ANVELOPAREA

Anvelopare bloc de locuințe
(Imagine Internet)

                                      de Mihai G. Tănase 

                                                                                                                                                                                                                                                    

                                                                  

                                                            La un moment dat s-a constatat că, practic, toate blocurile de locuințe din București și din țară construite pe timpul lui Nea Nicu nu au fost proiectate corespunzător, în ceea ce privește izolația termică a pereților exteriori. Această deficiență conduce în mod implicit la pierderi importante de energie termică, pe timpul sezonului rece. De ce nu s-a proiectat adecvat, este foarte simplu: costurile ar fi fost ridicate și se mărea perioada de execuție; iar partidul nu avea timp de pierdut. Încălzirea blocurilor nu era o problemă: toate (sau majoritatea) erau în proprietatea statului și exista agent termic la discreție (la început).

                                                               După '89, ce s-a gândit statul: hai să dăm în proprietate (pe ceva simbolic) blocurile celor care le ocupă și astfel împușcăm trei iepuri cu un singur foc: Îi facem proprietari pe locatari, scăpăm de întreținerea lor și aceștia ne dau voturile lor. Când a început să crească întreținerea cu plata agentului termic clasa muncitoare a început să țipe la noii conducători, la stat. Ce să facem, a spus statul că ne tot confruntăm în alegeri și va trebui să împăcăm și varza și capra. S-a trecut la soluționarea acestei situații prin programe de anvelopare a blocurilor de locuințe, pe banii statului și mai mult pe bani europeni. Acum, au trecut alegerile locale nu se mai zice nimic despre anvelopare, dar sunt convins că imediat cum se declanșează campania pentru alegerile parlamentare, iar vor începe cu subiectul anvelopării: e bun pentru un vot în plus !

                                                  De câțiva ani buni s-a trecut la anveloparea blocurilor. Unele primării de sector sunt într-un stadiu mai avansat, altele mai în urmă. Mai sunt destule blocuri de reabilitat termic, adică de anvelopat. Oamenii n-au mai așteptat să vină primăria cu anveloparea, văzând cum o tărăgănează; zicând că, nu mai am mult de trăit și să apuc niște ani de confort superior și au trecut să-și facă singuri, fiecare la apartamentul său, anveloparea. Din punct de vedere tehnic, ori au supradimensionat izolația, ori au făcut-o în limitele admisibile. Partea nepotrivită a fost sau este aspectul ulterior al fațadelor blocului în ansamblu: nu mai contează cum arată, înnăuntru să fie bine !  Din totalul locatarilor care și-au făcut singuri anveloparea nu cred că sunt mai mult de 5 % (sau nici atât) care au avut autorizație de construcție. La noi, la români, chestia cu să moară capra vecinului a început să funcționeze din plin, din acest motiv. Unii din cei cu autorizație sau care nu și-au permis să facă pe cont propriu anveloparea și au avut ceva cu vecinul, din invidie l-a reclamat la primărie pentru executarea de lucrări fără autorizație. Ce face primăria ? În loc să fie mulțumită că a fost scutită de a face ea, prin programele ei anveloparea, revenindu-i o simplă zugrăveală a fațadelor pentru uniformizare vine și aplică Legea ! Pune pe cel reclamat să demoleze lucrările executate și-l amendează gras ! Să stai în cap și tot nu-ți vine să crezi.

                                                                    Mai de dimineață, vine la mine un vecin, om la 80 de ani, schimbat la față și galben și-mi relatează chestiunea de mai sus. A fost la primăria de sector să vorbească cu șeful despre situație și-i zice: Domnule, dar peste 60% din locatari și-au făcut singuri anveloparea și nu au autorizație de construcție, iar pe ei nu i-a amendat nimeni. Uite cum stă treaba: noi ne ocupăm numai de sesizări, reclamă-i și d-ta pe ei !  (Ca-n filmul cu Stan și Bran.) Să-ți vină să urli de asemenea explicații ! Acești nemernici (care-și zic profesioniști) sunt plătiți de noi. Așa ne trebuie !





---------------------------- mihaibrebu@hotmail.com

ETIMOLOGIE

Castelul Pelișor - Sinaia
(Imagine Internet)

                                                        La Pelişor, palat transformat în                                                                      "casă de creaţie"

                                                              Voi, creatori ai artei pure,

                                                              Ce staţi acuma la pădure,

                                                              Să fiţi atenţi când vă plimbaţi

                                                              Să nu călcaţi în ce creaţi !

                                                                         Păstorel Teodoreanu

                                                                                      de Mihai G. Tănase 

                                                                    

                                                           De câte ori am prilejul să traversez orașul Sinaia (și nu numai atunci) îmi vine în minte o amintire, care și-a lăsat amprenta odată cu trecerea timpului.

