DIALOGUL SURZILOR

de Mihai G. Tănase    

                            Când cineva are o idee sau un anumit nivel de cunoaștere și altul are cu totul altceva și se vrea ca între ei să fie o comunicare acest lucru nu se poate realiza, prin starea firească ce există impusă de situația respectiva, este un dialog al surzilor - metaforic vorbind. Niciodată nu se va putea înțelege ceva. Această stare nefirească devine mai gravă atunci când intervine și o terță parte. Cine este aceasta ? Nimeni altcineva decât un post sau mai multe (concomitent) de tv vrând sa-i lămurească pe primii doi.

                           La sfârșitul lunii mai s-a anunțat că în apele teritoriale ale Greciei s-a produs un cutremur ce s-a resimțit și la București. Pe burtiera televizorului se dădeau informații cu caracter tehnic despre cutremur. Peste circa zece minute informația se modifica (mai exact se corectează de către cineva de la INSFP). Ce să mai înțeleagă omul care privește: un fel de haos, care trece de la sine ! Mâine alte știri ! Și ce ne-am face dacă „uitarea n-ar fi o funcție normală a creierului”, parcă așa a spus Pierre Janet, nu ?

                           Presupun că, pe mulți nu prea o să-i intereseze despre ceea ce am să descriu în continuare, dar pentru cei care vor să știe cum se pun problemele în caz de cutremure majore și cum trebuie făcută o construcție rezistentă la seisme mă voi strădui să mă fac înțeles pentru tot omul.

                            Până la cutremurul din 4 martie 1977 aproape nimeni nu se mai gândea la  ce nenorocire o să vină peste noi; cei care au trăit cutremurul din 10 noiembrie 1940, aproape că uitase. Acesta a fost și motivul pentru care am postat câteva fotografii cu efectele cutremurului din '77, nu ca să trezesc teama sau panica, ci să realizăm că acest pericol al seismelor este permanent și să știm la ce să ne așteptăm. Să luăm anticipat măsuri și să fim pregătiți cel puțin la nivelul minim al cunoașterii pe plan mondial în domeniu. Atunci, Dumnezeu ne va apăra, dacă vom face și noi ceva și nu-L vom lăsa singur.

                              Ce este un cutremur. Un cutremur este o mișcare oscilatorie generată de anumite fenomene geologice în interiorul scoarței Pământului și pe care o simțim într-un anumit punct pe suprafața acesteia sub forma perturbării echilibrului static. Această mișcare poate să fie de la imperceptibilă de către om și până la valori foarte mari, dăunătoare construcțiilor de toate categoriile. Știința care se ocupă cu studiul cutremurelor se numește Seismologie.

                            Mărimea unui cutremur este dată de cantitatea de energie eliberată în centrul cutremurului (focarul cutremurului sau tehnic, hipocentrul cutremurului). Proiecția hipocentrului pe suprafața pământului se numește epicentrul cutremurului. Mișcarea produsă de un cutremur se propagă spațial sub forma undelor elastice, care descresc exponențial cu distanta de la hipocentru la punctul considerat. Scăderea intensității mișcării seismice este determinată de frecarea cu mediul de propagare.

                               Cum se poate compara cutremurele între ele. Această cerință se poate realiza prin încadrarea fiecărui cutremur pe așa numită scara magnitudinilor a lui C. F. Richter(1935). Deci, odată ce am determinat energia degajată de către un cutremur putem să afirmăm că acel cutremur are o valoare a magnitudinii sale, să zicem, de 5. De reținut ca, această scară a magnitudinilor este utilă în a compara două cutremure pe suprafața Globului pământesc, în ceea ce privește energia avută și nu efectele produse de acestea. Scara magnitudinilor are valori, în general, cuprinse între 2 și 9.

                        Din punctul de vedere al inginerilor constructori această scară de apreciere a cutremurelor nu este, practic, folositoare în proiectarea construcțiilor rezistente la cutremure, ci se folosește o altă scară de apreciere a efectelor cutremurelor asupra construcțiilor. Această scară (sau scări) este cea a intensității seismice (scara prin care se apreciază mărimea efectului unui cutremur în zona respectivă). Scara aceasta a fost introdusă de către Mercalli-Cancani-Sieberg (1917) și ulterior modificată, denumită scara intensităților seismice MM (există și alte scări de intensitate seismică).

                             Ceea ce este de reținut ar fi: nu se pot compara două cutremure măsurate pe scări seismice diferite (adică unul pe scara magnitudinilor și altul pe scara intensității seismice, este un nonsens și aceasta este greșeala majoră ce se face frecvent).

          

Bl.33 Șos. Ștefan cel Mare, tronsonul dinspre str. Lizeanu
4 martie 1977

                            

                              Teritoriul unei țări se zonează seismic, adică se face o delimitare a suprafețelor cu același grad de intensitate seismica. Toată această lucrare se întocmește de către seismologi pe baza datelor statistice de-a lungul unei perioade de ani. Aceste date au la bază măsurători specifice seismice. Acum intervin inginerii constructori și trec la proiectarea construcțiilor rezistente la seisme.

