SALA POLIVALENTĂ

Sala Polivalentă din București
(Imagine Internet)

Interior Sala Polivalentă
(Imagine Internet)

                                                                      de Mihai G. Tănase 

                                                                

                                                       Sala Polivalentă din București este o construcție a anilor '70, care se remarcă printr-un sistem constructiv destul de interesant și ingenios pentru vremea respectivă. Ce este important și spectaculos în realizarea sa este sistemul acoperișului: format dintr-o rețea de cabluri pretensionate, susținută de stâlpi din beton armat, dispuși pe laturile lungi ale dreptunghiului în plan. Dificultatea majoră a fost la stabilirea eforturilor de pretensionare ale cablurilor, în așa fel ca toate să aibă aceeași săgeată (curbura concavă a acoperișului să fie continuă și uniformă). Această construcție grandioasă a fost executată de către o întreprindere de construcții-montaj, din subordinea Centralei de Construcții Montaj București, din cadrul Primăriei Generale a Municipiului București. La această Centrală am lucrat câțiva ani, ocupându-mă de aspectele tehnice calitative ale construcțiilor.

                                                            Nu intenționez să descriu aspectele tehnice ale execuției Sălii Polivalente, întrucât ar fi probleme strict legate de acest gen de construcții și ar ar trebui să expun totul în jargon, dacă cineva ar dori să înțeleagă ceva.

                                                              Aș vrea să relatez o povestioară cu privire la această construcție. S-a întâmplat ceva similar cu vizita recentă a Primului Ministru al României în Vietnam.

                                                        Era în toamna anului '75, în noiembrie (n-are importanță). Sala fusese declarată terminată prin vara anului '74 (nici asta n-are importanță). Mă cheamă la el, în birou, directorul tehnic și-mi spune că, mâine împreună cu un inginer de la Coordonare (un fel de activist)  vom însoți delegația din R.P. Chineză, care face o vizită în București, pe linie de construcții. Tot atunci, stabilește și pe unde să-i ducem pe tovarășii chinezi. Bun ! Vorbesc cu inginerul coordonator și-i zic: Dom'le hai să nu părem că-i tratăm de sus pe chinezi, să lăsăm cravata și să venim îmbrăcați ca ei nu la tunică, dar fără cravată și cu pulovere pe gât. Gata tată !

                                                             A doua zi, dimineața, ne întâlnim cu chinezii într-un birou mare: Erau patru ingineri constructori (unul studiase în România și ne-am revăzut - bucurie mare; era translatorul delegației). Toți erau îmbrăcați elegant, purtau cravată și aveau prestanță. Eu și cu tov. inginer cu pulovere pe gât. Cred că, a fost cel mai penibil moment din viața mea, când se uitau chinezii la noi. Mao Zedong trăia încă, dar începuse dezghețul la ei. De unde să știu ? La Europa liberă nu se vorbea de China, se vorbea de România ! Apoi, am plecat cu toții la Sala Polivalentă. Colegul meu și-a intrat în pâine: le-a spus că el e inginerul șef care a supravegheat lucrările și ce minunății tehnice a făcut el (niște aiureli). Translatorul (care vorbea perfect românește) se cam uita pătrat la figura lui, că doar știa cum stăteau lucrurile pe la noi, dar ce le-a tradus la ceilalți chinezi, numai el știe. 

                                                            După ce am văzut vizita Prim-ministrului în Vietnam la tv, acum mai mi-a trecut cu chinezii; se întâmplă și la case mai mari...






-----------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                        

                                                                 

CINCI LA SUTĂ

de Mihai G. Tănase 

                                                               Ce spune proverbul românesc relativ la bătrâni ? Cine nu are bătrâni să-i cumpere ! Adică, este bine mereu să ai în preajma ta un bătrân care să te sfătuiască ce trebuie să faci atunci când ești într-o situație dificilă. Acest lucru l-am simțit din plin. Ca mai toți tinerii la o anumită vârstă (critică) am considerat că, dacă am o hârtie în mână (cu toate că avea acoperire cu vârf și îndesat) ce atesta pregătirea științifică într-un domeniu pe cât de îngust, pe atât de important  le știu eu cum să le întorc să-mi fie bine. Dar, nu a fost așa. Am ținut seamă numai  de sfatul tatălui meu, când mi-am început munca de inginer stagiar: „Mă băiatule, să fii om serios și să muncești întruna, că șefii ăia ai tăi sunt oameni deștepți, cu carte, te vor remarca rapid și vei ajunge sus ca ei”. (Bietul tata nu știa că șefii mei nu aveau nimic în comun cu șefii lui !)

                                                                       Am luat hârtia, i-am făcut o fotocopie (xerox era numai sus, pe la ministere) și am depus-o la Cadre (adică, la Serviciul Personal sau la Resurse Umane, cum îi zice astăzi). Atât mi-a trebuit: unii mă ocoleau, alții îmi rânjeau,  alții mai impertinenți chiar făceau bășcălie. Eu credeam că glumeau și-i tratam ca atare, dar concomitent așteptam ce-mi spusese tata și nu se întâmpla nimic. Ceva tot s-a întâmplat: șapte ani nu am mai primit nicio mărire de salariu.