                                                              Eram în clasa a V-a, în vacanța de iarnă. Cu ceva vreme mai înainte un coleg îmi propune să-l însoțesc câteva zile la Sinaia, unde avea o soră care lucra la Castelul Pelișor. După ce discut cu părinții am plecat cu prietenul la Sinaia. M-a impresionat imediat Castelul Peleș, când l-am văzut în toată splendoarea sa. La vremea respectivă castelul era închis publicului. Era o reminiscență burgheză de care trebuia să fie ferită clasa muncitoare. Noi am fost cazați la Pelișor, în camerele pe care le ocupa personalul administrativ (camerele servitorilor). Habar nu aveam de ce Pelișorul era funcțional și Peleșul nu. Totul mi se părea aparte, probabil, unde eram izolați în marea incintă a celor două castele. La intrare pe domeniul castelului Peleș era un nene, în civil, care ne-a pus câteva întrebări, la sosire: cine suntem, de unde venim, pe cine căutăm etc. Prietenul meu, degajat, l-a lămurit și atunci ni s-a dat voie să intrăm.

                                                                  A trecut o zi, două și am început să mă plictisesc: mâncam și dormeam. Cum eram curios să știu ce se întâmplă prin castele, colegul meu îmi spune că, la Pelișor stau numai scriitorii și în castelul Peleș nu stă nimeni(?) și-mi zice: hai să mergem pe la sora mea să vedem ce face. Bine ! Intrăm prin sala de mese și dăm peste un domn, care și ăsta ne ia la întrebări. Întrebări de această dată foarte interesante. Omul nu părea a fi vreun scriitor, mai degrabă unul care avea grijă de scriitori ! Castelul Pelișor fusese transformat în Casă de creație a scriitorilor; asta se întâmplase înainte de '60. (Trai pe vătrai, neneacă... De scris, scriau ei când li se termina sejurul, la București sau prin alte părți, dacă aveau ceva comenzi...) Prima întrebare a omului: măi copii, știți voi de unde vine numele de Sinaia ? Nu știm, nene ! Uite de unde: sinâi în limba rusă înseamnă alb , și cum la Sinaia mai mereu e zăpadă multă, i-a zis Sinaia ! Mi s-a părut foarte interesant ce am învățat eu de la un om deștept. Parcă îl aud și acum cum pronunța cu accent rusesc și repetând: sinâi, sinâi...

                                                                                          Poate că, nici nu rețineam această explicație, dacă nu se întâmpla ca în psihologia viselor: de un vis nu ți-aduci aminte, decât dacă ți se întâmplă ceva în realitate, ca în vis. Când am început studiul Teologiei și citind Biblia, încă din primele pagini ale Vechiului Testament se face vorbire despre muntele Sinai. Atunci mi-am adus aminte de omul erudit, de la Casa de creație a scriitorilor: sinâi în limba rusă nici nu există, iar albul lui în limba rusă înseamnă belâi. Deci, Sinaia și-a luat numele de la sf. munte Sinai. Aceasta este și versiunea oficială de azi.

                                                                       Oare câte lucruri ni s-a spus că sunt albe și ele erau negre, și invers ?





--------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                       

ANAMNEZA

de Mihai G. Tănase 

                                                                             Ieri, s-a anunțat la tv. că, fostului Prim-ministru al României, Victor Viorel Ponta i s-a retras titlul științific de doctor în Drept, de către Consiliul General de Atestarea Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU), considerându-se că o parte din teza de doctorat a fost plagiată. Totodată, s-a mai spus că dânsul o să atace în justiție decizia CNATDCU. Aceasta este o problemă a dânsului, pe care o va rezolva într-un fel sau altul. Ceea ce vreau să menționez sunt câteva aspecte pe care nimeni nu dorește să le aducă în spațiul public, fie că nu se cunosc, fie că nu se vrea. Este bine de arătat dintr-un început că, persoanele care sunt la șezătoarea tv, pe această temă, nu sunt posesoare a unui titlu științific și ca atare exprimă păreri personale, ca orice om la un pahar de vorbă.

                                                             Cu privirea la responsabilitatea doctorandului relativ la posibilul de plagiat am de adus un amendament. Conducătorul științific este atestat de către Ministerul Învățământului, prin Comisia Superioară de Diplome (cum era înainte), adică de către CNATDCU, actual. Dacă acest conducător nu este capabil să-și îndrume doctorandul, în sensul evitării totale a plagiatului, în momentul dovedirii că o parte sau părți din teză sunt plagiate, atunci acesta să răspundă solidar cu doctorandul său, deoarece este imoral și să piardă dreptul de conducător de doctoranzi, irevocabil. Cu alte cuvinte, să-l dea puțin mai tare cu capul de pereți, să simtă ! 

                                                                În continuare mă voi limita numai la două aspecte relativ la titlul științific de doctor într-un anumit domeniu: cum a evoluat obținerea titlului de doctor, pe etape, din perioada interbelică până în prezent și implicația pecuniară determinată de acest titlu, în țara noastră.

                                                                                           În perioada interbelică numărul persoanelor cu studii superioare era foarte mic (să nu spun extrem de mic). Dintre aceste persoane, câteva, își luau un doctorat la Paris(în general, cei cu profil umanist), la Berlin (cei cu profil în științele exacte) sau în România.

                                                                  După instalarea noului regim s-a trecut la alinierea titlurilor științifice cu cele din țara vecină, de la răsărit. A dispărut titlul de doctor și s-a înlocuit cu cel de candidat în științe, și titlul de doctor, superior candidatului în științe, era considerat a fi echivalent cu titlul de doctor docent. Asta până prin anii '70. Acest titlu de candidat în științe se obținea, în special, la Moscova. (Fără să amestec una cu alta, rușii au avut și au mari oameni de știință.)

                                                                    Ca o digresiune, îmi aduc aminte că, în anul 1964 în vacanța de iarnă, la radio se anunța, solemn, la radiojurnalul de la ora 22: Inginerul Viorel Visarion a susținut la Moscova teza în vederea obținerii titlului de candidat în științe tehnice. Întrucât teza a fost realizată la un nivel științific superior, comisia i-a acordat titlul de doctor în științe. Somitățile noastre erau recunoscute și de ruși ! (Am avut fericirea să-l am profesor la Analiza matematică. Un om cu niște capacități intelectuale ieșite din comun.)

                                                                     Cum spuneam mai sus, prin anii '70, s-a revenit oarecum la vechile grade științifice și atunci Tanti Leana a fost făcută doctor inginer în chimie, dar s-au schimbat lucrurile cu titlurile științifice: pe șest, s-a desființat titlul de doctor docent. Tanti Leana nu avea nevoie și de docență ! Oameni remarcabili nu au mai putut să-și ia docența; și chiar azi este același lucru. „Ce dracu', toți plagiatorii să devină și docenți ? Ar fi culmea !”

                                                                        Ce avantaje pecuniare aveai după urma titlului de doctor în... ? Practic, niciunul ! Doctoratul se dădea sau se făcea de către acele persoane care simțeau necesitatea de a se poziționa acolo unde le era locul; să zicem dintr-un oarecare orgoliu. Totuși, la început s-a dat o indemnizație, cam 15 % din salariu tuturor posesorilor de titluri științifice, dar pentru o perioadă scurtă. Această cutumă a rămas numai la persoanele din învățământ. În plus acestea erau avantajate sau chiar condiționate (cum este și azi) în promovarea ierarhiei didactice. Și cam atât ! Deci, toți care nu au făcut(și nu fac) parte din sistemul de învățământ au fost discriminați ! Văd că, unii au luat sume frumușele, prevalându-se de titlul științific și s-ar vrea ca sumele respective să fie recuperate de la cei care au plagiat .(Lucru greu !) 

                                                                        Cine va mai face ordine în acest domeniu ultra alambicat și imoral mi-e greu să întrevăd. Este un miros greu ce-mi provoacă scârbă...





--------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                    

                                                                             

SALA POLIVALENTĂ

Sala Polivalentă din București
(Imagine Internet)

Interior Sala Polivalentă
(Imagine Internet)

                                                                      de Mihai G. Tănase 

                                                                

                                                       Sala Polivalentă din București este o construcție a anilor '70, care se remarcă printr-un sistem constructiv destul de interesant și ingenios pentru vremea respectivă. Ce este important și spectaculos în realizarea sa este sistemul acoperișului: format dintr-o rețea de cabluri pretensionate, susținută de stâlpi din beton armat, dispuși pe laturile lungi ale dreptunghiului în plan. Dificultatea majoră a fost la stabilirea eforturilor de pretensionare ale cablurilor, în așa fel ca toate să aibă aceeași săgeată (curbura concavă a acoperișului să fie continuă și uniformă). Această construcție grandioasă a fost executată de către o întreprindere de construcții-montaj, din subordinea Centralei de Construcții Montaj București, din cadrul Primăriei Generale a Municipiului București. La această Centrală am lucrat câțiva ani, ocupându-mă de aspectele tehnice calitative ale construcțiilor.

                                                            Nu intenționez să descriu aspectele tehnice ale execuției Sălii Polivalente, întrucât ar fi probleme strict legate de acest gen de construcții și ar ar trebui să expun totul în jargon, dacă cineva ar dori să înțeleagă ceva.

                                                              Aș vrea să relatez o povestioară cu privire la această construcție. S-a întâmplat ceva similar cu vizita recentă a Primului Ministru al României în Vietnam.

