duminică, 3 august 2014

METAMORFOZA LOCURILOR

de Mihai G. Tănase 
                                                                                                                                                                                                                                                                 

                                                                                       Moto
                                                                       ...că un vânt a trecut prin el
                                                                          și nu va mai fi, și nici                                                                                                                                         locul său nu se va mai 
                                                                          cunoaște.
                                                                                            Ps. 102
               
                   





                                           Nu cred să fi avut mai mult de șapte ani și jumătate. Era prin luna iulie. Căldură mare. Eram desculț și mergeam pe „trotuarul” prăfuit al drumului de țară și nu mai îmi aduc aminte la cine mă trimisese tatăl meu, bineînțeles cu treabă. După ceva vreme mă întâlnesc cu un domn la vreo 50 de ani, îmbrăcat elegant și mergea agale. Părea obosit; parcursese vreo opt km de la Câmpina pe jos. Nici vorbă de autobuze. Mă oprește și mă intreabă: nu știi pe unde este casa lui Ștefan Luchian ? Eu mă uit mirat la el și lung... Eu care cunoșteam pe aproape toată lumea din sat. Cine o fi Luchian ? Și-i răspund: nu știu domnule ! Se uită la mine cu o mutră (pe care o mai rețin și astăzi), dă din mână și trece pe lângă mine, în același ritm.

                                             Cine să fie, cine să fie, numele ăsta nu este de pe la noi. Când mă întorc acasă îi spun tatei întâmplarea cu domnul. Cum n-ai știut măi băiete, e casa de pe colț de lângă conacul boierului Morărescu. Nu mai am răbdare și mă duc până acolo să văd de ce o căuta domnul acela. (Probabil el credea că acolo este vreun muzeu !) Mă uit la casă, îi dau târcoale, cam dărăpănată și mă tot întrebam ce a vrut să vadă domnul acela de a bătut atâta drum...
                                              Anii au trecut și am mers la liceu la Câmpina. Numele liceului: Nicolae Grigorescu. Trecuse perioada proletcultistă și nu-i mai spunea Școala medie de cultură generală. Cum era să-i spună ? Doar pictorul Nicolae Grigorescu a locuit 17 ani în Câmpina, unde a și murit.
                                               Până la liceu, în clasele primare nu ni se spusese decât de Grigorescu și parcă o singură dată ne-au dus la Casa memorială Nicolae Grigorescu la Câmpina, dar despre Ștefan Luchian nimic. Un pictor la fel de mare ca și Grigorescu. Nu pot să apreciez eu starea de spirit care era în acele vremuri: poate aveau o justificare, poate nu...
                                                N-am avut o înclinație către științele umaniste, dar mai târziu m-am documentat (fără profesori) și mi-am făcut ordine în gândire. De câte ori merg la Brebu mă uit și la casa lui Luchian, care era în curbă pe drumul ce duce spre „veșnicie” și-mi aduc aminte de scena cu domnul care căuta casa pictorului. De ce am spus că era ? Pentru că acum nu mai este ! E altceva... Ar fi fost prea frumos să o renoveze și să o facă muzeu, dar autoritățile au avut alte „priorități” mai importante. N-am ce să fac, decât să repet gestul domnului, din copilărie, să dau din mână și să-mi văd de drum.




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                               

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu