PĂRESIMILE ȘI TELEVIZIUNEA

de Mihai G. Tănase 

                                        

                                          La ultimul recensământ (2011) efectuat în România 86,5 % din populație s-a declarat de confesiune creștin-ortodoxă.

                                                 Astăzi se lasă sec pentru postul Paștilor. Timp de șapte săptămâni credincioșii ortodocși se vor abține în mod liber consimțit de a consuma alimente de frupt. Cine a mai dat azi pe la biserică sau a urmărit postul de televiziune Trinitas tv și a ascultat omiliile respective, fără să-i fugă mintea pe la cele lumești, cu ușurință a înțeles care este rostul postului mai „aspru”, care începe mâine și cum trebuie ținut. Acesta își are originea atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament (De fapt noțiunea de post o găsim la toate popoarele și religiile). In VT se vorbește despre postul cel plăcut lui Dumnezeu, în cartea lui Isaia cap. 58, iar în NT în Evanghelia după Matei cap.4 .

                                                      Deschizând televizorul pe un post de știri, la întâmplare, nu mi-a fost mirarea mică: Două sau chiar trei doamne specialiste în arta culinară se întreceau în a sfătui telespectatorii cum să facă diverse trucuri(sic) de a înlocui produsele de frupt cu niște combinații de produse exotice (pentru cei cu dare de mână, probabil... de pe la oraș) astfel să „fenteze” postul. Aceasta se constituia într-o veritabilă reclamă comercială !  Măi oameni buni (producători tv, prezentatori și invitate) voi faceți un târg cu Dumnezeu ? Cred că, ați greșit complet când v-ați declarat la recensământ creștini-ortodocși sau vă situați în afara doctrinei creștin-ortodoxe !  Eu sunt de părere că, trebuie să mai citiți câte ceva pertinent și apoi să încurcați mințile oamenilor (ăia care sunt la fel de citiți ca și voi). 

                                                              La încheierea acestui articol nu pot să trag decât o singură concluzie, agrafonul Mântuitorului răstignit pe cruce: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac !”





------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

INFORMAȚIA PE UNDE

de Mihai G. Tănase 

                                         Nici o săptămână nu a trecut de când am scris articolul „Haosul informației” și ascultând postul de radio România   Actualități, în primul moment, m-a apucat o părere de rău că am scris ceea ce am scris mai înainte în acel articol. După câteva secunde părerea de rău s-a spulberat, deoarece crainicul mi-a confirmat că nu am greșit deloc. Intr-adevăr știrea a fost „de milioane” și am început să râd așa de tare, încât, bănuiesc, m-au auzit vecinii pe raza a două apartamente (astea sunt blocurile construite înainte...). Despre ce este vorba ?

                                            Cred că, numai în basmele lui Petre Dulfu se pot întâmpla astfel de realități. În județul Mehedinți, mai exact în Turnu Severin și în Orșova, sunt autorități de profil care pot realiza un sincretism perfect în personajele Tândală și Păcală, ale scriitorului amintit.

                                               Cum este în plină desfășurare acțiunea de anvelopare termică a blocurilor de locuit (care parte din finanțare este din fonduri europene) ce au zis „dregătorii”: hai și noi ! Și au prevăzut fonduri pentru circa 33 de blocuri în cele două orașe să fericească lumea. Cum indiferența (sau neștiința) este mare nu s-au gândit ca, mai întâi să consolideze blocurile avariate în urma seismelor anterioare, seisme ce s-au produs în Vrancea, în Banat sau în Serbia. Au dat pe post interviurile luate oamenilor, locatari ai blocurilor în cauză. Pentru câteva secunde am trăit sentimentul că ei sunt în Chile și eu la București. Nu se poate dom'le ! Brucan a greșit-o rău de tot cu „stupid people”,  oamenii ăștia (autoritățile de profil) au nevoie de vreo cincizeci de ani nu de douăzeci !

                                                 Cum spunea Petre Dulfu într-o povestire că, niște oameni au pus carul înaintea boilor, acum realizez că ceva tot a fost adevărat; că n-a fost vreo născocire de a lui, uite că se întâmplă și azi. 

                                                  Emisiunea „Bună dimineața, România” se încheie cu formula: Să aveți o zi excelentă ! Nu știu dacă voi avea o zi excelentă, dar pot să spun că, am deja, un început de zi excelent. Poate voi avea și o zi excelentă, când nu va mai fi haos în știri !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                     

PĂDUREA NU SE VEDE DE COPACI

FLORI - COPACI - PĂDURE
(Imagine internet)

    

                                                                                    de Mihai G. Tănase 

                                                Studenții sunt în sesiunea de iarnă. Emoții mai mari sau mai mici. Fiecare le are după cum a studiat în perioada premergătoare examenelor. Pe unii îi compătimesc. Știu cam ce se întâmpla să rămâi cu una sau doua „boabe” pentru vară, sau mai rău chiar pentru toamnă: în primul rând pierdeai bursa, apoi erai trecut prin furcile caudine ale organizațiior de tineret din facultate, fiind supus la tot velul de vexațiuni din partea tovarășilor etc. etc. Slavă Domnului că nu am avut parte de consecințe, întrucât nu au fost cauze determinante. 

                                                     După '89 au apărut „pe intreg cuprinsul patriei” tot felul de universități și aș putea spune în „numar supranormativ”, folositoare la ce ? La distribuirea de diplome pentru toată lumea care dorește să fie un „intelectual”. Problema acum apare și nu o spun din capul meu, deschizi televizorul 5' și te elucidezi imediat: nici pe departe să fie o absorție proporțională de cadre cu studii superioare, pentru că așa este economia în momentul de față. (Aceasta este un bun subiect de dezbatere în discuțiile televizate pentru politicienii din toate partidele). Rezolvarea vine imediat, aș putea spune de la sine, cei care au avut intenții să facă ceva serios în viață își găsesc loc de muncă aici, iar ceilalți care au dorit să li se adreseze conform diplomei cu domnu' cutare, fac un circuit prin străinătae de un an, doi după care vin inapoi mai rău decât au plecat. Da, dar cu o limbă învățată aproximativ, la fel cum au trecut și prin universitate. Cei care nu au avut pretenții în adresare acceptă posturi pentru care nu se cere nici măcar studii liceale. După părerea mea, cauzele acestei situații anormale vine în primul rând din partea profesorilor și apoi din partea sistemului. Am să mă explic imediat. La universitățile din SUA, spre exemplu, în timpul vacanțelor studenților și nu numai, există o competiție acerbă între profesori de a publica cât mai multe articole de specialitate. Acest lucru este primordial la ocuparea unui post didactic într-o universitate. Ori pe aici pe mulți îi găsești făcând alte activități, politice mai ales. In ceea ce privește sistemul, nu că ar fi în esență rău, introducerea taxelor (că altfel nu poate să existe universitatea respectivă) induce studentului modul de abordare a studiului. Mai zilele trecute am aflat de la un student că a picat la un examen și eu stânjenit l-am întrebat: și ce vei face acum ? Nimic ! Îl dau în vară. Bine, dar când înveți ca văd că ai serviciu ? Păi nu trebuie să le plătesc taxa și dacă nu, îl dau în toamnă și atunci mă trece sigur, că nu sunt ei proști să rămână fără banii mei și să intre în faliment ! 

                                                              La prima vedere, apreciez modul de gândire al studentului și trebuie să recunosc că, eu la vârsta lui nu mă ducea mintea să-mi fac asemenea socoteli; dar gândindu-mă mai în profunzime problema asta pare a fi un sistem de ecuații cu determinantul principal egal cu zero. Am convingerea că se va găsi un absolvent să facă determinantul diferit de zero, adică să taie copacii și să vedem pădurea mai curând.




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                          

APARENȚE ÎN TEHNICĂ

de Mihai G. Tănase 

                                                  La prima vedere, de cum citești titlul, ai tendința de a crede că, despre ceva destul de complicat este vorba și vrei să treci peste. Dimpotrivă, vreau să fac cunoscut un fenomen extrem de simplu care creează confuzie și printre oamenii cu unele pretenții într-ale tehnicii. De ce am vrut să scriu acest articol oarecum elementar ? Foarte simplu: Acest lucru (pe care îl voi descrie în continuare) este similar, dacă nu aproape identic întipărit în mintea noastră, precum cel cu adăpostirea sub tocul ușii în caz de producere a unui seism.

                                                     Când băteam drumul zilnic către liceu într-un sens și altul, la un moment dat după ce urcam dealul, brusc, drumul se îngusta pe o porțiune de aproximativ 10 m, ajungând să aibă o lățime de numai trei metri: în stânga acestei ștrangulări, in sensul către casă, se crease un fel de râpă provocată de către ploile frecvente din timpul acelui an, iar în partea dreaptă se profila o simplă rampă. Azi așa, mâine așa, drumul se tot îngusta devenind o amenințare la izolarea satului de oraș. Lumea vorbea despre pericolul iminent, dar pe nimeni nu interesa. Intr-o zi văd plantați pe „râpă” o mulțimede puieți de salcâm și întreb pe cineva cine i-a pus. Cum cine i-a pus ? Popa Demetrescu cu banii lui. Nu mi-a fost prea clar cu banii și cu plantatul, pentru că pe autoritățile comuniste nici nu le interesa (este adevărat cazane de producere a țuicii erau destule prin sat !) Popa, om cu minte și izolat de oficialități, avea înclinații tehnice, deși duminica la omiliile pe care le ținea în biserică n-ai prea fi zis. In sfârșit, nu după multă vreme, se vedea cu ochiul liber, cum erodarea a încetat; chiar a început să se lățească drumul prin adăugare de material din piatră. Mă tot gândeam cum de a reușit părintele să facă „minunea” asta și o întorceam pe toate fețele în mintea mea, că timp era destul până la școală și retur. Atunci nu i-am găsit un răspuns plauzibil și am abandonat acest subiect.

                                                             Peste vreo doi ani plec la facultate, la București și urmez cursurile Institutului de Construcții (Universitatea Tehnică de Construcții, de azi). In anul III de studii se preda cursul de Geotehnică și Fundații de către eminentul profesor Emil Botea. Ce să vezi dom'le: mi-a lămurit problema cu alunecarea terenului de la mine din sat pe care o stabilizase popa.

                                                              Toți aveam în cap că, împiedicarea alunecării de teren a fost oprită prin rădăcinile puieților de salcâm care se constituise într-un fel de armături pentru pământ, plantați de popă. Ce eroare !

                                                               Ce se întâmplă în astfel de cazuri ? Un lucru simplu și logic: La cîțiva metri adâmncime există un strat de formațiune argiloasă, iar deasupra sa, către suprafață, stratul de pământ care alunecă, de natură, hai să-i zicem, „friabilă”. Nici vorbă ca rădăcinile pomilor (de orice specie ar fi ei) să reziste la împingerea pământului, cînd acesta se deplasează. In timpul ploilor apa prin efectul gravitației se infiltrează până la stratul argilos și formează un strat provizoriu ce devine o „oglindă” pe care pământul de deasupra alunecă. Și atunci soluția este mai mult decât simplă: plantăm pe verasanți pomi care vor trage apa din pământ, disipând-o în atmosferă și se va elimina stratul „oglindă”. Și gata ! Alunecarea stratelor superioare va fi oprită. Deci, nu radăcinile pomilor fixează terenul, ci eliminarea apei (prin ei) din adâncime, ne mai având pe ce să alunece terenul de deasupra.

                                                                    După atâția ani, când mai am oazia să mai trec pe drumul cu pricina, mă uit și spun: popa Demetrescu era și „inginer” , nu numai duhovnic !




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                    

HAOSUL INFORMAȚIEI

de Mihai G. Tănase 

                                         Se cunoște nu de azi sau ieri tendința omului, care a devenit de-a lungul timpului un principiu, de a depune un efort cât mai mic și a obține un beneficiu cât se poate de mare. [Unii chiar au exagerat ( cu voie sau fără de voie) și nu au mai ținut seamă că, trebuie depus un oareșce efort pentru a obține ceva și s-au înfruptat direct din rezultatul muncii altora. Consecința o vedem, cotidian, în mass-media. Ce să mai vorbim despre cum ar trebui procedat, când ni se spune chiar din pagina trei (sau patru) a Bibliei ! ]

                                             Niciun post nu face excepție de la ce am relatat mai sus și pentru lămurire dau un exemplu ipotetic.
O persoană de notorietate are un accident de automobil (de sănătate în general) și este internată în spital. Medicii fac eforturi deosebite să readucă persoana la paramerii inițiali. Și gata.Te lasă in suspans. Trece o zi, două, și nu se mai spune nimic. Probabil nu mai este de actualitate și lumea a uitat. Ce este nou astăzi ? Și povestea se repetă. S-ar putea să afli concluzia știrii, întâmplător, de pe la cunoștințe. Tot timpul ești bombardat cu tot felul de știri insignifiante, dar care pentru dânșii sunt extraordinare.

                                                     De unde această nepăsare ? Deontologie nu se poate spune, e ceva de care nu s-a auzit. Îți vine să iei toate receptoarele audio și video și să le arunci pe fereastră ! Scuzați-mă, în „locurile special amenajate pentru deșeurile reciclabile”, amenajate de către primării.

                                                      După părerea mea, domnii care nu sunt consecventi în transmiterea știrilor până la finalizarea lor, în vreun fel, au tubul digestiv mai dezvoltat decât SNC-ul.

                                                              Face-ți domnilor să fie invers, sau egale amândouă !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com





                                             

LA ALTĂ SCARĂ

de Mihai G. Tănase 

                                Mai săptămâna trecută aud la radio România Actualități o știre pe care am reținut-o (mi s-a părut interesantă): în județele Sălaj și Vaslui angajatorii „marilor companii locale” au solicitat liceelor cu profil economic să transforme niște clase existente în clase cu profil tehnic, care să le asigure forța de muncă necesară și de care nu dispun acum. În acest mod avntajele vor fi multiple atât pentru angajat, cât și pentru angajator. Și atât ! Această propunere a fost tranșată de către angajatori cu inspectoratele școlare județene respective.

                                             Azi, ce aud ? S-a schimbat calimera cu cei din județul Sălaj: profesorii nu vor să participe la noua formă de învățământ (se schimbă multe lucruri și nu se poate realiza ce s-a propus; au dreptate profesorii, dacă mai ținem seama și de elementul om, care este elevul). Ce-au făcut angajatorii ? Hai la „partid” să ne ajute ! Adică, la Ministerul Educației Naționale. Acesta pe postul vechilor activiști de partid au dat ordin ca, imediat, să fie satisfăcută cererea angajatorilor din Sălaj. Ce s-o mai întâmpla cred că voi afla zilele următoare tot de la România Actualități. Deocamdată, moldovenii tac.

                                                 Cum se rezolva o astfel de problemă în „epoca de aur” sau în perioada interbelică ? Simplu ! Numai că esența era diferită.

                                                        [Tovarășii credeau că sunt nemuritori și nimic nu-i va muta din loc. Ultimele congrese ale PCR se treminau cu o cuvântare amplă și fulminantă a Secretarului general, care la sfârșit avea formula: Vă doresc dragi tovarăși și „preteni” viață veșnică ! ]

                                                          In comunism, după cum se știe, totul era centralizat și planificat. De ce avem nevoie să producem cutare lucru ? Păi, avem atâta valoare destinată domeniului în cauză care împărțită la un indicator pe profesii rezulta atâți ingineri, atâți tehnicieni, atâți muncitori calificați etc., după care se întocmea planul de școlarizare. Gata s-a rezolvat problema. Cum se descurcau oamenii destinați să producă lucrul respectiv este o altă latură a chestiunii și nu mai intrăm în detalii, că știm cum s-a rezolvat... Vreai nu vreai, mergeai la locul de muncă indicat și vedeai ce ai de făcut. 

                                                        In perioada interbelică era, oarecum, asemănător cum este astzi, însă erau unele lucruri cu totul diferite.

                                                            Pentru exemplificare am să redau un aspect din discuțiile pe care le-am avut cu inginerul Emil Prager, om celebru în domeniul construcțiilor în perioada interbelică și nu numai.
                                                      Inginerul Emil Prager avea o antrepriză de construcții pe care am putea să o asimilăm cu IMM-urile de azi. Ce fel de om era, am descris succint in articolul „De la inginerie la filozofie”. Și el avea nevoie de ingineri constructori pentru lucrările sale, dar nu orice fel de ingineri... Anual, acorda o bursă de studii (destul de consistentă) unui student la Construcții, îi asigura locul de muncă automat la terminarea studiilor(și cine nu ar fi vrut să lucreze cu Prager !) și punea o singură condiție: de a avea note peste un anumit prag.

                                                        Dacă privim lucrurile de-a lungul timpului este o scară a modului de abordare a problemei în cauză. Las pe fiecare să o vadă cum va dori și poate ne inspirăm din cea mai bună. Sunt curios cum vor rezolva moldovenii problema...




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com




                                                               

                                             

TELEVIZORUL ȘI CUTREMURUL

Blocul TEHNOIMPORT
după cutremurul din 4 martie 1977
(Crăpături la fațadă în formă de X)

                                              















                                           

                                    


                                                                                         de Mihai G. Tănase 

                                      
                                       Mă uit la televizor și ce observ ? De un timp, pe mai toate posturile tv de știri, din lipsă de „știri”(probabil) una, două, ne informează despre frecvența cutremurelor ce au loc în România. Și ca totul să aibă credibilitate la public, mai apare „într-un colț” câte un specialist de la INFPS pentru a confirma ce spune prezentatoarea, iar pe tot ecranul seismografele în activitate. Rău n-ar fi; dar mai există și o vorbă românească care se adeverește pe zi ce trece: ce e mult strică ! 

                                        Dacă toată populația care privește la televizor ar avea studii în domeniul Seismologiei și al Ingineriei seismice atunci, ușor, s-ar putea constata că în afara creării unei psihoze generale, mare lucru nu se spune. Eu nu pot să înțeleg cum se dau drumul la informații sensibile pe post, fără ca un specialist în domeniu să le verifice. Parcă intenționat se face așa ceva. Aici nu este vorba despre cenzură, este vorba despre știința lucrurilor serioase. Există specialiști la Universitatea Tehnică de Construcții pentru circa 75 % din informație, trebuie numai să-i contactați, domnilor producători ! Pe post apar numai oameni dintr-o singură parte. [Și in Biblie scrie: ca o judecată să fie corectă, trebuie să existe minimum doi martori.  Mat.18.16 ]

                                              De azi a început educarea populației, prin difuzarea a cinci videoclipuri: ce să faci în caz că te prinde cutremurul în casă. În susținerea acestei acțiuni l-au ales ca girant pe domnul secretar de stat Raed Arafat (bun la toate, medic de notorietate). Nu contest meritele domnului Arafat în domeniul dânsului; chiar îl apreciez.

                                                    In ceea ce privește videoclipurile pot să afirm fără reținere că, s-au cheltuit banii în zadar: Conțin sfaturi greșite și chiar neindicate într-o situație de urgență, aceea a producerii unui seism. Să ne adăpostim sub tocul ușii este o prostie mare ! Buiandrugul de deasupra ușii este puternic solicitat de către forțele tăietoare și de cele mai multe ori (sau mai mereu) cedează: apar crăpăturile în X, întrucât eforturile unitare principale depășesc rezistentele admisibile ale materialului (care este beton în cele mai multe cazuri). Acest lucru îl cunoaște orice student începător în Rezistența materialelor. Se mai spune, apoi, să stăm sub o grindă (altă aiureală) sau lângă un perete de rezistență (de unde știe badea Ion care este peretele de rezistență ? Hai să fim puțin serioși !).

                                                       Acum mă repet, am mai spus-o într-un articol precedent. Inainte ca tatăl meu să treacă în lumea celor drepti, fiind singur, mai mă duceam în vizită pe la el. Singurătate mare. L-am sfătuit să mai deschidă televizorul, să vadă ce mai e prin lume. Imi răspunde: dă-l dracului de televizor, că numai prostii spune.

                                                E cam devreme pentru mine, dar tata avea mare dreptate...



-----------------------  mihaibrebu@hotmail.com

                                                  

CE NU POATE SĂ DEA GUVERNUL

de Mihai G. Tănase 



                              

                                            Azi la ora șapte, la principalul buletin de știri al postului de radio România Actualități, l-am auzit pe ministrul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice făcând o declarație, prin care dădea asigurări că, până la începutul anului școlar 2015 - 2016 vor exista toate microbuzele necesare transportului elevilor din mediu rural către școală. Frumos cadou din partea guvernului către copiii ce au de parcurs distanțe mari până la școală !

                                                In acel moment mi-am adus aminte de două etape importante din viața mea conexe cu problema in cauză.

                                                  Când eram elev la liceu aveam de parcurs opt km până la școală; autobuze nu erau, iar drumul nu era cum este cel din Drumul Taberei până la Universitate. Era neasfaltat, cu urcușuri și coborâșuri destul de mari pe care-l parcurgeam în aproximativ două ore. Fie iarnă, fie vară la ora începerii cursurilor eram prezent și nu-mi amintesc să fii întârziat vreodată. Chin mare, dar nu aveam alternativă, priveam numai în viitor - eram „în epectază” !

                                                     A trecut ca orice lucru pe Pământ și am ajuns la facultate. Condițiile nu erau optime, dar față de perioada anterioară erau superioare: aveam bursă „mică” (în comparație cu cei veniți din producție, de vârstă mai „săltată”), adică, masa și casa asigurate plus o sumă infimă pentru rechizite. Ce să mai zic ? Era „bine” ! Singura mea grijă era cum să învăț să ajung în uniformizarea generală în ceea ce privește nivelul de cunoștințe, având colegi din toate părțile țării cu grad diferit de pregătire și mulți avusese parte de dascăli mai buni.

                                                         La cursul de Geometrie analitică am avut un profesor de Matematică, care studiase la Cluj și era mândru tare, avea cap de matematician; Dumnezeu să-l odihnească ! Mi-aduc aminte că ne vorbea despre triedul lui Frenet și toți luam notițe. Se oprește din expunere și ne adresează o întrebare (simplă acum...), mai mult retoric și face pauză. El se aștepta că pe mulți îi vor lua gura pe dinainte și-i va răspunde. De unde ? Toți tăceau de se auzea musca. Il văd cum, progresiv, începe să se enerveze și începe să ne facă „teorie”. V-a dat Partidul de toate, masă, cămin, bani de cărți etc. etc., un singur lucru nu v-a dat: Cap ! Eu am inghețat de frică (nu de a mea, ci de a lui - erau securiști și printre noi...) Văzând că nu are cu cine să discute și-a dat singur răspunsul.

                                                            Acum stau și mă gândesc la rezultatele de la BAC din ultimii ani: microbuzele lipsă să fi fost cauza, ori teoria profesorului meu să fie de actualitate sau, poate, Guvernul să le mai dea ceva... ?  Eu nu mă enervez pentru un răspuns simplu.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                       

                                                          

                            

ACUM AM AFLAT

de Mihai G. Tănase 

                      In drumurile mele cotidiene, dimineața, mergând să cumpăr cele necesare existenței vieții întâlnesc sau mergem în același sens copii de vârstă fragedă însoțiți de părinți sau mai des de către bunici îndreptându-se către școală. Nimic ieșit din comun la prima vedere, dar ceva mă face să zâmbesc: prichindelul merge înaintea insoțitorului, iar acesta îi cară ghiozdanul cu cărți, de mărimea unui rucsac de om adult, care merge pe munte la plimbare.

                                 Uneori merg pe lângă ei și-i depășesc. Dacă am buna dispoziție mă adresez copilului și-i spun: să știi că atunci când eu eram ca tine luam zilnic bătaie de la tata, pentru ca nu-l lăsam să-mi ducă ghiozdanul la școală. Amândoi se uită cruciș la mine, zâmbim și ne vedem de ale noastre. 

                                       Până să ajung la destinația mea mă gândesc și tot mă întreb: ce dracu este in ghiozdanul copilului și ce studiază atât de mult într-o zi de are atâta greutate. Mă simt complexat. Aștia ajung oameni mari cu viitor: peste vreo 20 de ani trebuie să mai construim câteva clădiri suplimentare la Academie; nu o să mai fie locuri și undeva trebuie să se întrunească oamenii de astăzi...

                                           Mai in glumă, mai în serios, dar „patrupedu'” de gen feminin e mort în coteț. Deunăzi am ocazia să văd un ghiozdan, adică un rucsac, al unui copil de clasa întâia și rămân stupefiat: maculatură câtă vrei, titluri de manuale pompoase, scrierea de o șchioapă și o metoda pedagogică de exprimare să te iei cu mâinile de păr. Nu se poate dom'le ! Cât ar avea copilul mintea luminată nu va putea înțelege niciodată bazaconiile scrise acolo. In manualul intitulat Matematică și Explorarea mediului („venit direct de la NASA”) se dă drept corectă adunarea „cailor și a măgarilor” în mod repetat și tot așa, fără să mai luăm în considerare că cele trei cuvinte din titlul manualului sunt niște enigme.

                                               Deodată, mi-a venit în minte imaginea învățătorului meu și a tăbliței de ardezie. Nu-și pierdea nimeni timpul cu mine să-mi explice după ore ce s-a vrut la școală și mai toți copiii am ajuns acolo unde societatea a avut nevoie. Sunt fericit că m-am născut atunci și nu acum: oricum atunci nu erau rucsacuri. In orice caz am să evit de a mai intra in discuție cu vreun copil ce merge la școală. Poate știe unde se îndreaptă...dar sunt convins de actualitatea întrebării din romanul lui Sienkiewicz: Quo vadis ?



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                           

VREAU UN PREȘEDINTE

Statuia lui Vasile Lascăr
(imagine Internet)

                                         de Mihai G. Tănase 

                                                       

                                                   

                                           Pe statuia lui Vasile Lascăr, de pe strada cu același nume, din București scrie: „Vroiesc să fac din administrație o a doua magistratură”. Când eram student mai mereu treceam cu tramvaiul pe lângă statuie și tot citeam, dar nu înțelegeam nimic. Mai degrabă mă întrebam cum au lăsat-o comuniștii și nu au demolat-o. Habar nu aveam cine a fost Vasile Lascăr, pentru că atunci strada se numea Galați și nu vedeam nicio legătură.

                                                 După '89 am început să realizez cum este cu administrațiile. De fapt, cum ar trebui să fie și de cine depinde.

                                                    Înainte de cutremurul din '77 un prieten de al meu, mai în vârstă, emigrează în SUA - New York (oficial, nu fugar) și se întoarce după un an, cu afaceri (nici de astea nu știam atunci și era mai bine să nu întreb). Începe să povestească cum e viața la americani. Arăta cu 20 de ani mai tânăr ! M-a impresionat. Printre altele îmi zice:

    În metrou îmi fură cartea de identitate (aceasta fiind concomitent card bancar și permis de conducere). Eu speriat (parcă mi se întâmplase mie) îl întreb: bine tată și ce ai făcut în mulțimea aia mare de oameni, că erai un nimeni, exact cum te-a născut maică-ta ? Ce să fac, la 100 m intru într-o secție de poliție și spun ce mi s-a întâmplat. Un polițist intră pe un computer și începe să lucreze. Eu: să te identifice ! Nu, să vadă dacă am amenzi neplătite către stat. După cinci minute îmi eliberează o nouă carte de identitate și plec. Eu încep să râd; hai dom'le că asta e capitalistă, n-a trecut mai mult de un an și vii cu chestii de astea,de propagandă.

S-a cam supărat, dar n-a lăsat să se înțeleagă. El trăia în altă lume !

                                                       La noi era o birocrație cum este și astăzi, dacă nu mai mare. O spun din experiență: deși mă încadram perfect în lege, doi ani mi-au trebuit să-mi fac buletin de București. Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte.

                                                           Aș vrea, dacă s-ar putea, ca noul președinte să facă ce și-a propus Vasile Lascăr și atunci, cu siguranță, dacă s-ar întâmpla să mi se fure cartea de identitate o voi obține în vreo două ore, nu în cinci minute („că ăia au vechime în democrație...”) și aș fi fericit...



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

INDIFERENȚA

de Mihai G. Tănase 

                                     Acum mulți ani am auzit pe un medic psihiatru din provincie, din nordul Transilvaniei, exclamând: într-un spital de boli mintale n-ai să găsești măcar un tâmpit. Termenul de tâmpit se referea la omul cu un bagaj de cunoștințe intelectuale foarte redus, chiar, tinzând către zero. Acest tip de om nu are cum să ajungă într-un astfel de spital, deoarece pe el nu îl preocupă nimic. Nu-l interesează ce se întâmplă în jurul său, nu-l preocupă decât persoana sa; cum am spune astăzi: nu este stresat. Nu are cum să se îmbolnăvească de o maladie mintală. Este mai mult, un simplu tub digestiv.

                                           În activitatea cotidiană, vrem sau nu, intrăm în legătură cu diferite persoane: unele amabile să te ajute, altele nu știu cum să scape mai repede de tine, făcând uz de formule stereotipe. Acestea din urmă sunt indiferente la ce se întâmplă cu ceilalți și probabil de aici a venit și expresia: ăsta trăiește 200 de ani.

                                              Dacă întrebi o astfel de persoană de ce se comportă așa, că ar putea să fie și invers, primești niște răspunsuri năucitoare; printre care și acela că nu a avut cine să-l învețe (adică, să fii avut un mentor). Problema nu este că ai avut sau nu un mentor, pentru că există cărți și dacă ai fi avut puțină voință ți-ai fi creat un bagaj minim de cunoștințe cu care te-ai fi descurcat la nivelul cerințelor actuale minime. În consecință, totul pleacă de la voință.

                                               Avem nenumărate exemple de oameni fără o atestare a educației și se comportă excelent. Primul izvor din care să te inspiri, la îndemâna oricui, este Biblia. Este suficient să parcurgi Noul Testament și ai exemplificări din toate domeniile, și cum am spus, numai voință îți trebuie.