                                                        Era în toamna anului '75, în noiembrie (n-are importanță). Sala fusese declarată terminată prin vara anului '74 (nici asta n-are importanță). Mă cheamă la el, în birou, directorul tehnic și-mi spune că, mâine împreună cu un inginer de la Coordonare (un fel de activist)  vom însoți delegația din R.P. Chineză, care face o vizită în București, pe linie de construcții. Tot atunci, stabilește și pe unde să-i ducem pe tovarășii chinezi. Bun ! Vorbesc cu inginerul coordonator și-i zic: Dom'le hai să nu părem că-i tratăm de sus pe chinezi, să lăsăm cravata și să venim îmbrăcați ca ei nu la tunică, dar fără cravată și cu pulovere pe gât. Gata tată !

                                                             A doua zi, dimineața, ne întâlnim cu chinezii într-un birou mare: Erau patru ingineri constructori (unul studiase în România și ne-am revăzut - bucurie mare; era translatorul delegației). Toți erau îmbrăcați elegant, purtau cravată și aveau prestanță. Eu și cu tov. inginer cu pulovere pe gât. Cred că, a fost cel mai penibil moment din viața mea, când se uitau chinezii la noi. Mao Zedong trăia încă, dar începuse dezghețul la ei. De unde să știu ? La Europa liberă nu se vorbea de China, se vorbea de România ! Apoi, am plecat cu toții la Sala Polivalentă. Colegul meu și-a intrat în pâine: le-a spus că el e inginerul șef care a supravegheat lucrările și ce minunății tehnice a făcut el (niște aiureli). Translatorul (care vorbea perfect românește) se cam uita pătrat la figura lui, că doar știa cum stăteau lucrurile pe la noi, dar ce le-a tradus la ceilalți chinezi, numai el știe. 

                                                            După ce am văzut vizita Prim-ministrului în Vietnam la tv, acum mai mi-a trecut cu chinezii; se întâmplă și la case mai mari...






-----------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                        

                                                                 

CINCI LA SUTĂ

de Mihai G. Tănase 

                                                               Ce spune proverbul românesc relativ la bătrâni ? Cine nu are bătrâni să-i cumpere ! Adică, este bine mereu să ai în preajma ta un bătrân care să te sfătuiască ce trebuie să faci atunci când ești într-o situație dificilă. Acest lucru l-am simțit din plin. Ca mai toți tinerii la o anumită vârstă (critică) am considerat că, dacă am o hârtie în mână (cu toate că avea acoperire cu vârf și îndesat) ce atesta pregătirea științifică într-un domeniu pe cât de îngust, pe atât de important  le știu eu cum să le întorc să-mi fie bine. Dar, nu a fost așa. Am ținut seamă numai  de sfatul tatălui meu, când mi-am început munca de inginer stagiar: „Mă băiatule, să fii om serios și să muncești întruna, că șefii ăia ai tăi sunt oameni deștepți, cu carte, te vor remarca rapid și vei ajunge sus ca ei”. (Bietul tata nu știa că șefii mei nu aveau nimic în comun cu șefii lui !)

                                                                       Am luat hârtia, i-am făcut o fotocopie (xerox era numai sus, pe la ministere) și am depus-o la Cadre (adică, la Serviciul Personal sau la Resurse Umane, cum îi zice astăzi). Atât mi-a trebuit: unii mă ocoleau, alții îmi rânjeau,  alții mai impertinenți chiar făceau bășcălie. Eu credeam că glumeau și-i tratam ca atare, dar concomitent așteptam ce-mi spusese tata și nu se întâmpla nimic. Ceva tot s-a întâmplat: șapte ani nu am mai primit nicio mărire de salariu.

                                                                           După un timp încep să mă agit, să văd de ce nu se mișcă lucrurile în sensul dorit de mine. Mai mult, aveam un coleg (care nu știa nici el cu ce se ocupă, decât că era secretar adjunct cu propaganda al organizației de bază pcr) și pentru munca prestată încasa un salariu frumușel, corespunzător funcției de inginer II - fără să știe pe unde este Facultatea de Construcții. Mai târziu am aflat că, activiștii de partid trebuiau să fie remunerați corespunzător (nu cu salariu de inginer III), pentru că erau oamenii de bază ai partidului.

                                                                           Cum totdeauna am căutat explicații logice, fac o adresă la Ministerul Muncii și fără să dau nume pun întrebarea la care vream să primesc răspuns, să mă luminez: „Cum o persoană fără studii este remunerată pentru funcția de inginer II”. Până să primesc adresa de la minister, în mintea mea îmi tot ziceam: i-am încuiat, să vezi ce o să iasă... Vine raspusul de la minister: „Conform legii... toate persoanele care au fost încadrate, la apariția legii, pe funcția de ing. II, primesc retribuția respectivă funcției diminuată cu 5 %”. Discut cu un prieten mai în vârstă și-i povestesc cum am procedat. Începe să râdă: ce dracu' nu pricepi că studiile pentru ăștia valorează 5 % ? Și mi-a spus bancul (în rezumat): „ Vine la Nea Nicu un coleg din clasa a doua. Nicule vreau un serviciu. Bine te fac ministru. E mult, nu pot să fac față. Atunci, te fac director general. Nu se poate, Nicule. Ce vrei mă să te fac, atunci ? Vreau brigadier la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție) ! Mă băiatule, nu se poate, aici trebuie să știi carte !”