                                                                           După un timp încep să mă agit, să văd de ce nu se mișcă lucrurile în sensul dorit de mine. Mai mult, aveam un coleg (care nu știa nici el cu ce se ocupă, decât că era secretar adjunct cu propaganda al organizației de bază pcr) și pentru munca prestată încasa un salariu frumușel, corespunzător funcției de inginer II - fără să știe pe unde este Facultatea de Construcții. Mai târziu am aflat că, activiștii de partid trebuiau să fie remunerați corespunzător (nu cu salariu de inginer III), pentru că erau oamenii de bază ai partidului.

                                                                           Cum totdeauna am căutat explicații logice, fac o adresă la Ministerul Muncii și fără să dau nume pun întrebarea la care vream să primesc răspuns, să mă luminez: „Cum o persoană fără studii este remunerată pentru funcția de inginer II”. Până să primesc adresa de la minister, în mintea mea îmi tot ziceam: i-am încuiat, să vezi ce o să iasă... Vine raspusul de la minister: „Conform legii... toate persoanele care au fost încadrate, la apariția legii, pe funcția de ing. II, primesc retribuția respectivă funcției diminuată cu 5 %”. Discut cu un prieten mai în vârstă și-i povestesc cum am procedat. Începe să râdă: ce dracu' nu pricepi că studiile pentru ăștia valorează 5 % ? Și mi-a spus bancul (în rezumat): „ Vine la Nea Nicu un coleg din clasa a doua. Nicule vreau un serviciu. Bine te fac ministru. E mult, nu pot să fac față. Atunci, te fac director general. Nu se poate, Nicule. Ce vrei mă să te fac, atunci ? Vreau brigadier la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție) ! Mă băiatule, nu se poate, aici trebuie să știi carte !”





-----------------------    mihaibrebu@hotmail.com

IN VINO VERITAS

Balastieră
(Imagine Internet)

                                     
                                                                     

                                            

                                                                                de Mihai G. Tănase 

                                                         În anii construcției socialismului (la propriu) partea vizibilă cine o alcătuia ? Construcția de blocuri de locuințe care se făcea într-o frenezie, aproape totală, pe întregul cuprins al țării și în special în Capitală ! Lăsăm la o parte aspectele tehnice ale construcțiilor acum (poate în viitor voi vorbi și despre ele, deoarece m-am aflat tot timpul în mijlocul lor și chiar am veleitatea de a spune că le cunosc) și voi arăta câte ceva despre partea economică a lor. De ce ? Pentru că are mare legătură cu ce se prezintă astăzi pe mai toate canalele tv, adică cu corupția. Cum nu m-am ocupat niciodată de politică îmi este dificil să trag vreo concluzie pertinentă, dar alții s-ar putea să o facă.

                                                              La vremea respectivă era o lipsă acută de spații de cazare a populației transferată de la sat la oraș. Trebuia prin toate mijloacele să dezvoltăm industria grea, care ne va proteja de toate amenințările din afară. Ori, acești muncitori trebuiau să locuiască undeva. Soluția la îndemână era construcția de blocuri. Blocuri din beton armat, cu un confort minim. După câțiva ani, culmea, s-a trecut și la diversificarea acestui confort minim, ajungându-se la blocuri de confort II, III și chiar IV. 

                                                                   Cum betonul reprezintă cam 75 - 80 % din masa totală a unui bloc, erau necesare milioane de metri cubi de balast. Acest balast se extrăgea dintr-un lanț de balastiere de-a lungul albiei râului Argeș, începând de la Adunații-Copăceni și până sus, la Borlești. Pentru a se confecționa un beton de calitate agregatele (pietrișul și nisipul) trebuiau să îndeplinească anumite cerințe tehnice, prevăzute de către standardele și normativele în vigoare. Serviciul, din care făceam și eu parte, printre altele se ocupa cu controlul (pardon, suntem în '16, auditul) respectării cerințelor tehnice ale agregatelor.

                                                                    Într-una din zile șeful de serviciu, un inginer la vreo 58-59 de ani, îmi spune că, mâine dimineață plecăm în control la balastierele de pe Argeș împreună cu un coleg de serviciu și directorul de resort al întreprinderii care administra balastierele, cu IMS-ul acestuia(mașina românească de teren). Bun ! Luăm la control balastierele de pe la mijlocul lanțului. Facem una, două și ajungem în jurul orei 14 la cea de a treia, dar nu mai mergem la treabă, mergem la masă. Întreb pe colegul: Ioane, unde mâncăm, la ce restaurant din zonă ? Ce restaurant, tată, stai că totul este aranjat ! (Ionică era inginerul care răspundea de balastiere, din partea Centralei și cunoștea toate mișcările din balastiere).