                               Voi descrie în linii foarte generale cum se face calculul unei anumite construcții, ca aceasta să reziste la cutremure.

   

Balcoane prăbușite la blocul Wilson din bd. Magheru
4 martie 1977

                                   Să presupunem că vrem să construim în București un bloc de locuințe parter și 15 etaje, cu o structură din beton armat, amplasat pe un teren de fundare normal. În principiu, calculul static(la forțe verticale,gravitaționale) este cunoscut și nu comportă cunoștințe deosebite pentru inginerul constructor. Dar, ce se întâmplă când trebuie să ținem seama de zona seismică a orașului ? În această situație principiul de calcul este următorul: În momentul în care baza blocului este mișcată de către cutremur ea se deplasează cu o o anumită valoare. Această valoare se produce în timp, deci există o viteză și o accelerație. Or, masa înmulțită cu accelerația înseamnă forță. Se produce, deci, o forță de inerție (evident supraunitară) care solicită construcția pe orizontală; de aceea calculul antiseismic se mai numește și calculul la forțe orizontale. 

    

Centrul de Calcul al Ministerului Transporturilor
4 martie 1977

                             Blocul în cauză se asimilează cu o consolă încastrată în terenul de fundare(modelul matematic), iar pe înălțime  se distribuie forțele de inerție calculate și în final calculul se face la fel cu cel static (deosebirea fiind că forțele sunt dispuse pe orizontală). În realitate calculul este mult mai amplu și mai în amănunt.

În fața bl. OD16 Militari (un tronson prăbușit):
Tovarășul, Tovarășa, primul ministru Manea Mănescu
și alți specialiști dând indicații prețioase.
7 martie 1977

                              Toate aspectele legate de proiectarea construcțiilor rezistente la cutremure sunt studiate în cadrul Ingineriei seismice, care este în continuu studiu și dezvoltare.

                                       Sper să-l fi contrazis puțin, puțin, pe Pierre Janet !

     ------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                              

BUCUREȘTI - NEW YORK ȘI RETUR

 Statuia lui Mihai Viteazul-București
(Imagine Internet)

Statuia Libertății-New York
(Imagine Internet)

                             

             





                                                                       de Mihai G. Tănase    
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                Moto

                                                                      ... că milostiv voi fi cu                                                                                                 nedreptăți lor,

                                                                          iar de păcatele lor nu-Mi voi                                                                                     mai aduce aminte.

                                                                                               Ieremia 31.34 

              

                    

                      Era prin iunie '81 când am plecat în concediu de odihnă, pe la mănăstirile din nordul Moldovei. La întoarcere povești, una, alta, întreb pe un coleg pe unde umblă Ionică, deoarece vream să discut ceva cu el. Îmi spune: păi nu știi că este prin Cehoslovacia cu alți doi colegi cu Wartburgul unuia dintre cei doi ? Le-au dat aprobare să plece cu mașina. Bine, am să vorbesc cu el la întoarcere. Peste vreo două săptămâni îl caut și nu venise. Peste cam trei zile aud, în șoaptă, de la alt coleg: n-ai aflat, nebunii ăia au întins-o ! Unde dom'le ? În Austria. Nimeni n-a mai discutat nimic despre „fugari”.

                     Ionică este arhitect, dar nu orice fel de arhitect: unul înzestrat de Dumnezeu cu multe daruri. Face aproape orice meserie și priceput la toate, la nivel ridicat. Ceilalți, unul este inginer și altul era tehnician (am spus era, pentru că nu mai este printre noi).

                      Prin luna septembrie sau octombrie, dacă țin bine minte, intră în birou o colegă având o scrisoare în mână. Stați așa să v-o citesc că este de la Ionică din America, din New York. În birou eram vreo opt sau zece inși.

                      Începe să citească: Sunt bine etc. etc. Să nu credeți ce scrie în Scânteia că, în SUA nu se găsește de muncă și sunt toți șomeri, numai cine nu vrea să muncească nu găsește de muncă (mă uit în jur, toți se fac că au treabă și că nu ascultă...); să știți că nu beau decât o sticlă de vin pe săptămână și adaugă: aici sticla are 4 l; am casă și mașină, vă trimit și poza cu peștii prinși de mine. Numai bine...

                       S-a auzit că a reușit sa-și aducă copilul și nevasta, după care i s-a mai născut acolo un băiat. Cam atât până în 2001 când s-a repatriat și mi-a povestit pe larg totul. După ce au ajuns în Austria au abandonat mașina (fiind ultrapoluantă) și după un timp s-au despărțit: inginerul a plecat cu ajutorul unei rude tot în America, pe la San Francisco și tehnicianul în Olanda. Acolo a dat un interviu la radio Europa Liberă, după care s-a jucat de-a v-ați ascunselea cu Securitatea, care l-a ascuns complet.