-----------------------    mihaibrebu@hotmail.com

IN VINO VERITAS

Balastieră
(Imagine Internet)

                                     
                                                                     

                                            

                                                                                de Mihai G. Tănase 

                                                         În anii construcției socialismului (la propriu) partea vizibilă cine o alcătuia ? Construcția de blocuri de locuințe care se făcea într-o frenezie, aproape totală, pe întregul cuprins al țării și în special în Capitală ! Lăsăm la o parte aspectele tehnice ale construcțiilor acum (poate în viitor voi vorbi și despre ele, deoarece m-am aflat tot timpul în mijlocul lor și chiar am veleitatea de a spune că le cunosc) și voi arăta câte ceva despre partea economică a lor. De ce ? Pentru că are mare legătură cu ce se prezintă astăzi pe mai toate canalele tv, adică cu corupția. Cum nu m-am ocupat niciodată de politică îmi este dificil să trag vreo concluzie pertinentă, dar alții s-ar putea să o facă.

                                                              La vremea respectivă era o lipsă acută de spații de cazare a populației transferată de la sat la oraș. Trebuia prin toate mijloacele să dezvoltăm industria grea, care ne va proteja de toate amenințările din afară. Ori, acești muncitori trebuiau să locuiască undeva. Soluția la îndemână era construcția de blocuri. Blocuri din beton armat, cu un confort minim. După câțiva ani, culmea, s-a trecut și la diversificarea acestui confort minim, ajungându-se la blocuri de confort II, III și chiar IV. 

                                                                   Cum betonul reprezintă cam 75 - 80 % din masa totală a unui bloc, erau necesare milioane de metri cubi de balast. Acest balast se extrăgea dintr-un lanț de balastiere de-a lungul albiei râului Argeș, începând de la Adunații-Copăceni și până sus, la Borlești. Pentru a se confecționa un beton de calitate agregatele (pietrișul și nisipul) trebuiau să îndeplinească anumite cerințe tehnice, prevăzute de către standardele și normativele în vigoare. Serviciul, din care făceam și eu parte, printre altele se ocupa cu controlul (pardon, suntem în '16, auditul) respectării cerințelor tehnice ale agregatelor.

                                                                    Într-una din zile șeful de serviciu, un inginer la vreo 58-59 de ani, îmi spune că, mâine dimineață plecăm în control la balastierele de pe Argeș împreună cu un coleg de serviciu și directorul de resort al întreprinderii care administra balastierele, cu IMS-ul acestuia(mașina românească de teren). Bun ! Luăm la control balastierele de pe la mijlocul lanțului. Facem una, două și ajungem în jurul orei 14 la cea de a treia, dar nu mai mergem la treabă, mergem la masă. Întreb pe colegul: Ioane, unde mâncăm, la ce restaurant din zonă ? Ce restaurant, tată, stai că totul este aranjat ! (Ionică era inginerul care răspundea de balastiere, din partea Centralei și cunoștea toate mișcările din balastiere).

                                                                                                       Intrăm într-o casă arătoasă. Într-o cameră, destul de mare, o masă aranjată ca la Athénée Palace. Pe masă de toate ! (Când mă gândesc că, lumea stătea de noapte, la coadă la adidași și tacâmuri). Îl întreb pe Ionică: cu cât trebuie să particip ? Nu aveam decât vreo zece lei la mine. Stai cuminte, la câte basculante de agregate vând ăștia pe la toți din sat, masa asta nu e nimic, o să mai venim noi pe aici, să simtă ! După ceva vreme, după o țuică și un vin bun, Ionică începe să vorbească tare și tot discuta în contradictoriu cu Șefu'. Mai ia un pahar și dintr-o dată, jap, îi trage șefului o palmă peste față: Mă, tu știi că eu te-am pus șef pe tine și tu îmi faci tot felul de mizerii, de la condică și până la biletul de voie ? Eu i-am zis directorului general (cu care am fost coleg de grupă) să te pună șef, să o duc și eu mai bine, iar tu ești un porc ! După ce mutră avea șeful, era clar că așa era și nici n-a negat.  Sar ceilalți să-i despartă și se încheie ospățul. Plecăm spre București, dar fără Ionică.

                                                                              A doua zi la serviciu, totul decurgea ca într-o zi obișnuită: Nu s-a întâmplat nimic !