                                           Chiar în religia creștină se arată că, indiferența este păcatul maxim și trebuie eliminat. Prin indiferență nu facem altceva, decât umbră Pământului și asta ar trebui să ne dea de gândit...



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

PE TIMPUL MEU ERA ALTFEL

de Mihai G. Tănase 


                                              

                                    

                                           Cine calătorește cu tramvaiul și în special cu troleibuzul este imposibil să nu fi auzit măcar o singură dată expresia: pe timpul meu era altfel ! Mai apoi auzi și completările specifice acesteia. Cine spune astfel de lucruri ? Oamenii mai în vârstă care au o țintă precisă: tinerii care nu le cedează locul (fie că nu au fost atenți în jur, fie cu rea intenție; cauzele sunt discutabile). Problema nu este aceea că nu li se cedează locul în mijlocul comun de transport, ea vine dintr-un fel de frustare (de care nimeni nu este de vină, așa este firea lucrurilor) că nu mai sunt și ei tineri. Cu trecerea fiecărei zile devii tot mai în vârstă, iar tinerețea trece și ea. Și înainte și acum este la fel, numai omul își schimbă modul de gândire. 

                                         De fapt, vream să spun altceva ce seamănă, oarecum, cu ce am arătat mai înainte. Azi, o bună parte din adolescenții care au intrat la o facultate (numai cu dosar sau fără) nici nu mai concep să folosească mijloacele de transport în comun, vor automobil. Părinții acestora fac eforturi financiare (unii, alții nu) să le asigure transportul elevat; lăsând la o parte că nu prea dau pe la școală. Mai mult, au „grijă” de viitorul odraslelor să nu le lipsească nimic și ca să „scurteze” timpul își dau acordul să înceapă traiul în comun cu „prietena sau prietenul” asigurându-le și o locuință. Mi-am adus aminte de o zicală (pe care la timpul respectiv nu am înțeles-o): nu poți să ții doi pepeni într-o mână. Acum, văd că se poate !  Nu merge cu facultatea, nu-i nimic, avem timp să facem alta... Nu merge cu consensualitatea, nu-i nimic, am câștigat experiență, schimbăm... Și dacă nu și nu, plecăm afară și ne descurcăm noi !

                                                 Din acest punct de vedere aș putea să spun că, sunt de acord cu conținutul intrinsec al titlului acestui articol, dar oricât aș vrea să par un conservator înrăit, fără să mai menționez morala bisericii noastre, cineva trebuie să mai și muncească...




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                              

PENITENȚA LIBER CONSIMȚITĂ

de Mihai G. Tănase 

                                               Am plecat de la profesor la Gara de Nord și am luat trenul către Câmpina. Îmi venea să cobor din tren să iau aer, deoarece eram cu capul plin de gânduri și întrebări la care nu găseam un răspuns și ritmicitatea zgomotului roților de tren mă înnebunea. Am trecut în revistă pe toți cunoscuții mei și nimeni, părea, că nu poate să mă ajute. Cine dom'le știe limba engleză să apelez la el ? Nimeni ! Ajung a doua zi la serviciu și întreb pe unul, pe altul dacă știe pe cineva. Un domn de pe la serviciul financiar îmi zice: băiatul meu face meditații cu un aviator și se pare că este destul de bun, voi vorbi eu cu el pentru tine. M-am luminat la cap. Peste două zile merg acasă la domn'Profesor de engleză: un domn înalt și zvelt, la vreo 65 de ani. Era stabilit în oraș de câțiva ani și fusese crescut de o doică englezoaică; așa învățase el limba engleză. Am stabilit programul, c/v orei și am pornit la treabă. După ce terminam o ședință eram așa de obosit, dar mai mult zăpăcit, că mergeam pe jos vreo doi km. Omul nu avea niciun fel de metodă de predare și pentru mine era un haos total. Între timp am fost la București de am stabilit titlul tezei, pe care urma la final să o susțin. Atunci, Profesorul mi-a dat o carte despre Bazele Mecanicii Pământurilor, pe care tocmai o cumpărase de la New York și din care urma să dau primul examen pe parcursul stagiului. Problema devenise „groasă” ! Pe de o parte trebuia să învăț noțiunile respective de tehnică, iar pe de altă parte trebuia să știu engleza să o pot înțelege. Mare om profesorul meu, cu un foc a împușcat doi iepuri. Acasă, la părinți, din antreul principal al casei mi-am făcut biroul și am blocat intrarea. Lăsam toate cărțile deschise pe masă și pe scaune, ca ziua următoare să o iau de la semn, să nu mai pierd timpul. Mi-am cumpărat dicționare. Traduceam cam o frază pe oră (și aia greșită); norocul meu că știam despre ce era vorba și le potriveam. Într-una din zile, nu știu de ce aveam nevoie, merg să discut cu mama. O aud că plânge. Era cu o soră de a ei și-i spunea, printre lacrimi, uite băiatul ăsta rămâne neînsurat, toată ziua citește, la ce i-o fi trebuind atâta carte... Soră-sa, lasă că o să-i vină rândul și lui; o încuraja ea. M-a apucat râsul, dar era cam de plâns... Știința este ca un drog: când îi simți gustul nu poți s-o mai lași. Eu am consumat cam mult „drog” și am rămas cu „sechele”.
                                               N-a durat mai mult de un an și am revenit în București. Mi-am găsit omul potrivit pentru engleză și în final am făcut la Universitatea București cursurile postuniversitare de engleză. Atunci am încheiat, oarecum, fobia limbii engleze. Un lucru pot să spun: dacă vrei, poți să faci ceva; dar, dacă poți și nu vrei, nu vei face absolut nimic !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

PRIMA ÎNTREVEDERE

de Mihai G. Tănase 

                                       După titlu s-ar putea crede că, urmează o povestioară de dragoste presărată cu subiecte cunoscute în domeniu, dar în alt registru... Nicidecum, la acest capitol am fost mai mereu în urma timpului. Ce vreau să spun acum este o continuare a articolului „Muncă și onoare”. Ce să faci ? Nu putem să întrebăm Creatorul de ce a făcut una și de ce a făcut alta într-un anumit fel și de ce nu ies toate cum am vrea noi !