                       După plecarea celor trei, cam la o lună, se face ședință de partid ca să-l excludă pe tehnician din rândul membrilor de partid, căci numai el era membru. O procedură simplă, se votează și gata. N-am de lucru și mă înscriu la cuvânt. Tovarăși, vreau să-mi spună cine știe de ce a fugit Ionică în America, să știe toată lumea, că nu este vreun secret acum. Începe o rumoare în sală. Ăsta e cam nebun !(adică eu). Nu-mi răspunde nimeni din prezidiu și continuu: dacă nu știți o să vă spun eu. Se face o liniște totală. Ionică știți că avea probleme la un ochi și necesita operație. Operația se putea face numai în RFG. Nu mai spun acum ce salariu avea, dv. știți mai bine decât mine. Dimineața îl găseam mâncând pâine cu slănină crudă (pentru săpun). Operația costa 15.000 de lei. Era greu pentru Direcția noastră să dăm fiecare câte 300 de lei și se strângeau mai mult de 15.000 ? Făcea omul operația și venea înapoi ! Cine a făcut prin Direcție toate înscrisurile ? Nici la Casa Scânteii nu le făcea la fel ! Acum să vă spun despre inginer: cel care nu s-a descurcat aici, cu atât mai mult, nu se va descurca nici acolo. O să vedeți că nu face față și se va întoarce și partidul o să-l ierte (tocmai partidul începuse o campanie de propagandă să-i determine pe cei fugiți să revină în țară). Se termină ședința și nimic.(Ceva tot a fost: șapte ani mi-au înghețat salariul). A doua zi, dimineața, mă trezesc cu secretarul cu problemele organizatorice care îmi spune: Tovarășe, a spus tov. secretară (a organizației) să te abții să mai iei cuvântul în ședințele de partid; a fost prezent în sală și tov. prim de la sector, n-a fost bine pentru noi ! Spune-i tov. secretare că, în momentul când apare inginerul să vină să mă pupe în ... !

                        Nu trec două luni și cu cine ne trezim ? Cu domnul inginer !

Mă întâlnesc cu trepădușul și-i zic: cum e treaba ? O aștept pe tovarășa să vină sa mă pupe în ... !

                        Ionică a stat 20 de ani la New York și până în '89 a trăit cu deznădejdea de a mai vedea vreodată România. A trecut timpul și i-a iertat pe toți nemernicii (mi-a zis că a studiat Biblia cât timp a stat în lagăr în Austria și așa trebuie să facă orice creștin). 

       

                        Mai aud și azi, câteodată, pe câte unul: Domnule ce bine era înainte ! Ce să-i spun... ? Pierd timpul în zadar !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                        

                 

GUST AMAR

de Mihai G. Tănase    

                         Îmi aduc aminte de discuțiile aprinse, înfășurate într-un „patriotism înflăcărat - chiar de tip nou”, purtate în toată mass-media și în special în cea scrisă, relativ la afirmația lui Silviu Brucan de: „stupid people”, evident, despre poporul român, imediat după  '89.

                         S-au perindat prin fața televizoarelor tot felul de ziariști și intelectuali de prin toate domeniile să ne fericească cu părerile lor și cu traducerea expresiei (nu fusese timp suficient să se implementeze romgleza). Îl acuza pe S. Brucan de un soi de antiromânism, întrucât discuțiile erau centrate pe termenul de 20 de ani, lansat de „incriminat”, pentru ca noi să înțelegem democrația; noi un popor cu o cultură milenară, inventivi prin fire și plin de virtuți și care am fost tras înapoi în ultimii 50 de ani. Ce să mai adaug, o revoltă intelectuală mare !

                          Iată că, au trecut cei 20 de ani plus 25 % și nu trebuie să spun eu cum stăm cu democrația (avem politicieni specializați și formatori de opinie pe care îi vedem la televizor, cum îl deschizi), deoarece știm și vedem cu toții cum este. Ceea ce eu nu înțeleg este politica în formarea cadrelor necesare domeniilor economice. Toate guvernele au făcut ce au crezut ele că este mai bine pentru noi și nefiind un singur guvern tot timpul la putere (că atunci chiar se cădea în maxima lui Brucan) să-i cerem socoteală pentru votul dat, s-a ajuns la vorba Președintelui: Școala scoate niște tâmpiți.

                           Din ceea ce văd eu zilnic înclin să fiu de partea Președintelui, din acest unghi de vedere. Să enumăr tot ce este aiurea în învățământ și rezultatele lui ar însemna să mă opresc din expunere, de enervare. Aș vrea să fiu bine înțeles: nu acuz pe nimeni în special și mai ales pe dascăli (au o meserie ingrată, dar așa a fost să fie), sunt probleme economice internaționale care inevitabil ne afectează și pe noi, problemele sunt complexe, fiecare are o justificare mai mult sau mai puțin reală. Aceste probleme trebuiesc rezolvate de aceia care vor să le dăm votul, pentru a ne reprezenta. Dar, trebuie să ne trezim din acest somn al indiferenței, din anestezia medicală generală și primul lucru ar fi să ne „strunim” copiii. Dacă mai așteptăm o perioadă „standard Brucan” nu vom fi prea departe să auzim „plânsul și scrâșnirea dinților” (din Evanghelie) și vom avea parte de un bumerang.

  

                           Am să relatez o scurta istorioară adevărată. Mai ieri, vine un vecin la mine să mă roage să-i arăt unui nepot de al său cum poate să ajungă la autostradă cu autoturismul. Eu am înțeles să-i arăt pe hartă traseul, că doar avea permis de conducere auto de câțiva ani buni. Nu domnule, așa ! Dar cum ? Dv. să mergeți înainte și el după dv. până la autostradă. Adică, eu să fiu pe post de iepure. Mi-a venit să râd, dar situația era de plâns. Acest șofer (nepot) are până în 30 de ani și lucrează ca necalificat în agricultură, în Italia. Deci, lesne de înțeles că, școala a făcut-o în România după '89 și a plecat în Italia să-și caute de lucru. Stau și mă întreb: ce cunoștințe din școală are acest om, dacă nu este în stare să iasă din București, cu permis auto în buzunar și mai mă mir de părerea „fraților noștri de sânge” despre unii „românași” de-ai noștri. Nu-i așa că este de plâns ?


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                         

                          

CETĂȚILE DE SCĂPARE

de Mihai G. Tănase    

                                                 N-am să vă spun despre Cetățile de scăpare menționate în Vechiul Testament, la cap. 35 din Numerele (sau Numeri, a patra carte a lui Moise), ci evident metaforic, vă voi vorbi despre o singură cetate din vremurile noastre.

                      
                                              Mai demult, am intenționat să scriu câte ceva despre acest subiect, întrucât s-au perindat pe sticlă tot felul de oameni și pentru care am o anumită considerație pentru pregătirea lor. Aceste persoane vin din mediul academic și cu preponderență din zona culturii, cărora li s-a făcut o mediatizare suficientă ca mai tot omul să știe de ei, să-i cunoască.

                      
                                               Realizatorii de emisiuni sunt oameni formați, în general, după '89 și ceea ce a fost mai înainte știu de pe la părinți funcție de pregătirea și simpatiile lor politice sau din cărți cu grad mai mare sau mai mic de obiectivitate.

                      
                                                   N-am ce să fac, dar iar îmi aduc aminte de ceea ce ne spunea profesorul de limba latină din liceu că, Seneca ar fi spus: „ omul după ce trece de 60 de ani, dă în mintea copiilor”. Atunci, gândeam exact la situație și chiar am crezut ca în momentul atingerii vârstei te îmbolnăvești de epilepsie. Nu mi-a trebuit mult timp să mă lămuresc despre ce era vorba de fapt: Omul dă în mintea copiilor prin gândirea sa, care la unii se alterează în mod biologic.

                                
                                              Nu numai la tv am auzit astfel de povești, ci și în viața cotidiană. Mă întâlnesc pe stradă cu oameni ieșiți la pensie și cu care am fost coleg. După ce-mi povestesc despre familia lor, despre problemele lor, brusc încep să-mi spună ce lucruri mărețe au făcut ei în viața lor: eu am construit blocurile din Balta Albă, din Militari, din Rahova etc. Lucruri cu totul neadevărate (numai pentru realizarea unui singur bloc de locuințe participă câteva sute de oameni, începând de la proiectare, investiții și execuția în sine). Omul simte, probabil, nevoia ca alții să-l aprecieze și să-l laude. Nevoia de a te simți bine ! Acest gen de povestioare nici nu le înregistrez și trec peste ele, cine poate ști dacă și eu nu voi păți la fel...

                       
                                               Pot să spun că, mă deranjează și chiar mă enervează atunci când aud aceste povești din gura unor oameni situați destul de sus pe scara valorilor intelectuale.

                       
                                                La o emisiune recentă la unul din multiplele posturi tv cineva din sfera culturii își depăna punctele importante din viața sa și îmi plăcea modul său elegant de exprimare, până la un punct când a afirmat că, neputând să-și depună dosarul pentru înscrierea la facultatea care l-a consacrat, întrucât nu avea „origine sănătoasă”, s-a înscris la Institutul de Construcții. Și aici ce să vezi ? Pleacă din timpul examenului ca să nu fie admis și să poată urma facultatea pentru care avea har de la Dumnezeu, fapt care s-a întâmplat anul următor. Aș vrea să fac câteva precizări care mi se par a fi logice în momentul acela. Stimatul domn a mers la Institutul de Construcții cu gândul de a intra, și totodată, să scape de stagiul militar (deoarece „recrutarea militară” se făcea în ultimul an de liceu). Stagiul militar avea o durată de doi sau trei ani și o dată cursul învățăturii întrerupt cu mare greutate puteai să-l reiei, dar nu era ceva imposibil. Ori, cum scăpai de armată ? Intrând la facultate, având o boală prevăzută în nomenclator sau având „o pilă” ! Despre astea nu s-a discutat, dar a ținut să menționeze, pe un ton zeflemitor și râzând: m-am dus și pe la Institutul de Construcții; ca și cum acolo era ceva de ultimă speță, un fel de aiureală intelectuală... incomparabil cu ce facem noi „oamenii de cultură” pentru această țară. Acestor oameni de cultură, care mai tot timpul fac trimitere la harul(nu darul) lor primit de la Dumnezeu, le-aș recomanda să-și aducă aminte de un singur cuvânt: smerenie. 

                      
                                                   Nu știu dacă și acum Universitatea Tehnică de Construcții, pentru unii, mai este o cetate de scăpare, dar pot să va spun numai atât: Priviți în jurul vostru !