                                                                                                       Intrăm într-o casă arătoasă. Într-o cameră, destul de mare, o masă aranjată ca la Athénée Palace. Pe masă de toate ! (Când mă gândesc că, lumea stătea de noapte, la coadă la adidași și tacâmuri). Îl întreb pe Ionică: cu cât trebuie să particip ? Nu aveam decât vreo zece lei la mine. Stai cuminte, la câte basculante de agregate vând ăștia pe la toți din sat, masa asta nu e nimic, o să mai venim noi pe aici, să simtă ! După ceva vreme, după o țuică și un vin bun, Ionică începe să vorbească tare și tot discuta în contradictoriu cu Șefu'. Mai ia un pahar și dintr-o dată, jap, îi trage șefului o palmă peste față: Mă, tu știi că eu te-am pus șef pe tine și tu îmi faci tot felul de mizerii, de la condică și până la biletul de voie ? Eu i-am zis directorului general (cu care am fost coleg de grupă) să te pună șef, să o duc și eu mai bine, iar tu ești un porc ! După ce mutră avea șeful, era clar că așa era și nici n-a negat.  Sar ceilalți să-i despartă și se încheie ospățul. Plecăm spre București, dar fără Ionică.

                                                                              A doua zi la serviciu, totul decurgea ca într-o zi obișnuită: Nu s-a întâmplat nimic !





-------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                            

OAMENI MARI

de Mihai G. Tănase 

                                                                                                      

                                                                                                      Moto
                                                                                                  Lc. 20.25

                                                             

                                                             Când auzim sintagma „oameni mari” la ce ne gândim ? Ne gândim la niște persoane, oarecum, ieșite din comun; niște oameni care au muncit enorm sau care au avut dar special (ori, chiar har) de la Dumnezeu și au niște realizări demne de urmat sau de invidiat. Niște arhetipuri !

                                                                      Astfel de oameni, ajunși la o vârstă, apar pe la tv și-și povestesc viața. Unii sunt de admirat, iar alții făceau mai bine dacă stăteau acasă. Nu poți să intoxici pe cei tineri cu tot felul de aiureli, deformând istoria, aceștia luându-le drept adevărate. Harul de la Dumnezeu este ceva primit cadou, pentru care tu n-ai făcut niciun efort și cu care te-ai ridicat deasupra altora. Nu ar trebui să te mândrești, ci dimpotrivă, să te smerești, mulțumind Creatorului.

                                                                       Recent, pe postul național tv a apărut o doamnă, fostă cântăreață de operă - care într-adevăr a fost mare în muzică (nici n-aș putea să-mi dau eu cu părerea, pro sau contra, neavând studii în domeniu) - și care a spus că, a ratat de două ori, consecutiv, intrarea la Conservator (deși avea o pregătire muzicală excelentă) întrucât a picat-o la examenul de marxism-leninism.

                                                                                                  În perioada respectivă nu se dădea la admitere, în nicio facultate, examen de marxism-leninism dintr-un singur motiv: nu se studia în liceu. În liceu se studia Economia politică și Socialismul științific.  Această materie de marxism-leninism s-a studiat la facultate, în perioada dinainte, sub forma de Istoria PCUS. Probabil, altele au fost motivele pentru care doamna nu a putut să intre din „prima” la Conservator (se poate să fi fost și politice, n-am de unde să știu); dar, este mai pompos să zici: Dom'le, m-au picat la marxism-leninism ! Sunt „în trend”, nu ?

                                                                            Această povestioară am mai auzit-o sub alte forme și altă dată, spusă tot de oameni mari, chiar și de către academicieni: oameni care au mâncat din palma lui Nea Nicu și acum îl înjură post-mortem... Trebuie și ei să fie „în trend” (să nu le ia cineva pensia)!

                                                                                Ceea ce spun acești oameni mari, pe mine nu prea mă interesează. Dar, ar fi bine să aibă un comportament de brad și nu de trestie în vânt. Cu alte cuvinte: Să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu !





---------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                      

                                                                                                  

VREMEA PROBABILĂ

©2016 EUMETSAT

                                                                   

                                                                            

                                                                                     de Mihai G. Tănase                                 

                                                                      În liceu aveam un profesor de Geografie care avea o întrebare standard: ce e vremea, ce e clima ? O întrebare, în aparent, hilară pentru niște adolescenți care se credeau atotștiutori, dar plină de conținut, cum nici nu gândeam atunci. Am învățat de la dânsul multe lucruri folositoare în viață și mi-am adus aminte în momentul în care m-am lovit de ele.

                                                                     Cu vremea și cu clima nu este chiar așa de simplu cum apare la tv, la rubrica Meteo sau la unele emisiuni de specialitate înrudite cu aceasta: se folosesc termeni în jargon și teorii conexe. Toate acestea sunt de natură a lămuri telespectatorul pe ce Pământ trăiește. Numai că, alfabetul cam lipsește. Nu poți să înțelegi fenomenele dacă lipsește baza. Nu rămân decât două posibilități: ori să te dai mare și să zici că ai înțeles, ori să le înghiți pe nemestecate și iar să zici că le-ai înțeles.