-------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                            

OAMENI MARI

de Mihai G. Tănase 

                                                                                                      

                                                                                                      Moto
                                                                                                  Lc. 20.25

                                                             

                                                             Când auzim sintagma „oameni mari” la ce ne gândim ? Ne gândim la niște persoane, oarecum, ieșite din comun; niște oameni care au muncit enorm sau care au avut dar special (ori, chiar har) de la Dumnezeu și au niște realizări demne de urmat sau de invidiat. Niște arhetipuri !

                                                                      Astfel de oameni, ajunși la o vârstă, apar pe la tv și-și povestesc viața. Unii sunt de admirat, iar alții făceau mai bine dacă stăteau acasă. Nu poți să intoxici pe cei tineri cu tot felul de aiureli, deformând istoria, aceștia luându-le drept adevărate. Harul de la Dumnezeu este ceva primit cadou, pentru care tu n-ai făcut niciun efort și cu care te-ai ridicat deasupra altora. Nu ar trebui să te mândrești, ci dimpotrivă, să te smerești, mulțumind Creatorului.

                                                                       Recent, pe postul național tv a apărut o doamnă, fostă cântăreață de operă - care într-adevăr a fost mare în muzică (nici n-aș putea să-mi dau eu cu părerea, pro sau contra, neavând studii în domeniu) - și care a spus că, a ratat de două ori, consecutiv, intrarea la Conservator (deși avea o pregătire muzicală excelentă) întrucât a picat-o la examenul de marxism-leninism.

                                                                                                  În perioada respectivă nu se dădea la admitere, în nicio facultate, examen de marxism-leninism dintr-un singur motiv: nu se studia în liceu. În liceu se studia Economia politică și Socialismul științific.  Această materie de marxism-leninism s-a studiat la facultate, în perioada dinainte, sub forma de Istoria PCUS. Probabil, altele au fost motivele pentru care doamna nu a putut să intre din „prima” la Conservator (se poate să fi fost și politice, n-am de unde să știu); dar, este mai pompos să zici: Dom'le, m-au picat la marxism-leninism ! Sunt „în trend”, nu ?

                                                                            Această povestioară am mai auzit-o sub alte forme și altă dată, spusă tot de oameni mari, chiar și de către academicieni: oameni care au mâncat din palma lui Nea Nicu și acum îl înjură post-mortem... Trebuie și ei să fie „în trend” (să nu le ia cineva pensia)!

                                                                                Ceea ce spun acești oameni mari, pe mine nu prea mă interesează. Dar, ar fi bine să aibă un comportament de brad și nu de trestie în vânt. Cu alte cuvinte: Să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu !





---------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                      

                                                                                                  

VREMEA PROBABILĂ

©2016 EUMETSAT

                                                                   

                                                                            

                                                                                     de Mihai G. Tănase                                 

                                                                      În liceu aveam un profesor de Geografie care avea o întrebare standard: ce e vremea, ce e clima ? O întrebare, în aparent, hilară pentru niște adolescenți care se credeau atotștiutori, dar plină de conținut, cum nici nu gândeam atunci. Am învățat de la dânsul multe lucruri folositoare în viață și mi-am adus aminte în momentul în care m-am lovit de ele.

                                                                     Cu vremea și cu clima nu este chiar așa de simplu cum apare la tv, la rubrica Meteo sau la unele emisiuni de specialitate înrudite cu aceasta: se folosesc termeni în jargon și teorii conexe. Toate acestea sunt de natură a lămuri telespectatorul pe ce Pământ trăiește. Numai că, alfabetul cam lipsește. Nu poți să înțelegi fenomenele dacă lipsește baza. Nu rămân decât două posibilități: ori să te dai mare și să zici că ai înțeles, ori să le înghiți pe nemestecate și iar să zici că le-ai înțeles.

                                                                       După o iarnă lungă, brusc a apărut și vara. Schimbare de climă, dom'le ! Stratul de ozon subțiat, poluare masivă produsă de autovehicule, noxe de tot felul etc. etc. Ne tăiem craca de sub picioare singuri... Avem explicații mereu !

                                                                           Cum vara, în unele zile, temperaturile sunt caniculare la rubrica Meteo ce auzim ca laitmotiv ? Cum ce ? „Și astăzi indicele de confort temperatură-umezeală( ITU ) va depăși pragul critic de 80 de unități !” Mărturisesc că, până mai acum ceva timp nici nu mă interesa, eram ocupat cu producția și nu luam în seamă laitmotivul canalelor tv; dar acum mi-am pus întrebări: ce dracu' este cu indicele ăsta ? Ți-e rău, dar cum ? De ce 80 și nu 800 ? Profesorul meu de Geografie nu mi-a zis nimic, iar eu am apucat-o pe alte căi. Aceste căi îmi permit acum să calculez valoarea ITU. Aplic ce-am învățat și nimic ! Împart temperatura la umiditatea relativă, umiditatea la temperatură (poate o ieși) și tot nimic. Încep să mă documentez. Ce constat ? Formula de determinare al ITU este una convențională, care ține cont de temperatură, umiditate relativă, felul (subiectiv) în care un eșantion de oameni simte temperatura în condiții specifice, niște coeficienți de corecție etc. și se vrea a fi exactă, adică matematică. Păi, acum iese !