------------------  mihaibrebu@hotmail.com

                        

                      
                        
                     

VREAU SĂ TRĂIESC

de Mihai G. Tănase    
                                                   

                                                                                     Moto

                                                                                 Nu cerceta aceste legi,
                                                                                 Că ești nebun când le-nțelegi !
                                                                                                George Coșbuc

                                                            
          

                     Știrile de la ora șapte, Radio România Actualități:  Șapte bolnavi de cancer au câștigat în instanță dreptul de a primi medicamente compensate 100 %. Tresar ! Nu am înțeles bine ? Deschid calculatorul și citesc integral articolul din ziarul Gândul. Da, am înțeles bine; altceva n-am înțeles pentru care am tresărit.

                     Viața ne-a fost dată la naștere de către Dumnezeu prin mamă, să o trăim cum va vrea El. Ce i-a dat fiecăruia și cât de mult noi nu putem ști: de ce unul are și altul n-are, de ce unul are succes în viață și altul n-are, de ce unul e fericit și altul nu este, de ce unul este bolnav (poate, din naștere) și altul este sănătos etc.

                      (Dacă îmi aduc bine aminte, la ultimul recensământ cam 86 % din populația țării s-a declarat a fi de religie creștin-ortodoxă.)

                       În Epistola Sfântului Apostol Pavel Întâia către Corinteni cap. 3. 16-17 se spune:„...De va strica cineva templul lui (adică, trupul omului), îl va strica pe el Dumnezeu...” .

                        Fiecare suntem datori și chiar obligați să ne îngrijim de trupul nostru, în care sălășluiește sufletul, noi înșine și unii pe alții.

                     

                        Cum este posibil să chem statul (Guvernul, Ministerul Sănătății și CNAS) în instanță pentru a mi se recunoaște un drept al meu, firesc, care practic este axiomatic ? Este adevărat că instanța a făcut dreptate, dar cu recurs. Am înțeles că ultimul va face recurs. CNAS este o instituție compusă din niște oameni. Ce va să fie în conștiința acelora care au sarcina să întocmească recursul (bănuiesc că și ei s-au declarat creștin-ortodocși) ? Părerea mea este că sub umbra unor legi sau reglementări interne, coroborate cu altele, vor dormi liniștiți că, n-au făcut altceva decât să respecte legea și să-i întoarcă pe bieții suferinzi. Ce îl interesează pe reclamant că nu s-au actualizat listele de medicamente compensate. Nu era treaba lui. Că o să se facă sunt convins, dar acei oameni vor să trăiască și ce fac ei până atunci ? Este același lucru, practic, cu unul care a făcut pușcărie și după câțiva ani se dovedește că a fost nevinovat. Cine poate să dea timpul înapoi și să-i dea anii pierduți în inchisoare ? Credința ortodoxă se bazează pe trei virtuți fundamentale: dragostea, credința și nădejdea. Primele două sunt cam deteriorate; ne-a mai rămas doar Nădejdea. Vom vedea la următorul recensământ cum ne mai declarăm.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                        
                                         

VISUL LUI SOLOMON

                          

                                               

                                        

                                                                                           de Mihai G. Tănase    

                                                     Din octombrie trecut, parcă, m-am trezit în iunie curent. Nu știu cum a trecut timpul, dar multe lucruri s-au întâmplat în realitatea cotidiană și în cea mediatică. Acum, încerc să fac anumite conexiuni și să-mi explic ce se întâmplă...

                                                  O vreme capricioasă, cum ar spune unii, care nu se mai termină; au dispărut anotimpurile dătătoare de hrana omului, inundații anormale și temperaturi la fel. Ce să mai spun despre conflictele apărute pe Pământ între oameni ? Pentru acestea sunt explicații de care nu ducem lipsă.

                                           Când am auzit pentru prima oară cum s-a format Pământul, la Geologie în liceu, cu toate perioadele sale denumite științific, în milioane și chiar miliarde de ani am rămas cam bulversat. Acest haos avea sa continue numai după câțiva ani, când am reluat studiul Geologiei în facultate; dar acum mult mai dezvoltat și amănunțit. Ceea ce m-a deranjat, să zicem, era modul în care se preda materia respectivă și nu puteai să ai nici măcar o întrebare cât de cât pertinentă, de opinie nici vorbă că sigur ai fi fost „contra”. Imediat erai catalogat „dogmatic” (fără să se cunoască ca dogmă înseamnă adevăr) și aveai toate șansele să dispari (nu fizic, din facultate...).

                                                   Greșeala care se făcea (impusă sau nu) era aceea ca nici măcar în glumă nu se accepta și o altă interpretare. Noi știm totul exact cum a fost, așa cum se spune și în „documentele de partid”, tovarăși. Nu îmi vine să cred ca profesorul gândea așa în sinea lui (mult mai târziu am avut norocul să mi se confirme cum stăteau lucrurile și nu se risca pentru asta).

                                                            În mass-media văd și aud tot felul de explicații, care mai de care, mai savante, despre încălzirea globală că se va strica echilibrul termic al planetei și care chiar a și început. Singura consolare este că nu se va întâmpla chiar acum, ci mai încolo...(după noi potopul !)