                                                                       După o iarnă lungă, brusc a apărut și vara. Schimbare de climă, dom'le ! Stratul de ozon subțiat, poluare masivă produsă de autovehicule, noxe de tot felul etc. etc. Ne tăiem craca de sub picioare singuri... Avem explicații mereu !

                                                                           Cum vara, în unele zile, temperaturile sunt caniculare la rubrica Meteo ce auzim ca laitmotiv ? Cum ce ? „Și astăzi indicele de confort temperatură-umezeală( ITU ) va depăși pragul critic de 80 de unități !” Mărturisesc că, până mai acum ceva timp nici nu mă interesa, eram ocupat cu producția și nu luam în seamă laitmotivul canalelor tv; dar acum mi-am pus întrebări: ce dracu' este cu indicele ăsta ? Ți-e rău, dar cum ? De ce 80 și nu 800 ? Profesorul meu de Geografie nu mi-a zis nimic, iar eu am apucat-o pe alte căi. Aceste căi îmi permit acum să calculez valoarea ITU. Aplic ce-am învățat și nimic ! Împart temperatura la umiditatea relativă, umiditatea la temperatură (poate o ieși) și tot nimic. Încep să mă documentez. Ce constat ? Formula de determinare al ITU este una convențională, care ține cont de temperatură, umiditate relativă, felul (subiectiv) în care un eșantion de oameni simte temperatura în condiții specifice, niște coeficienți de corecție etc. și se vrea a fi exactă, adică matematică. Păi, acum iese !

                                                                         N-ar fi fost mai bine să-mi explice termenii ăștia folosiți de meteorologi de vreo zece ori pe zi, decât teoriile savante ? Dar, una este să le auzi din gura unui meteorolog de vârsta a doua trecută și alta este să le auzi din gura unui prezentator-actor sau a unei domnișoare 90 x 60 x 90. Mai scade ITU !




---------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

PUȘCĂRIA - CASĂ DE ODIHNĂ

de Mihai G. Tănase 

                                                Când și când mai deschid televizorul. Înțeleg că mulți oameni și organe internaționale sar în apărarea drepturilor deținuților din închisori. Pentru mine, care nu am studii de drept, sunt niște lucruri chiar inextricabile. Nu pot să pricep cum sar în apărarea tratamentului unui deținut tocmai acei oameni care l-au trimis acolo pe respectivul. De ce l-au trimis ? L-au trimis pentru că un astfel de om nu poate fi (re)educat pe alte căi, decât prin coercițiune. El nu posedă un nivel intelectual ca să realizeze că, ceea ce a făcut este împotriva principiilor, general morale, acceptate de către societatea în care trăiește. Și atunci societatea ce face ? Îl izolează ! Această izolare, însă, costă societatea. Societatea este dispusă să suporte costurile izolării individului, chiar dacă acestea sunt mai mari decât pentru un individ ordinar; dar vrea să fie asigurată că, în acest fel cei rămași sunt curați și nederanjabili.

                                                                                    De-a lungul istoriei, societățile s-au descurcat cum au putut: văzând cum costurile de izolare a unei persoane certate cu legea sunt tot mai mari, a deportat-o în locuri pustii și a scăpat de ea. Aici s-au întâmplat și paradoxurile benefice pentru umanitate: a se vedea Australia. Astăzi, locuri pustii nu mai sunt și fiecare stat trebuie să-și rezolve problema cu cei condamnați penal, construind penitenciare pe teritoriul lor, într-un fel sau altul. Se ajunge, de multe ori, ca aceste lăcașuri să devină neîncăpătoare. În această situație apar discuțiile în spațiul mass-media,  pe marginea traiului deținuților în penitenciare. Nici nu știu cui să dau dreptate. Din punctul de vedere laic sau religios problema pusă în discuție este cam de aceeași natură, dar mi-a rămas în minte povestirile unuia care a trecut prin penitenciar și tind și acum să-i dau dreptate.

                                                                 Să fii avut vreo zece ani, când un tip care fusese administrator la un sanatoriu a fost arestat și condamnat la șase luni de închisoare, pentru furt din avutul obștesc; mai mult o neconcordanță contabilă. Dar, nu asta este important. Vine omul din pușcărie și povestește cum a fost. Să știi că necesitățile fiziologice (în caz de forță majoră) le făceam în celulă, în tinetă, era un miros insuportabil; altfel le făceam la WC-ul comun, devenisem un ceas automat. Eu îl întreb: cum în cameră dom'le ? Măi puștiule, tu crezi că eram la casa de odihnă ? Acolo te trimit să suferi, să nu mai faci și înapoi să nu mai vii !

                                                                  Eu nu zic să-i umilești pe deținuți și să-ți bați joc de ei, adică să-i ții în condiții inumane, dar nici casă de odihnă să le faci; trebuie să simtă privațiunile că, altfel de ce i-ai mai trimis acolo ? Părerea mea este că, lumea atotcunoscătoare care apare pe la tv, vorbind pe această temă, nu prea știe ce spune...