                                                                         N-ar fi fost mai bine să-mi explice termenii ăștia folosiți de meteorologi de vreo zece ori pe zi, decât teoriile savante ? Dar, una este să le auzi din gura unui meteorolog de vârsta a doua trecută și alta este să le auzi din gura unui prezentator-actor sau a unei domnișoare 90 x 60 x 90. Mai scade ITU !




---------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

PUȘCĂRIA - CASĂ DE ODIHNĂ

de Mihai G. Tănase 

                                                Când și când mai deschid televizorul. Înțeleg că mulți oameni și organe internaționale sar în apărarea drepturilor deținuților din închisori. Pentru mine, care nu am studii de drept, sunt niște lucruri chiar inextricabile. Nu pot să pricep cum sar în apărarea tratamentului unui deținut tocmai acei oameni care l-au trimis acolo pe respectivul. De ce l-au trimis ? L-au trimis pentru că un astfel de om nu poate fi (re)educat pe alte căi, decât prin coercițiune. El nu posedă un nivel intelectual ca să realizeze că, ceea ce a făcut este împotriva principiilor, general morale, acceptate de către societatea în care trăiește. Și atunci societatea ce face ? Îl izolează ! Această izolare, însă, costă societatea. Societatea este dispusă să suporte costurile izolării individului, chiar dacă acestea sunt mai mari decât pentru un individ ordinar; dar vrea să fie asigurată că, în acest fel cei rămași sunt curați și nederanjabili.

                                                                                    De-a lungul istoriei, societățile s-au descurcat cum au putut: văzând cum costurile de izolare a unei persoane certate cu legea sunt tot mai mari, a deportat-o în locuri pustii și a scăpat de ea. Aici s-au întâmplat și paradoxurile benefice pentru umanitate: a se vedea Australia. Astăzi, locuri pustii nu mai sunt și fiecare stat trebuie să-și rezolve problema cu cei condamnați penal, construind penitenciare pe teritoriul lor, într-un fel sau altul. Se ajunge, de multe ori, ca aceste lăcașuri să devină neîncăpătoare. În această situație apar discuțiile în spațiul mass-media,  pe marginea traiului deținuților în penitenciare. Nici nu știu cui să dau dreptate. Din punctul de vedere laic sau religios problema pusă în discuție este cam de aceeași natură, dar mi-a rămas în minte povestirile unuia care a trecut prin penitenciar și tind și acum să-i dau dreptate.

                                                                 Să fii avut vreo zece ani, când un tip care fusese administrator la un sanatoriu a fost arestat și condamnat la șase luni de închisoare, pentru furt din avutul obștesc; mai mult o neconcordanță contabilă. Dar, nu asta este important. Vine omul din pușcărie și povestește cum a fost. Să știi că necesitățile fiziologice (în caz de forță majoră) le făceam în celulă, în tinetă, era un miros insuportabil; altfel le făceam la WC-ul comun, devenisem un ceas automat. Eu îl întreb: cum în cameră dom'le ? Măi puștiule, tu crezi că eram la casa de odihnă ? Acolo te trimit să suferi, să nu mai faci și înapoi să nu mai vii !

                                                                  Eu nu zic să-i umilești pe deținuți și să-ți bați joc de ei, adică să-i ții în condiții inumane, dar nici casă de odihnă să le faci; trebuie să simtă privațiunile că, altfel de ce i-ai mai trimis acolo ? Părerea mea este că, lumea atotcunoscătoare care apare pe la tv, vorbind pe această temă, nu prea știe ce spune...




------------------------  mihaibrebu@hotmail.com

                                                                

                                                                 

                                                                                  

FATA MORGANA

de Mihai G. Tănase 

                                                                                                 Moto

                                                                                               Mt. 6.34

                                                             Ziua fatidică a sosit pentru tineretul studios: a început BAC-ul ! Posturile TV comentează fiecare după orientările lor și pe ansamblu toate au cam aceeași opinie: lume multă dom'le, chiar prea multă, care vrea să obțină o nenorocită de diplomă, care să permită intrarea în următoarea treaptă de studiu...