                                                              Inundațiile la noi nu sunt fenomene sporadice: am văzut și am auzit despre ele de la oameni cu două generații înaintea mea. Ce nu pot să înțeleg eu este următorul lucru: guvernele alocă sume importante și chiar fabuloase populației afectată (foarte frumos din partea lor), dar n-ar fi mai inteligent să acorde sumele cumulate pentru două trei inundații o singură data și să se facă amenajările hidrotehnice necesare ? Când omul știe și înțelege pentru ce face efortul, mai dă de la el ! Bine ca ne-a ferit Dumnezeu de relieful Țărilor de Jos !

                                                       După cutremurul din martie 1977, emoție mare, solidaritate cum numai la noi poți să vezi, jale mare ce să mai spun (care s-au spulberat ca fumul, nu ca în bancul cu minunile care țin numai trei zile). Cutremurul produs în Vrancea a avut o magnitudine de 7,2 (Richter), iar în București intensitatea seismică (o altă scară de apreciere a seismelor în scopuri inginerești) a fost de gradul VIII pe MM. Bilanțul pagubelor se cunoaște. Ce s-a zis atunci: vom mări gradul de intensitate seismica la IX la care se vor proiecta construcțiile și nu o să ne mai doară capul în viitor. Nu a durat propunerea decât o zi, pentru că în acest caz costul unei construcții se ridica la dublu și hai la „tovarășul” să-l informăm. Și au lăsat-o mai moale, pe la 8,5 și chiar mai jos: ce să facem, nu sunt bani... 

                     

                                                      După cum am arătat mai înainte, am doua explicații, una pentru problemele de Geologie și alta pentru inundații și cutremure, din punct de vedere teologic.

                                                   În Epistola sobornicească a doua a Sfântului Apostol Petru 3.8 se spune : „...o singură zi înaintea Domnului este ca o mie de ani, și o mie de ani ca o singură zi”. Noi măsurăm timpul după durata de rotație a Pământului în jurul Soarelui (un an). Noi nu avem aceeași unitate de măsură a timpului cu Dumnezeu (Cel care a făcut cerul și pământul) !

                                                          Dacă am avea jumătate din ce i-a cerut Solomon, în vis, lui Dumnezeu, cu certitudine am scăpa de repercursiunile inundațiilor și diminuarea efectelor nefaste ale cutremurelor. Această jumătate poate să o aibă mai mulți oameni, nu unul. Important este să o aibă cineva. Să sperăm că Dumnezeu ne va da aceasta !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                   

CONSTATĂRI DE UTILIZATOR

de Mihai G. Tănase    

                    Trebuie să recunosc că, multă vreme am fost un adversar al utilizării computerului cu toate că părea ceva incompatibil cu profesia mea. La tot pasul auzeam oameni cu pregătiri dintre cele mai variate cum se lăudau cu cunoștințele lor în domeniu, pe un ton infatuat, știind unde sa țintească: am lucrat azi la calculator și am făcut cutare lucru, extraordinar; eu lucrez la birou numai pe calculator; eu, domn'le, proiectez pe calculator etc. În instituțiile publice, pe unde mă uitam, calculatoare și calculatoare... Mă tot gândeam cum se proiectează pe calculator, că doar lucrasem și eu așa ceva.

                     În studenție am făcut un curs numit Mașini de calcul. Ni s-au predat noțiuni de hard și de soft. E adevărat că, era cam multă ceață și am avut un profesor de la Institutul de Fizică de la Măgurele,  care nu avea o metodă pedagogică adecvată: ne explica cum noi am fi fost profesori și el student, să vedem ce știe el... Până la urmă, cât de cât, am priceput despre ce era vorba și la ce ne-ar fi folosit în viitor. Deci, chiar străin nu prea eram...

                     Nu știam despre programe, despre setări și tot felul de lucruri proprii calculatorului de azi. Îmi cumpăr un laptop și începe chinul. Când să întreb pe cineva, toți erau ocupați și vorbele le scoteam cu cleștele din gura lor (nici ei nu le știau prea bine). Intru în secțiunea de ajutor și sfaturi pentru începători, care se încheia cu o fraza de genul: și dacă mai aveți nelămuriri întrebați pe cei din familie, pe un prieten sau pe un cunoscut cu experiență. Această frază m-a făcut să râd minute bune: cum se poate ca o companie de peste „gârlă” de așa importanță poate să afirme asemenea inepții. Ce contează ? Marfa trebuie vândută, că fraieri sunt peste tot, iar banii n-au miros și ăsta e scopul nostru, nu ?

                       După un an de „studiu” la calculator, timp în care m-am „obișnuit” și cu romgleza, că altfel nu ești în „trend”, i-am cam dat de cap. Ce să zic, una peste alta e un lucru bun și util; cu o singură condiție: ce faci să treci prin filtru creierului tău și să eviți să fii un robot viu.

                        Aplicând zicala englezului: sunt prea sărac ca să-mi cumpăr un lucru ieftin, considerând că am trecut la avansați, mi-am cumpărat piesele componente de ultimă generație pentru un PC „up-to-date”, pe care le-a asamblat un prieten specialist în calculatoare.