                                                     După înscriere, în după-amiaza revelionului, vin în București să iau legătura cu mentorul meu; deoarece primisem o adresă de la Rectorat, că trebuie să fac acest lucru până în data de 15 martie. Eram foarte emoționat, știind cu cine trebuia să mă întâlnesc și habar nu aveam cum va decurge discuția. (Profesorul era un tip sobru, îmbrăcat totdeauna la patru ace și purta papion asortat costumului, dar nici o dată același . Nu îmi aduc aminte să-l fi văzut râzând de două ori, cât timp i-am fost student, într-un an. După mulți ani i-am povestit despre o colegă de grupă care nu nota ordinea cursurilor, ci scria: papion maro cu picățele, papion carmin în dungulițe etc. Adu-mi și mie caietul ei să-l văd. De unde să o iau, s-a măritat și parcă este pe la Constanța.) Bat la ușă și intru. Luați loc. Numele dv. ? Îi spun numele și m-apucă transpirația. Îl văd că scotocește prin partea de jos a biroului și scoate vreo zece caiete tip dictando. Prenumele ? Mihai ! Dacă vă numeați Vasile era de jale și pune caietele la loc. Mai târziu am realizat că m-a verificat ce note îmi dăduse la examene și la proiect.  Și tov. inginer de ce vreți să faceți doctoratul ? (Eu eram, oarecum, jenat că îmi vorbea cu dv. În timpul studenției îmi vorbea cu dumneata.) Naiv cum eram, îi spun: Domnule Profesor de doi ani de când am terminat facultatea văd că sunt depășit de tehnică și am teamă să nu rămân în urmă. Se uită la mine fix și mă întreabă: ce limbi străine cunoașteți ? Eu care știam că nu știu nicio limbă, am început să o „scald”: știu franceza cu dicționarul (să am rezervă). Franceza nu este bună la noi, la medicină e bună. Rusă știți ceva ? (În birou eram singuri). Domn' Profesor am făcut opt ani de rusă, dar n-am învățat-o; mi-a zis tata că vin americanii și dau de dracu' ! Profesorul a încremenit ! (După ce mi-am luat doctoratul m-a invitat cu soția pe la el și am reconstituit toată faza întrevederii: râs mare, dar nu prea tare, că era inainte de '89 ). Bietul om nu știa pe cine are în față, pereții subțiri... L-am pus într-o situație dificilă. S-a făcut că nu înțelege și începe să-mi explice că, dacă știam limba rusă știam toate limbile. Eu îl întreb: cum ? Păi, toate cărțile de tehnică din lume sunt traduse în rusă și scăpați. Asta este ! Dar nu știți cumva limba engleză ? Ba da Domn' Profesor, cînd se termină filmul la sfârșit scrie: „t h e  e n d”. A fost a treia oară când l-am văzut râzând. Dacă nu știți nici rusă, nici engleză până la toamnă să învățați engleza. O să vă asculte ce ați învățat șeful de lucrări care a venit acum din Texas. Peste trei săptămâni veniți la București să stabilim titlul tezei și planul ei, inclusiv examenele pe parcurs. Și s-a ridicat în picioare. Să trăiți Domn' Profesor și am plecat pe jos la gară. Din Tei și până la Circul de Stat am fumat un pachet de țigări: cu cine dracu' să învăț eu la Câmpina limba engleză ? Asta este altă „poveste adevărată” !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

TURISM LA SCHIMB

de Mihai G. Tănase 

                                                         Este bine știut că, din turism se poate scoate un ban frumos (să folosesc expresia unui prieten), dar în anumite condiții. Aceste condiții se studiază, astăzi, la facultate: Geografia Turismului, din cadrul Universității București sau prin alte locuri din țară. Sună mai bombastic, nu ? Și la zi și la distanță(nu-i mai zice f.f., că doar trebuie să ne aliniem cu vestul) !  Cam ce profit se obține vedem „în direct” la televizor. Nu este problema mea să fac aprecieri, există specialiști în domeniu care ne mai spun și nouă cum merge treaba. Eu vă voi spune câte ceva din trecut (după care plâng mulți, ce bine se distrau ei în concedii).

                                                         Mai întâi, despre străinii care își petreceau vacanța pe litoralul românesc. Ce străini ne călcau pragul ? Evident, cei din țările „pretene” socialiste: nemții (RDG-iștii), ungurii, cehii, polonezii și nu în ultimul rând, bulgarii. Dintre cei capitaliști, grosul era format din italieni (Bărbați mai mult; astăzi e cam invers: „fetele merg mai mult la italieni, probabil, unde avem origine comună” !)

                                                     ”Doi străini cu o mașină roșie, decapotabilă, tip sport, oprește în fața a doi milițieni, la Constanța. Cel din dreapta întreabă pe unul din milițieni, în engleză, unde este un hotel. Milițianul dă din umeri. Îl întreabă același lucru în franceză. Milițianul dă din umeri. Îl întreabă în spaniolă. Dă din umeri. Îl întreabă în rusă. Iar dă din umeri. Străinul se enervează, șoferul calcă accelerația, iese fum din asfalt și pleacă. Celălalt milițian îi spune primului: mă, al dracului, câte limbi știa ăla ! La care primul îi spune: și la ce i-a folosit !”

                                                              Lăsăm bancurile și trecem la lucruri serioase. În față la Lido oprește o mașină frumoasă și șoferul străin (rătăcit prin București) vrea să vorbească cu un agent de circulație - femeie. Drăguță foc ! Pe partea stângă îi atârna un ecuson metalic din crom, pe care scria cu roșu: Je parle francais. Orice zicea străinul, ea: oui, oui ! și tot așa până când lumea din jur a început să râdă și omul a înțeles situația penibilă: au revoir ! și a plecat. Ea: oui, oui !...

