SPINII ADOLESCENȚEI

de Mihai G. Tănase 

                                                                  Căutam ceva pe net și dau peste „Domnul Vucea de Barbu Ștefănescu Delavrancea”. Imediat, mi-aduc aminte că și eu am avut în liceu un domn Vucea, dar de alt calibru. Era profesor de limba franceză venit (detașat) de la București. Înalt, cu părul grizonat, îmbrăcat elegant, la costum și cu cravate înnodate în cută, precum fostul secretar de stat al SUA, James Baker. Zâmbea ironic, mai tot timpul, de parcă ar fi avut ceva cu cineva. De avut avea cu colegii lui și împărțea un aer de aroganță în jur.

                                          În facultate, în primii doi ani se studia, la alegere, una din cele trei limbi străine: franceza, rusa și engleza. La care să mă înscriu ? De limba engleză nici nu putea fi vorba (parcă era ciumată în liceu), limba rusă am „făcut-o” opt ani și mai mult decât să o deosebesc de limba română nu știam și a mai rămas franceza. Hai la franceză, cu toate că eram cam timorat, după cum am învățat-o la liceu cu dom'Profesor de la București.

                                          In primul an de studiu am avut o profesoară tânără, iar în anul al doilea o profesoară universitară - de germană și franceză - pensionară. Au trecut cei doi ani și am avut note frumoase. Numele doamnei profesoare mai în vârstă îl știu și acum; pentru că nu aveam cum să-l uit. (Începe anul III de studii inginerești și sunt chemat la secretariatul facultății. Secretarul șef îmi spune: dumneata ești repetent. Încep să râd. El serios: ești repetent, pentru că nu ai nota la colocviul de franceză. Mă reped la cămin și-i aduc carnetul de note - chiar aveam trecută nota de două ori - cu semnătura profesoarei. Îl reține și după ce profesoara și-a recunoscut semnătura mi l-a înapoiat, iar eu am mers la cursuri.)

                                           După trecerea primilor doi ani de facultate au început să mă frământe două probleme. Una mai simplă, pe care n-am putut să o înțeleg nici până astăzi și alta oarecum mai complicată, la care am putut să-i dau un răspuns. Prima: personal, nu am văzut pe cineva care a studiat o limbă stăină în școală să o și vorbească. Aș avea un răspuns, dar nu depinde de mine, ci de alții și nu mă interesează. Răspunsul pentru cea de a doua îl dau în continuare.

                                            Cea de a doua problemă mai complicată rezultă din întrebarea: cum eu în liceu am cam dus-o „târâș” cu limba franceză și în facultate am avut note așa mari ? 

                                             Liceul se afla la o distanță de opt km față de casă. Parcurgeam zilnic 16 km pe jos, fie iarnă, fie vară; iar drumul nu era ca pe bulevardul Magheru, era denivelat, cu urcușuri și coborâșuri și un dus-întors dura cam trei ore. Acest lucru nu era un inconvenient, mă obișnuisem.

                                             In primul an de liceu, la limba franceză, am avut o profesoară, parcă era tot pensionară, nu a fost căsătorită și-i spuneam „domnișoara”, apucase de fusese pe la Paris. Era franțuzită. Pentru mine franceza era ceva nou și chiar îmi plăcea. Ei îi placea de mine că graseiez și când voia să exemplifice pronunțarea unui cuvânt mă punea pe mine să-l zic. Nu știu ce s-a întâmplat anul următor, că n-a mai venit deloc și m-am trezit cu dom'Profesor de la București.

                                               Cum citeam greșit un cuvânt, ceva, începea: „pauvre paysan, pauvre paysan” ! Și continua cu derâderea până se plictisea. Nota 5. Colegele mele, fata domnului doctor, fata domnului inginer etc.: ha, ha, ha... parcă avea încuviințarea lui să se distreze pe seama mea. (Mai târziu am aflat că ele făceau, în particular, cu el meditații acasă... își permiteau). De altfel clasa era împărțită în două: cei cu care făcea meditații și paysanii. Venea vremea tezelor. Când mă uitam, bănuiam: patru. Media 4,5. După el m-ar fi lăsat corigent, dar mă scăpa Consiliul profesoral (îmi spunea diriginta, profesoara de matematică) care îmi dădea 0,5 puncte și treceam. Cam bătea la ochi ce făcea el: note bune la toate celelalte materii și numai la franceză patru. Nu se putea. Am prins scârbă pentru această limbă, dar mi-a trecut la facultate și imediat am realizat că nu limba era de vină. Am început după facultate să o studiez intens: nu de dragul limbii, ci de nevoia înțelegerii articolelor de specialitate. 

                                              In toată perioada de după liceu și până mai acum doi ani, nu trecea săptămâna să nu am un coșmar: ha,ha,ha, pauvre paysan și mutra arogantă a „Domnului Vucea de franceză” împreună cu colegele mele, în fața cărora mă umilea de fiecare dată și „paysanul” era obligat să le suporte grobianismul. 

              

                                               Cum se spune în creștinism ? Dumnezeu este mare și este în trezvie; iar noi trebuie să iertăm și să uităm(Ier.31.31-34) !


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com