                         Acum încep să apară la suprafață lucrurile ascunse (pe care numai le bănuiam) și pe care le credeam că nu o să mai am parte de ele. Dar cum spune românul: lucrul dracului, apar mereu „noutăți și noutăți” care se țin scai de tine și de care se poate scăpa numai într-un anumit fel. Și ca să nu spun prostii, imediat, o să exemplific.

                         Vreau sa instalez un program. După descărcare (care îmi spune de la bun început că este program gratuit) trec la instalare și-mi strecoară un „program anexă”: MyPC Backup și-mi solicită adresa de email, după care, evident, și contravaloarea sa de 30€. Anulez tot. La circa zece minute primesc un email de la dezvoltator că mi-l lasă la 20€. Îl ignor. A doua zi mi-l lasă la 10€. Îl ignor, din nou. După doua zile iar email cu preț și mai mic, 1€ (ofertă specială, doar pentru mine și să nu mai spun la nimeni...). Au devenit agasanți ! Așa se fac afacerile la ei !

                         Cu Internet Explorer nu prea lucrez. Îl deschid din când în când. Ultima oară apare o fereastră și mă atenționează că aplicația AppHangB1 nu-i permite deschiderea. Intru pe net să văd soluția. Simplă: în cinci pași scapi de ea ! Înainte de pasul cinci te obligă să descarci un program, editat de un partener Microsoft (oameni de încredere). Pe parcurs îți cere banul. Renunț. Apoi se întâmplă ca mai sus, de la 40 $ se ajunge la 20 $. Să vedem mâine până unde o să scadă prețul.

                          Într-una din zile șterg un anunț publicitar de pe marginea paginii de email; imediat apare o atenționare, cam impertinentă, nu mai ștergeți anunțurile că de aici aveți emailul gratis. Personal, nu doresc aceste anunțuri care să umple pagina în zadar; nu le vreau, prefer să plătesc emailul ! E bine ? Dacă asta este politica dv. domnilor, faceți și altfel, să vă scoateți banii ! Nu cred că duceți lipsă de capete luminate. Ce se face și cum se face, cred ei că nu poate sa mai facă nimeni, dar eu pot să le spun, doar atât, din Ecleziast: „Ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare !”

                           Dacă n-aș avea parte de șicane ieftine poate m-aș plictisi !






-----------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                         

                  

MI-AM VĂZUT SACII ÎN CĂRUȚĂ

Biserica Nouă din Brebu-Prahova

       
 

                                 






                                                                                         de Mihai G. Tănase    
                                                       

                                                               Pentru început aș vrea să definesc unul din înțelesurile cuvântului punte, așa cum este în DEX. Punte, scândură groasă sau bârnă așezată transversal peste o apă, care poate fi trecută numai cu piciorul.

                                                                      În lumea asta mare trăiesc tot felul de oameni, unii cu un grad mai mic de cultura și alții cu unul mai elevat. Nu este cazul, acum, să studiem cauzele diferențierii lor din acest punct de vedere, evident că sunt multiple și complexe. 

                                                                        La începutul secolului trecut trăia în satul dintre munți un preot mai în vârstă pe vremea aceea. El păstorea jumătate din sat, care se numește megieșesc, întrucât cealaltă jumătate aparținea de parohia Mănăstirii lui Matei Basarab si nu avea o biserică proprie. Preotul, popa Vasile cum îi spuneau enoriașii, a fost la Locurile Sfinte de s-a închinat. Când s-a reîntors a început să ctitorească biserica satului, o copie a Mănăstirii de la Curtea de Argeș, la anul 1911.

                                                               Oamenii din sat se ocupau cu „agricultura de munte” și în special cu transportul lemnelor de la pădure, pentru construcții și pentru foc. Și care era mijlocul de transport uzual ? Carul cu boi, având osiile de la roti din lemn. Bucurie mare când se rupea o osie ! Mijloc de transport primitiv (cum am spune azi) și muncă din greu. Dar, ce te faci când îți moare un bou sau n-ai niciunul și vrei să trăiești ? Mergi la popa Vasile, cu căciula în mână, și-l rogi să te împrumute cu doi poli (de aur) cu promisiunea că îi vei da înapoi de îndată ce-i vei câștiga.

                                                               Se apucă omul de treabă și cu primii bani câștigați hai în cârciuma satului, cu un prieten, să ia o licoare de prună, de-a lui Bachus. O ceșcuță, două și-l întreabă prietenul ce ai făcut cu popa. Ce sa fac ?! Nu-i mai dau nimic înapoi, că are popa bani destui !

                                                                     Într-o zi vine la tata un om oarecare să-i ceară bani. Pleacă respectivul și mama îl întreabă pe tata: ei ? Am făcut ce a zis popa Vasile ! Adică: atunci când un om amărât vine la tine să-l împrumuți cu bani, să-i faci brânci de pe punte în apă !

                                                                     Eu am rămas bulversat. Cum se poate așa ceva din partea unui preot. Măi copile, părintele împrumuta pe toți care veneau să-i ceară și mulți nu-i mai dădeau banii înapoi și atunci mi-a spus istorioara de mai sus.