------------------------  mihaibrebu@hotmail.com

                                                                

                                                                 

                                                                                  

FATA MORGANA

de Mihai G. Tănase 

                                                                                                 Moto

                                                                                               Mt. 6.34

                                                             Ziua fatidică a sosit pentru tineretul studios: a început BAC-ul ! Posturile TV comentează fiecare după orientările lor și pe ansamblu toate au cam aceeași opinie: lume multă dom'le, chiar prea multă, care vrea să obțină o nenorocită de diplomă, care să permită intrarea în următoarea treaptă de studiu...

                                                             Da ! Dar mai sunt și vreo 250 de mii de analfabeți în țara asta, tot din categoria tinerilor și unde vrem să ajungem ? Unde ? Ne spune un profesor universitar, mare lider de sindicat în învățământul universitar, care se ocupă mai mult de organizarea grevelor profesorilor: este bine așa, intrăm în normalitate; nu se mai putea ca toată lumea să aibă o diplomă de Bac și habar să nu aibă pe ce lume trăiește, la meserii cu ei !  Bine, bine, dar și acolo îți trebuie ceva cunoștințe teoretice și ceva pricepere sau chiar talent. Ori, aceste cunoștințe de unde să le primească, nu de la profesori ? Se ajunge vrând-nevrând la zicala: cum e turcu' și pistolul. Mai este o perioadă de vreo două luni și atunci să vezi distracția dracului, când profesorii vor da examen pentru titularizare și ce note vor lua ei ! Nu o să fie diferențe esențiale față de anii precedenți. Una peste alta, rezultatele slabe ale elevilor se datorează în final în proporție de 65 - 70 % profesorilor, vreo 20 % familiei (cei care o au) și vreo 10 % elevilor. Profesorul are minte și știe cum să facă să se descurce (mai cu o grevă, mai cu una, mai cu alta), iar părinții se scuză: i-am dat bani și l-am trimis la școală; numai pe elev nu-l interesează să învețe, procedează ca la Evanghelie: nu mă interesează ziua de mâine, ajunge zilei de azi necazul ei. Problema cea mai gravă este că elevul n-are niciun fel de necaz sau grijă, au alții grijă pentru el.

                                                                  Pentru profesorii care consideră că, am spus niște baliverne și aș avea vreo frondă față de ei aș vrea să le spun prin ce am trecut eu la vârsta elevilor care dau astăzi BAC ul. În toți anii de liceu am avut o singură dirigintă: profesoara de matematică. La matematică oricât știai de bine, mai mult de nota 8 nu îți dădea, era sărbătoare când lua un elev 9 (și nu am fost acela eu vreodată). Această tehnică pedagogică a avut o consecință nebănuită: toți elevii (cu excepția unuia) au intrat la facultate. În perioada respectivă se intra cu examen dificil, din care proba scrisă era eliminatorie, adică mergeai la gară... Azi, la multe facultăți se intră numai cu dosarul de acte și cu bani, că învățăm noi când suntem liberi de serviciu și vrem să ajungem sus, sus de tot ! Meseria de profesor e frumoasă, dar trebuie să fii pasionat și să ai oleacă de har (cum ar zice moldoveanul) și apoi să venim cu pretențiile materiale.

                                                                   Nu ar fi ceva rău dacă în educația elevului pe parcursul anilor de liceu ar fi determinat să realizeze și necazul zilei: munca pe care o depun profesorii și părinții pentru succesul lor în viață. Abia atunci va putea spune că, ajunge zilei necazul ei.





----------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                                             

ATAVISME

de Mihai G. Tănase 

                     

                                                Au trecut 26 de ani și ceva și tot ancorați rămânem în perioada dinainte de '89; ancorați cu mentalitatea. Fiecare om cu ale sale și cu mintea sa, dar cine pune umărul la menținerea invizibilă și involuntară a acestei mentalități ?  Nimeni altcineva decât mass-media !

                                                    Azi-dimineață aud la Radio un anunț privitor la un eveniment ce se va desfășura în Parcul Moghioroș, din cartierul bucureștean Drumul Taberei. Dragi tovarăși și naș' Floreo, parcul ăsta se numește, după '89, Parcul Drumul Taberei (la fel și cu piața)! Pentru cei mai în vârstă nu ar fi o problemă, dar pentru cei născuți după '89 chiar este o problemă: le iau de bune pe toate așa cum le aud. 

                                                           Dacă ținem seama de ce spunea un istoric român (întors din occident) în primele zile ale anului '90 că, pentru a se ajunge la perioada dinaintea comunismului este necesar să treacă tot atâția ani cât a durat comunismul, adică vreo 50 de ani (nu 20 de ani cum a zis Brucan). Ori, constatăm că, a trecut deja mai bine de jumătate și mare lucru nu s-a întâmplat în acest domeniu. Are cine să țină flacăra aprinsă !

                                                        Același lucru este și cu noua denumire a bulevardului Gh. Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie, actual Regina Elisabeta. Mai aud și acum pe câte unul spunând: „vezi că am găsit pe 6 Martie...”.

                                                                               Mai interesant mi-se pare cum a rămas, practic neschimbată, denumirea Pieței Matache. Pentru că, inițial, i s-a zis Piața Matache și în timpul comunismului circa 80 % din populație tot Matache îi spunea, în loc de Ilie Pintilie, iar acum revenind la normal a fost destul de simplu să-l uite pe Ilie Pintilie.  Numai cu Moghioroș și Drumul Taberei nu a fost la fel, probabil unde la parc i s-a spus inițial: Moghioroș. Cred că, un sociolog ar putea trata problema mult mai bine - în sensul științific, iar prin școală n-ar strica să se mai facă și puțină educație...





---------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                               

                                                                 

BOALA TITLURILOR

de Mihai G. Tănase 

                                                     Boala titlurilor (științifice sau nu) nu este ceva nou la noi, ea este preluată de la alții pentru că place. Te simți altfel și-ți place să-l vezi pe cel de lângă tine mic, mic de tot, aproape un nimeni...

                                                           Înainte era o școală a activiștilor de partid (Ștefan Gheorghiu) și-mi povestea cineva (atunci, nu acum) că, această optică era predată acolo: Tu ești director (mare) și stai la birou. În fața biroului tău sunt așezate două fotolii, de o înălțime în așa fel ca persoana care vine la tine să-și atingă, aproape, genunchii de piept; deci se creează o diferență apreciabilă între privirea ta și a lui. Îi creezi, din start, un complex de inferioritate. Eu sunt sus, iar tu ești jos ! Acest lucru l-am verificat și multe persoane mi-au confirmat această stare.

                                                       În zilele noastre nu știu dacă se mai practică chestiunea cu decalarea pe verticală a șezuturilor. Dar, pot să spun din ceea ce se transmite în mass-media sau întâlnesc chiar eu oameni care suferă de boala titlurilor: Le afișează peste tot, pe hârtii oficiale, pe halate albe sau pe unde nu gândești, să vezi cine sunt ei ! La o primă vedere apare penibil, dar nu le pasă. Sunt oameni la care nu te aștepți. Că acum, dacă există vreo echivalență între titluri și ceea ce știu să facă, nu pot să mă pronunț. Sunt cazuri și cazuri: unii le-au obținut pe bune, iar alții s-au învârtit (mai cu una, mai cu alta ori vreun plagiat, cum s-a descurcat fiecare).

                                                            Nu de puține ori, văd la televizor că cineva vorbește și jos îi apare numele: Acad. prof.dr. X. Pe undeva, dacă ne gândim puțin, titulatura apare chiar confuză: este dr. de la medic sau de la titlul științific de doctor în ... ? Sau, într-un spital vezi scris pe buzunarul de la halatul unui medic: Prof.dr. Y. În primul caz era suficient dacă îi scria numai Acad. X (restul se subînțelegea). În cel de al doilea caz, confuzia este și mai mare: dr. poate să fie ori de la titlul științific, ori de la cutuma de doctor pentru medic. Nu este oare mai clar în limba rusă: medicul este vraci și doctor nauka este doctorul în științe ? Părerea mea este că, nu interesează pe nimeni să se pună o ordine în titluri: fiecare titlu e dreptul meu câștigat și gata.

                                                                Prin anii '70, un prieten biolog îmi povestește o mică întâmplare, care a avut loc la Combinatul Chimic Făgăraș. Vine în vizită un chimist american. Se face un fel de simpozion. Vorbesc la început inginerii români, după care îl invită și pe american să ia cuvântul. Cum nu puteai să aduci vreun elogiu unuia care făcea parte din alt sistem politic, cel care l-a invitat pe american să vorbească, vrând să-i arate simpatia, a spus: acum îl rugăm pe domnul Prof.dr. membru al..., membru al... etc. etc. W. Smith să ia cuvântul. La care americanul: Domnilor, aș vrea să vă spun că, la noi, toate aceste titluri se spun numai la înmormântare . Thank you very much ! 

------------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                        

                                                            

DEZAMBIGUIZARE

                                                                            de Mihai G. Tănase 

                                                

                                                            De astăzi (după cum se observă) am schimbat imaginea blogului personal. Aceasta nu am făcut-o dintr-un moft anume și am ținut să dau unele explicații privitor la noua imagine.

                                                           În martie 2013, când am postat primul articol, a trebuit să găsesc un titlu adecvat. Acest titlu trebuia să reflecte toată viziunea mea asupra trecutului, prezentului și viitorului. Ori, unde puteam să găsesc acest acest titlu, decât în domeniul Eshatologiei: unde nu există noțiunea de timp. Timpul (pe lângă caracteristica sa de categorie filozofică) este legat intrinsec de mișcarea Pământului și când facem referire la altceva din univers, ne raportăm la acesta.