                                                             Da ! Dar mai sunt și vreo 250 de mii de analfabeți în țara asta, tot din categoria tinerilor și unde vrem să ajungem ? Unde ? Ne spune un profesor universitar, mare lider de sindicat în învățământul universitar, care se ocupă mai mult de organizarea grevelor profesorilor: este bine așa, intrăm în normalitate; nu se mai putea ca toată lumea să aibă o diplomă de Bac și habar să nu aibă pe ce lume trăiește, la meserii cu ei !  Bine, bine, dar și acolo îți trebuie ceva cunoștințe teoretice și ceva pricepere sau chiar talent. Ori, aceste cunoștințe de unde să le primească, nu de la profesori ? Se ajunge vrând-nevrând la zicala: cum e turcu' și pistolul. Mai este o perioadă de vreo două luni și atunci să vezi distracția dracului, când profesorii vor da examen pentru titularizare și ce note vor lua ei ! Nu o să fie diferențe esențiale față de anii precedenți. Una peste alta, rezultatele slabe ale elevilor se datorează în final în proporție de 65 - 70 % profesorilor, vreo 20 % familiei (cei care o au) și vreo 10 % elevilor. Profesorul are minte și știe cum să facă să se descurce (mai cu o grevă, mai cu una, mai cu alta), iar părinții se scuză: i-am dat bani și l-am trimis la școală; numai pe elev nu-l interesează să învețe, procedează ca la Evanghelie: nu mă interesează ziua de mâine, ajunge zilei de azi necazul ei. Problema cea mai gravă este că elevul n-are niciun fel de necaz sau grijă, au alții grijă pentru el.

                                                                  Pentru profesorii care consideră că, am spus niște baliverne și aș avea vreo frondă față de ei aș vrea să le spun prin ce am trecut eu la vârsta elevilor care dau astăzi BAC ul. În toți anii de liceu am avut o singură dirigintă: profesoara de matematică. La matematică oricât știai de bine, mai mult de nota 8 nu îți dădea, era sărbătoare când lua un elev 9 (și nu am fost acela eu vreodată). Această tehnică pedagogică a avut o consecință nebănuită: toți elevii (cu excepția unuia) au intrat la facultate. În perioada respectivă se intra cu examen dificil, din care proba scrisă era eliminatorie, adică mergeai la gară... Azi, la multe facultăți se intră numai cu dosarul de acte și cu bani, că învățăm noi când suntem liberi de serviciu și vrem să ajungem sus, sus de tot ! Meseria de profesor e frumoasă, dar trebuie să fii pasionat și să ai oleacă de har (cum ar zice moldoveanul) și apoi să venim cu pretențiile materiale.

                                                                   Nu ar fi ceva rău dacă în educația elevului pe parcursul anilor de liceu ar fi determinat să realizeze și necazul zilei: munca pe care o depun profesorii și părinții pentru succesul lor în viață. Abia atunci va putea spune că, ajunge zilei necazul ei.





----------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                                             

ATAVISME

de Mihai G. Tănase 

                     

                                                Au trecut 26 de ani și ceva și tot ancorați rămânem în perioada dinainte de '89; ancorați cu mentalitatea. Fiecare om cu ale sale și cu mintea sa, dar cine pune umărul la menținerea invizibilă și involuntară a acestei mentalități ?  Nimeni altcineva decât mass-media !

                                                    Azi-dimineață aud la Radio un anunț privitor la un eveniment ce se va desfășura în Parcul Moghioroș, din cartierul bucureștean Drumul Taberei. Dragi tovarăși și naș' Floreo, parcul ăsta se numește, după '89, Parcul Drumul Taberei (la fel și cu piața)! Pentru cei mai în vârstă nu ar fi o problemă, dar pentru cei născuți după '89 chiar este o problemă: le iau de bune pe toate așa cum le aud. 

                                                           Dacă ținem seama de ce spunea un istoric român (întors din occident) în primele zile ale anului '90 că, pentru a se ajunge la perioada dinaintea comunismului este necesar să treacă tot atâția ani cât a durat comunismul, adică vreo 50 de ani (nu 20 de ani cum a zis Brucan). Ori, constatăm că, a trecut deja mai bine de jumătate și mare lucru nu s-a întâmplat în acest domeniu. Are cine să țină flacăra aprinsă !

                                                        Același lucru este și cu noua denumire a bulevardului Gh. Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie, actual Regina Elisabeta. Mai aud și acum pe câte unul spunând: „vezi că am găsit pe 6 Martie...”.

                                                                               Mai interesant mi-se pare cum a rămas, practic neschimbată, denumirea Pieței Matache. Pentru că, inițial, i s-a zis Piața Matache și în timpul comunismului circa 80 % din populație tot Matache îi spunea, în loc de Ilie Pintilie, iar acum revenind la normal a fost destul de simplu să-l uite pe Ilie Pintilie.  Numai cu Moghioroș și Drumul Taberei nu a fost la fel, probabil unde la parc i s-a spus inițial: Moghioroș. Cred că, un sociolog ar putea trata problema mult mai bine - în sensul științific, iar prin școală n-ar strica să se mai facă și puțină educație...





---------------------------   mihaibrebu@hotmail.com