăceau de se auzea musca. Il văd cum, progresiv, începe să se enerveze și începe să ne facă „teorie”. V-a dat Partidul de toate, masă, cămin, bani de cărți etc. etc., un singur lucru nu v-a dat: Cap ! Eu am inghețat de frică (nu de a mea, ci de a lui - erau securiști și printre noi...) Văzând că nu are cu cine să discute și-a dat singur răspunsul.

                                                            Acum stau și mă gândesc la rezultatele de la BAC din ultimii ani: microbuzele lipsă să fi fost cauza, ori teoria profesorului meu să fie de actualitate sau, poate, Guvernul să le mai dea ceva... ?  Eu nu mă enervez pentru un răspuns simplu.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                       

                                                          

                            

ACUM AM AFLAT

de Mihai G. Tănase 

                      In drumurile mele cotidiene, dimineața, mergând să cumpăr cele necesare existenței vieții întâlnesc sau mergem în același sens copii de vârstă fragedă însoțiți de părinți sau mai des de către bunici îndreptându-se către școală. Nimic ieșit din comun la prima vedere, dar ceva mă face să zâmbesc: prichindelul merge înaintea insoțitorului, iar acesta îi cară ghiozdanul cu cărți, de mărimea unui rucsac de om adult, care merge pe munte la plimbare.

                                 Uneori merg pe lângă ei și-i depășesc. Dacă am buna dispoziție mă adresez copilului și-i spun: să știi că atunci când eu eram ca tine luam zilnic bătaie de la tata, pentru ca nu-l lăsam să-mi ducă ghiozdanul la școală. Amândoi se uită cruciș la mine, zâmbim și ne vedem de ale noastre. 

                                       Până să ajung la destinația mea mă gândesc și tot mă întreb: ce dracu este in ghiozdanul copilului și ce studiază atât de mult într-o zi de are atâta greutate. Mă simt complexat. Aștia ajung oameni mari cu viitor: peste vreo 20 de ani trebuie să mai construim câteva clădiri suplimentare la Academie; nu o să mai fie locuri și undeva trebuie să se întrunească oamenii de astăzi...

                                           Mai in glumă, mai în serios, dar „patrupedu'” de gen feminin e mort în coteț. Deunăzi am ocazia să văd un ghiozdan, adică un rucsac, al unui copil de clasa întâia și rămân stupefiat: maculatură câtă vrei, titluri de manuale pompoase, scrierea de o șchioapă și o metoda pedagogică de exprimare să te iei cu mâinile de păr. Nu se poate dom'le ! Cât ar avea copilul mintea luminată nu va putea înțelege niciodată bazaconiile scrise acolo. In manualul intitulat Matematică și Explorarea mediului („venit direct de la NASA”) se dă drept corectă adunarea „cailor și a măgarilor” în mod repetat și tot așa, fără să mai luăm în considerare că cele trei cuvinte din titlul manualului sunt niște enigme.

                                               Deodată, mi-a venit în minte imaginea învățătorului meu și a tăbliței de ardezie. Nu-și pierdea nimeni timpul cu mine să-mi explice după ore ce s-a vrut la școală și mai toți copiii am ajuns acolo unde societatea a avut nevoie. Sunt fericit că m-am născut atunci și nu acum: oricum atunci nu erau rucsacuri. In orice caz am să evit de a mai intra in discuție cu vreun copil ce merge la școală. Poate știe unde se îndreaptă...dar sunt convins de actualitatea întrebării din romanul lui Sienkiewicz: Quo vadis ?



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                           

VREAU UN PREȘEDINTE

Statuia lui Vasile Lascăr
(imagine Internet)

                                         de Mihai G. Tănase 

                                                       

                                                   

                                           Pe statuia lui Vasile Lascăr, de pe strada cu același nume, din București scrie: „Vroiesc să fac din administrație o a doua magistratură”. Când eram student mai mereu treceam cu tramvaiul pe lângă statuie și tot citeam, dar nu înțelegeam nimic. Mai degrabă mă întrebam cum au lăsat-o comuniștii și nu au demolat-o. Habar nu aveam cine a fost Vasile Lascăr, pentru că atunci strada se numea Galați și nu vedeam nicio legătură.

                                                 După '89 am început să realizez cum este cu administrațiile. De fapt, cum ar trebui să fie și de cine depinde.

                                                    Înainte de cutremurul din '77 un prieten de al meu, mai în vârstă, emigrează în SUA - New York (oficial, nu fugar) și se întoarce după un an, cu afaceri (nici de astea nu știam atunci și era mai bine să nu întreb). Începe să povestească cum e viața la americani. Arăta cu 20 de ani mai tânăr ! M-a impresionat. Printre altele îmi zice:

    În metrou îmi fură cartea de identitate (aceasta fiind concomitent card bancar și permis de conducere). Eu speriat (parcă mi se întâmplase mie) îl întreb: bine tată și ce ai făcut în mulțimea aia mare de oameni, că erai un nimeni, exact cum te-a născut maică-ta ? Ce să fac, la 100 m intru într-o secție de poliție și spun ce mi s-a întâmplat. Un polițist intră pe un computer și începe să lucreze. Eu: să te identifice ! Nu, să vadă dacă am amenzi neplătite către stat. După cinci minute îmi eliberează o nouă carte de identitate și plec. Eu încep să râd; hai dom'le că asta e capitalistă, n-a trecut mai mult de un an și vii cu chestii de astea,de propagandă.