                                                                   Mai târziu, prin toamna lui 2014 a apărut o emisiune la TVR2: Ieri, azi, mâine. Față de aceasta titlul meu diferă numai cu un și. Nu prea ar fi mare confuzie, având în vedere că este vorba despre amintiri pentru viitor (cum spune cineva pe net la prezentarea noii emisiuni). Nici nu m-a surprins prea tare chestiunea cu amintirile și viitorul, deoarece mi-am adus aminte că, prin 2000 la PROtv era o emisiune cu Silviu Brucan: Profeții despre trecut. Eu cum nu am o pregătire apropiată de cei de la televiziuni, nu mă interesează prea mult antinomiile lor. 

                                                                   Să zicem că, asta ar fi despre titlu. Despre imagine: cea mai potrivită nu este alta decât aceea care face trecerea din timpul nostru spre cel eshatologic: mănăstirea. Și pe care mănăstire să o aleg ?  Pe aceea a locului natal !





------------------------------  mihaibrebu@hotmail.com

                                                  

                                             

FARISEII

de Mihai G. Tănase 

                                                Azi fiind zi de sărbătoare și nu o sărbătoare oarecare de peste an, am zis că este bine „să nu fac nimic”. Să nu faci nimic duce spre lenevie și acest lucru intră în cele șapte păcate capitale sau de moarte ale credinței ortodoxe (asta ca să mai încurc și eu lucrurile cum au făcut cei de la evz.ro; însă eu precizez că este vorba de lenevirea în rugăciune nu în odihnă).

                                                   Nu știu exact (și nici nu mă interesează) de ce orientare este evz.ro, din punct de vedere politic; dar după cum am citit este împotriva Președintelui. Nu mă declar a fi un fan al Președintelui, dar după cum scrie în Evanghelie, trebuie să fim corecți și să dăm cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.

                                                                                             Autorul articolului îl ia destul de tare peste picior pe Președinte și-i impută că, stă cam slab cu învățătura creștină, folosind cuvinte cu sens „peiorativ” față de doctrina creștin-ortodoxă. Ca argument citează site ul creștinortodox.ro, care face aluzie la mesajul Președintelui cu ocazia Sf. Paști. Și care este greșeala ”catastrofală” ? In loc de Paști a folosit cuvântul Paște ! Nu mass-media folosește acest cuvânt (inadecvat) „Paște” ? Și asta de ani și ani de zile ! Dacă ziaristul înverșunat făcea trimitere direct la Biblie era în ordine: toată lumea pricepea (și eu eram în asentimentul lui), dar el nu-și asumă niciun fel de răspundere, el este un justițiar, face trimitere „la surse”, sau în cel mai bun caz nu Președintele și-a redactat mesajul, ci niște sfătuitori neștiutori de ai lui.

                                                           Eu văd lucrurile altfel (am mai spus-o: sunt creștin-ortodox).

                                               Presedintele este de confesiune protestant-lutherană, dar nu cred că este și practicant, pentru că atunci ar fi trebuit să știe că, și în Biblia protestantă (cea în traducerea lui D. Cornilescu-1924) se folosește termenul de Paști și nu de Paște. Nu putem să-i facem vreun reproș. Oare câți dintre noi, ăia 85 % din populația României declarați creștin-ortodocși,  sunt creștini practicanți(sau chiar din elita intelectuală) și știu să facă diferența între Paște și Paști ? Nu se înscriu aici și unii dintre consilierii săi (care, probabil, i-au redactat mesajul de Paști) ? Teologia nu este ceva simplu cu care să ne jucăm și să o întoarcem după mintea fiecăruia. Dacă Președintele studia Teologia era pastor, nu profesor de Fizică !

                                                                   Nu trebuie să uităm că, Iisus Hristos (Dumnezeul nostru adevărat) ne-a spus: Nu judecați, ca să nu fiți judecați - Mt. 7.1.






------------------------  mihaibrebu@hotmail.com

                                                                                      

FAȚA NEVĂZUTĂ A LUNII

de Mihai G. Tănase 

                                                                                                Moto

                                                                                                                                                                                                                                                                           Mt. 13.43

                                              Biblia ne spune că, Dumnezeu a făcut lumea ex nihilo în șase zile (hexameronul) și în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le făcuse. 

                                                      În ziua a patra Dumnezeu a făcut aștrii. Nu putem cu mintea noastră să înțelegem de ce El a stabilt ca, perioada de rotație a Lunii să fie aceeași cu perioada ei de revoluție, dar ne-a permis să facem ceva: să constatăm, numai ! Din acest mister a rezultat că, numai o față a Lunii este vizibilă de pe Pământ, iar cealaltă este nevăzută din orice punct de pe Pământ am privi Luna. (Aceasta se studiază prin liceu și unii o reiau și în facultate, funcție de ce științe studiază.) 