                                                                 Popa Vasile numai zicea (de supărare), nu și făcea. În Evanghelia după Matei 5.42 se spune: Celui ce-ți cere, dă-i; și nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Mare este iconomia lui Dumnezeu și mic este omul !





--------------------   mihaibrebu@hotmail.com

             

LUMINA DIN ÎNTUNERIC

de Mihai G. Tănase    

                                            

                                                                                                                                      Moto
                                                                                                                 ... dacă lumina care este
                                                                                                                     în tine este întuneric,                                                                                                                                           cât de mare trebuie să
                                                                                                                      fie întunericul acesta !
                                                                                                                                             Mt. 6.23

                                                   
                          

                                                           Mănăstirea prin curtea căreia mă jucam de mic fusese transformată încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza în biserică de mir, odată cu secularizarea averilor mănăstirești; și numai numele i-a rămas de mănăstire, ea fiind inițial mănăstire de călugări, având hramul Sf. Mihail și Gavril.

Mănăstirea de la Brebu Prahova

                                                                                                   

                                                                                                     

                                                                A fost ctitorită de către Matei Basarab în anul 1650, ea fiind în același timp o cetate de apărare; pe lângă urmele lăsate de fostele chilii ale călugărilor există și Palatul Domnesc al domnitorului (astăzi muzeu).

    

Palatul Domnesc

                                                                  În zilele de duminică și sărbători participam la slujbele religioase, fără să mă trimită cineva și nu înțelegeam nimic ; dar cel mai mult îmi plăcea să merg, duminică după amiază, la cununiile ce aveau loc. Nici de la evenimentele triste nu lipseam: ritualul înmormântării. 

Îl cunoșteam pe preotul paroh, care la sărbătorile importante de peste an, mă îmbrăca în stihar și deveneam un fel de paracliser. Această perioadă petrecută prin mănăstire a durat până pe la vârsta de zece ani. După aceea „vizitele” s-au rărit odată cu parcurgerea anilor de școala și au devenit sporadice în timpul ciclului de învățământ mediu și superior.

                                                             Mi-am adus aminte de acea vreme în momentul în care am mers la Mănăstirea Antim din București să vorbesc cu un călugăr (astăzi, episcop), să-mi clarific niște probleme la care nu-mi găseam rezolvarea.

Biserica Mănăstirii Antim

                                                                   Intru în biroul său din sediul Sfântului Sinod al BOR, deoarece chilia sa era în altă parte; aici își desfășura el activitatea - având funcție importantă în ierarhia bisericii (lucru pe care l-am aflat ulterior). Începem discuția. După circa o jumătate de oră trecem la concluzii. Nu prea m-am lămurit din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe asupra problemelor pentru care venisem și dau să plec. În acel moment, părintele mă întreabă: „credeți în viața de apoi ?”. Eu puțin derutat și surprins de întrebare îi răspund cu jumătate de gură: „cred, părinte !”. Dânsul sesizând nesiguranța mea se îndreaptă către bibliotecă și-mi dă o carte. Mă uit la titlu: „Viața după moarte” de Hieroteos (fostul mitropolit al Greciei). Mă sperii și-l întreb când trebuie să i-o înapoiez. Când o terminați de citit (am rămas din nou surprins, nu știa unde locuiesc, nu avea numărul meu de telefon, nu știa de unde să mă ia... totul pe încredere).

                      Acesta a fost punctul zero al abordării studiului Teologiei !

                                                                 Plec către casă cu o curiozitate nebună, să văd ce scrie în carte. Mă dezbrac și mă așez la birou. O citesc pană o termin, în noapte, cu mici pauze. În încheierea cărții, autorul sintetizează rolul religiei în viața omului.

                                                                    A doua zi merg să-i înapoiez cartea părintelui și avem, acum, o nouă discuție despre conținutul cărții. Îl întreb despre „noua matematică a cuvintelor” folosite în spațiul ecleziastic și încep să mă lămuresc. Îmi împrumută alte cărți, al căror conținut se complică gradual. Aceasta a fost marea abilitate a părintelui pentru care îi port o gratitudine deosebită. Am început să-mi cumpăr cărți în domeniu, care mi-au deschis calea spre cunoașterea Ortodoxiei mai în profunzime. Totodată, m-a interesat și celelalte religii, să pot avea o imagine mai clară în compararea lor. 

                                                               Citind sau mai bine spus studiind Sfânta Scriptură în toată vremea, de fiecare dată găsești noi și noi adevăruri pe care ți se pare că le-ai știi. Celelalte cărți îți vin în ajutor să le descoperi, dar ajutorul primordial de la Domnul vine, Cel care a făcut cerul și pământul (cum ne spune psalmistul).

                                                                După aproape 15 ani de la prima întâlnire avută cu părintele la Mănăstirea Antim, pot să declar că știu și eu răspunsul la întrebarea lui B. Pascal: de unde vine omul și încotro merge el. 

          Ca atare, acum pot să afirm nu numai cu jumătate de gură că:

                            „Există viață după moarte !”



------------------------   mihaibrebu@hotmail.com