S-a cam supărat, dar n-a lăsat să se înțeleagă. El trăia în altă lume !

                                                       La noi era o birocrație cum este și astăzi, dacă nu mai mare. O spun din experiență: deși mă încadram perfect în lege, doi ani mi-au trebuit să-mi fac buletin de București. Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte.

                                                           Aș vrea, dacă s-ar putea, ca noul președinte să facă ce și-a propus Vasile Lascăr și atunci, cu siguranță, dacă s-ar întâmpla să mi se fure cartea de identitate o voi obține în vreo două ore, nu în cinci minute („că ăia au vechime în democrație...”) și aș fi fericit...



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

INDIFERENȚA

de Mihai G. Tănase 

                                     Acum mulți ani am auzit pe un medic psihiatru din provincie, din nordul Transilvaniei, exclamând: într-un spital de boli mintale n-ai să găsești măcar un tâmpit. Termenul de tâmpit se referea la omul cu un bagaj de cunoștințe intelectuale foarte redus, chiar, tinzând către zero. Acest tip de om nu are cum să ajungă într-un astfel de spital, deoarece pe el nu îl preocupă nimic. Nu-l interesează ce se întâmplă în jurul său, nu-l preocupă decât persoana sa; cum am spune astăzi: nu este stresat. Nu are cum să se îmbolnăvească de o maladie mintală. Este mai mult, un simplu tub digestiv.

                                           În activitatea cotidiană, vrem sau nu, intrăm în legătură cu diferite persoane: unele amabile să te ajute, altele nu știu cum să scape mai repede de tine, făcând uz de formule stereotipe. Acestea din urmă sunt indiferente la ce se întâmplă cu ceilalți și probabil de aici a venit și expresia: ăsta trăiește 200 de ani.

                                              Dacă întrebi o astfel de persoană de ce se comportă așa, că ar putea să fie și invers, primești niște răspunsuri năucitoare; printre care și acela că nu a avut cine să-l învețe (adică, să fii avut un mentor). Problema nu este că ai avut sau nu un mentor, pentru că există cărți și dacă ai fi avut puțină voință ți-ai fi creat un bagaj minim de cunoștințe cu care te-ai fi descurcat la nivelul cerințelor actuale minime. În consecință, totul pleacă de la voință.

                                               Avem nenumărate exemple de oameni fără o atestare a educației și se comportă excelent. Primul izvor din care să te inspiri, la îndemâna oricui, este Biblia. Este suficient să parcurgi Noul Testament și ai exemplificări din toate domeniile, și cum am spus, numai voință îți trebuie.

                                           Chiar în religia creștină se arată că, indiferența este păcatul maxim și trebuie eliminat. Prin indiferență nu facem altceva, decât umbră Pământului și asta ar trebui să ne dea de gândit...



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

PE TIMPUL MEU ERA ALTFEL

de Mihai G. Tănase 


                                              

                                    

                                           Cine calătorește cu tramvaiul și în special cu troleibuzul este imposibil să nu fi auzit măcar o singură dată expresia: pe timpul meu era altfel ! Mai apoi auzi și completările specifice acesteia. Cine spune astfel de lucruri ? Oamenii mai în vârstă care au o țintă precisă: tinerii care nu le cedează locul (fie că nu au fost atenți în jur, fie cu rea intenție; cauzele sunt discutabile). Problema nu este aceea că nu li se cedează locul în mijlocul comun de transport, ea vine dintr-un fel de frustare (de care nimeni nu este de vină, așa este firea lucrurilor) că nu mai sunt și ei tineri. Cu trecerea fiecărei zile devii tot mai în vârstă, iar tinerețea trece și ea. Și înainte și acum este la fel, numai omul își schimbă modul de gândire. 

                                         De fapt, vream să spun altceva ce seamănă, oarecum, cu ce am arătat mai înainte. Azi, o bună parte din adolescenții care au intrat la o facultate (numai cu dosar sau fără) nici nu mai concep să folosească mijloacele de transport în comun, vor automobil. Părinții acestora fac eforturi financiare (unii, alții nu) să le asigure transportul elevat; lăsând la o parte că nu prea dau pe la școală. Mai mult, au „grijă” de viitorul odraslelor să nu le lipsească nimic și ca să „scurteze” timpul își dau acordul să înceapă traiul în comun cu „prietena sau prietenul” asigurându-le și o locuință. Mi-am adus aminte de o zicală (pe care la timpul respectiv nu am înțeles-o): nu poți să ții doi pepeni într-o mână. Acum, văd că se poate !  Nu merge cu facultatea, nu-i nimic, avem timp să facem alta... Nu merge cu consensualitatea, nu-i nimic, am câștigat experiență, schimbăm... Și dacă nu și nu, plecăm afară și ne descurcăm noi !

                                                 Din acest punct de vedere aș putea să spun că, sunt de acord cu conținutul intrinsec al titlului acestui articol, dar oricât aș vrea să par un conservator înrăit, fără să mai menționez morala bisericii noastre, cineva trebuie să mai și muncească...




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com