                                                             Intr-o vară pleacă de la birou un inginer, mai spre pensie, cu familia, la Paris, cu Dacia 1300. Cum a obținut aprobarea de plecare, el știe. La întoarcere (a venit înapoi, „v-am zis că era om serios”) Nea Bebe bun povestitor începe să spună ce și cum s-a descurcat. A făcut plinul la ieșire, mai avea o canistră (ascunsă bine), în Elveția vinde niște lucruri românești de artizanat și ajunge la Paris (la niște prieteni). Nea Bebe avea la el un salam de Sibiu și vroia să-l vândă la Paris să-și facă rost de benzină. Ce să vezi dom'le ? Când mă uit în portbagaj, din cauza căldurii, salamul se topise și nu mai avea pic de praf alb pe el. Ce să fac ? Iau punga cu pudra de talc pentru anvelope și tăvălesc salamul prin ea. Gata ! Arăta excepțional și l-am vândut. La întoarcere, în Elveția, am terminat mâncarea de la prietenii francezi și ce dracu să mâncăm, că nu mai puteam de foame ? Intru într-un supermarket și cumpăr cu banii pe care îi mai aveam o cutie mare, de vreo două kg., cu carne. Bună rău ! După ce am consumat carnea, merg să arunc cutia la gunoi și în drum citesc pe etichetă: Carne pentru câini ! Lasă că nu-și omoară ăia câinii !

                              Frumoase vacanțe: cu distracții maxime de „tot felul”, bani puțini, și de o parte și de alta !

                                                                

 ------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com                                                   

BULETIN DE BUCUREȘTI

de Mihai G. Tănase 

                                            Eram stagiar și deși fusesem repartizat prin Comisia Guvernamentală în București, tovarășii nu mi-au dat și locuință așa cum prevedea legea. Au lăsat-o în coadă de pește să mă descurc cum pot și mai vedem. Problema mai importantă era că, nu aveam buletinul de București (adică mutația la un domiciliu stabil). Pe timpul lui Nea Nicu și chiar mai înainte orașul București era declarat oraș închis - nu puteai, tovarășe, să umbli brambura dintr-o localitate în alta; dar era mai bine decât în China (mi-a povestit un securist, care fusese în China că, era necesar să ai aprobare de la regiune să mergi în alt oraș). Neplăcerile apăreau în momentul în care intrai în legătură cu autoritățile pentru diferite probleme, care apăreau în mod inerent. Și uite așa erai și nu, în București. Cu acte în regulă, doi ani am umblat până am reușit să obțin o nenorocită de ștampilă pătrată, care confirma schimbarea buletinului din Prahova în București.

                                                        Am încercat cu audiențe pe la șefii de partid și de stat, dar n-am avut succes. Ce să mai spun, unii habar nu aveau că eu eram în perfectă legalitate, și se uitau la mine la cub, nu la pătrat ! Era să uit. Unul de la CC al PCR, un nemernic, îmi spune: cine te-a pus tovarășe să te faci inginer ? Iar eu i-am răspuns: dv. ! (Eram rău de gură, cum sunt și acum, când am dreptate, dar în alt registru.)

                                                                 Într-o sâmbătă merg acasă (dar nu ca baciul să-mi schimb lenjeria intimă) și povestesc tatei ce fac eu, singur, prin București. Ia vezi tu că a ajuns mare Costică, e pe la Miliția Capitalei, dai tu de el și poate te ajută. De acest Costică avusese tata grijă de el până să plece la armată, după care dispăruse. Uneori, eu fiind la liceu, tata mai discuta cu mama (de parcă ea, săraca, ar fi trebuit să știe): pe unde o mai fi Costică ? 

                                                           Luni dimineața încep investigațiile. Dintr-unul în altul, aflu unde este Costică și merg la el. Era colonel de miliție, șeful evidenței populației pe Capitală. Gata, Dumnezeu mi-a pus mâna în cap și rezolv problema cu buletinul ! Intru la el în birou și-l întreb în șoaptă: ai microfoane pe aici ? La care el începe să râdă tare; care se traducea cam așa: mă, tu nu vezi cine sunt eu, ce dracu... Când se oprește din râs îi spun necazul meu. Nu prea mă ascultă și mă enervez. Avea și el necazul lui: peste zece zile trebuia să dea examenul de bacalaureat și nu știa nimic (nu mai nimic). Ei dădeau separat de civili examenul, că erau unde erau. Dă ordin la unul, nu știu ce era, că toți erau imbrăcați în civil - și se adresau cu gradul, să ne aducă de mâncare. Dacă zici că, tu ești inginer hai să facem niște meditații la matematică, să zic și eu ceva acolo. Și-i zic: ce vrei să știi, că nu pot să te învăț intr-o oră ce n-ai învățat în patru ani ? El: ce dracu e aia „derivată” ? Cum să-i spun eu ca el să înțeleagă cât de cât ?

Și încep. Măi tată, pleci de la Universitate și vrei să mergi la Patria, să vezi un film. Pe la Biserica Italiană vezi din spate o gagică, bine; dar nu știi cum arată la față. Mergi mai repede și o depășești. O vezi și nu-ți place; și iar mergi mai încetet. La Scala, vezi alta și se repetă figura. Ai ajuns la Patria. Vrei să știi ce viteză ai avut într-un anumit punct pe traseu: Universitate - Patria este delta S, iar timpul îl știi că te-ai uitat la ceas, ăsta este delta t. Se face limita lui delta S pe delta t, când t tinde către zero. Asta este tot, l-am înjurat în gând (Dumnezeu să-l ierte !) și am plecat. 

                                                          Peste două săptămâni mă duc din nou să-l bat la cap; doar, doar îmi rezolvă treaba (că putea). Când intru la el bucurie mare și nu se mai oprește din vorbă: niciunul n-a știut nimic. S-a enervat profesorul tare (era civil de-adevăratelea). Ne-a făcut o papară, ce să-ți zic ?! Apoi ne zice: știe careva ce este o derivată ? Toți tac ! Eu ridic mâna și încep: plec de la Universitate către Patria, pe drum văd o gagică...(si-i spune cuvânt cu cuvânt toată prostia pe care i-o spusesem eu). Am fost cel mai deștept ! Mi-a dat șapte !  Costică nu pot să mai stau, am o treabă, urgent. L-am lăsat dracului de buletin, că faceam pipi pe mine și nu puteam să mă abțin din râs... La ce i-o fi folosit bac-ul ?


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com