                                              Asemenea vizibilității Lunii este și percepția societății umane, cel puțin în România. Pe fața vizibilă și ultra popularizati sunt cei care studiază științele umaniste, iar pe cealaltă parte sunt cei care studiază științele exacte. Acest mod de a prezenta cele două „jumătăți” ale societății se făcea și înainte de '89, nu este nimic nou sub soare. Dar, cine face această delimitare „arbitrară” ? Cum cine ? Mass-media ! În special televiziunile și mai puțin radioul. Este explicabil într-un fel: acele personaje sunt de formație, în general, umanistă și la asta se pricep. Oamenii care se ocupă de științele exacte nu sunt popularizați într-un număr mai mare de 5 % (și asta ca să exagerez). Profesioniștii cei mai prezentați sunt: actorii, cântăreții de muzică ușoară și populară, maneliștii, sportivii, mai puțin medicii sau profesorii și umplutura de rigoare de calitate îndoielnică. Ori, de-a lungul anilor această activitate anormală a mass-mediei se răsfrânge asupra tuturor categoriilor sociale și nu în bine; se formează opinii eronate în rândul maselor cum că unii ar fi mai sus decât alții, un fel de pro domo sua sau „noi și restul lumii”. 

                                                  Este logic că, unii fără alții nu pot să existe: trebuie asigurat un echilibrul între material și spiritual. Atunci când acest echilibru este instabil, el trebuie corectat. Așa cum decurg lucrurile acum, echilibru trebuie refăcut prin antrenarea celor de pe fața nevăzută a Lunii, care au o pondere destul de serioasă și va trebui să-și găsească locul cuvenit în activitățile mass-mediei.






-------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                           

                                                                

ACTUALITĂȚI

de Mihai G. Tănase 

                                                   De mai multă vreme mă tot întreb și nu-mi găsec răspunsul potrivit: să renunț sau nu la abonamentul TV ? Când apuc să mă uit la televizor cu foarte mare greutate găsesc ceva interesant, pe vreun canal. Emisiuni făcute la întâmplare, care se adresează nu știu cui, dar probabil aduc ceva beneficii celor care le fac; altfel nu pot să le înțeleg rostul. Că nu sunt structurate pe categorii sociale de populație se vede imediat, nu-ți trebuie o calificare specială. Unele sunt atât de vulgare încât mi-e jenă să mă uit. Trăiesc senzații din copilărie uluitoare, ca atunci când am văzut pentru prima oară o femeie cu țigara în gură, fumând în public. In mintea mea de copil nu acceptam așa ceva (pentru că nu văzusem niciodată), doar bărbații fumau. Dar, nici aceștia nu fumau în fața părinților. Era un respect moștenit, autoimpus. Asta se întâmpla într-un sat de munte și comunitatea avea niște reguli de conviețuire bine stabilite (cred că, biserica avea o influență importantă). Ce să zic ? ”Niște nenorociți neemancipați, uitați de Dumnezeu !” 

                                                       Nu a trecut decât o perioadă extrem de mică, în comparație cu timpul schimbărilor în istorie și multe s-au și uitat. Dacă îi spui la un individ născut după '89, că nu de mult înainte ca să cumperi 20 l de benzină, se ședea la o coadă de trei km, timp de 12 ore, lăsai mașina în rând peste noapte și a doua zi continuai de unde ai rămas, și tot nu erai sigur că ajungi la pompă,  se uită la tine la cub nu pătrat și te cataloghează ca dus cu mintea. Uitarea este excelentă pentru sănătatea mintală ! Și cum societataea nu stă pe loc, se tot dezvoltă „în spiarlă și pe planuri superioare” (așa ne învăța, parcă, pe la materialismul științific și dialectic) televiziunile se adaptează din mers cu programele. Aduc în prim plan oameni de care nici n-ar trebui să știm, nu să auzim, iar pe cei care ar trebui să fie în atenția noastră, pentu ce au făcut pentru țară, i-au dat uitării demult.

                                                             Aflu pe diverse căi, prin cunoștințe, că profesorul cutare (o somitate) sau academicianul cutare nu mai este printre noi. De ce să fiu informat de televiziune, ea se ocupă cu probleme importante: ce violator a fost prins prin știu eu ce sat, ce accident teribil s-a mai întâmplat, ce-a mai făcut vreun polițist indisciplinat (că acum e voie să vorbim și despre ei, dom'le, suntem în democrație), ce mireasă caută vreun june, ce bine se trăiește pe la țară (chestiunile ecologice, frate...), ce să mâcăm, ca să fie sănătos, sfaturi medicale, care a mai luat șpagă și de ce, vorbărie destulă pe fond politic (de nu se înțelege mare lucru), ba chiar îl mai ia peste picior și pe Președinte, că doar presa audio-vizuală este „a patra putere” în stat etc. etc. 

                                                            Americanii au o vorbă când ceva nu merge bine: Mai dă-mi o a doua șansă și totul o să fie ok !

                                                            Eu le dau a doua șansă până după alegeri și dacă o să fie tot așa, arunc televizorul pe fereastră !






-----------------------------   mihaibrebu@hotmail.com