CONSTATĂRI DE UTILIZATOR

de Mihai G. Tănase    

                    Trebuie să recunosc că, multă vreme am fost un adversar al utilizării computerului cu toate că părea ceva incompatibil cu profesia mea. La tot pasul auzeam oameni cu pregătiri dintre cele mai variate cum se lăudau cu cunoștințele lor în domeniu, pe un ton infatuat, știind unde sa țintească: am lucrat azi la calculator și am făcut cutare lucru, extraordinar; eu lucrez la birou numai pe calculator; eu, domn'le, proiectez pe calculator etc. În instituțiile publice, pe unde mă uitam, calculatoare și calculatoare... Mă tot gândeam cum se proiectează pe calculator, că doar lucrasem și eu așa ceva.

                     În studenție am făcut un curs numit Mașini de calcul. Ni s-au predat noțiuni de hard și de soft. E adevărat că, era cam multă ceață și am avut un profesor de la Institutul de Fizică de la Măgurele,  care nu avea o metodă pedagogică adecvată: ne explica cum noi am fi fost profesori și el student, să vedem ce știe el... Până la urmă, cât de cât, am priceput despre ce era vorba și la ce ne-ar fi folosit în viitor. Deci, chiar străin nu prea eram...

                     Nu știam despre programe, despre setări și tot felul de lucruri proprii calculatorului de azi. Îmi cumpăr un laptop și începe chinul. Când să întreb pe cineva, toți erau ocupați și vorbele le scoteam cu cleștele din gura lor (nici ei nu le știau prea bine). Intru în secțiunea de ajutor și sfaturi pentru începători, care se încheia cu o fraza de genul: și dacă mai aveți nelămuriri întrebați pe cei din familie, pe un prieten sau pe un cunoscut cu experiență. Această frază m-a făcut să râd minute bune: cum se poate ca o companie de peste „gârlă” de așa importanță poate să afirme asemenea inepții. Ce contează ? Marfa trebuie vândută, că fraieri sunt peste tot, iar banii n-au miros și ăsta e scopul nostru, nu ?

                       După un an de „studiu” la calculator, timp în care m-am „obișnuit” și cu romgleza, că altfel nu ești în „trend”, i-am cam dat de cap. Ce să zic, una peste alta e un lucru bun și util; cu o singură condiție: ce faci să treci prin filtru creierului tău și să eviți să fii un robot viu.

                        Aplicând zicala englezului: sunt prea sărac ca să-mi cumpăr un lucru ieftin, considerând că am trecut la avansați, mi-am cumpărat piesele componente de ultimă generație pentru un PC „up-to-date”, pe care le-a asamblat un prieten specialist în calculatoare.

                         Acum încep să apară la suprafață lucrurile ascunse (pe care numai le bănuiam) și pe care le credeam că nu o să mai am parte de ele. Dar cum spune românul: lucrul dracului, apar mereu „noutăți și noutăți” care se țin scai de tine și de care se poate scăpa numai într-un anumit fel. Și ca să nu spun prostii, imediat, o să exemplific.

                         Vreau sa instalez un program. După descărcare (care îmi spune de la bun început că este program gratuit) trec la instalare și-mi strecoară un „program anexă”: MyPC Backup și-mi solicită adresa de email, după care, evident, și contravaloarea sa de 30€. Anulez tot. La circa zece minute primesc un email de la dezvoltator că mi-l lasă la 20€. Îl ignor. A doua zi mi-l lasă la 10€. Îl ignor, din nou. După doua zile iar email cu preț și mai mic, 1€ (ofertă specială, doar pentru mine și să nu mai spun la nimeni...). Au devenit agasanți ! Așa se fac afacerile la ei !

                         Cu Internet Explorer nu prea lucrez. Îl deschid din când în când. Ultima oară apare o fereastră și mă atenționează că aplicația AppHangB1 nu-i permite deschiderea. Intru pe net să văd soluția. Simplă: în cinci pași scapi de ea ! Înainte de pasul cinci te obligă să descarci un program, editat de un partener Microsoft (oameni de încredere). Pe parcurs îți cere banul. Renunț. Apoi se întâmplă ca mai sus, de la 40 $ se ajunge la 20 $. Să vedem mâine până unde o să scadă prețul.

                          Într-una din zile șterg un anunț publicitar de pe marginea paginii de email; imediat apare o atenționare, cam impertinentă, nu mai ștergeți anunțurile că de aici aveți emailul gratis. Personal, nu doresc aceste anunțuri care să umple pagina în zadar; nu le vreau, prefer să plătesc emailul ! E bine ? Dacă asta este politica dv. domnilor, faceți și altfel, să vă scoateți banii ! Nu cred că duceți lipsă de capete luminate. Ce se face și cum se face, cred ei că nu poate sa mai facă nimeni, dar eu pot să le spun, doar atât, din Ecleziast: „Ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare !”

                           Dacă n-aș avea parte de șicane ieftine poate m-aș plictisi !






-----------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                         

                  

MI-AM VĂZUT SACII ÎN CĂRUȚĂ

Biserica Nouă din Brebu-Prahova

       
 

                                 






                                                                                         de Mihai G. Tănase    
                                                       

                                                               Pentru început aș vrea să definesc unul din înțelesurile cuvântului punte, așa cum este în DEX. Punte, scândură groasă sau bârnă așezată transversal peste o apă, care poate fi trecută numai cu piciorul.

                                                                      În lumea asta mare trăiesc tot felul de oameni, unii cu un grad mai mic de cultura și alții cu unul mai elevat. Nu este cazul, acum, să studiem cauzele diferențierii lor din acest punct de vedere, evident că sunt multiple și complexe. 

                                                                        La începutul secolului trecut trăia în satul dintre munți un preot mai în vârstă pe vremea aceea. El păstorea jumătate din sat, care se numește megieșesc, întrucât cealaltă jumătate aparținea de parohia Mănăstirii lui Matei Basarab si nu avea o biserică proprie. Preotul, popa Vasile cum îi spuneau enoriașii, a fost la Locurile Sfinte de s-a închinat. Când s-a reîntors a început să ctitorească biserica satului, o copie a Mănăstirii de la Curtea de Argeș, la anul 1911.

                                                               Oamenii din sat se ocupau cu „agricultura de munte” și în special cu transportul lemnelor de la pădure, pentru construcții și pentru foc. Și care era mijlocul de transport uzual ? Carul cu boi, având osiile de la roti din lemn. Bucurie mare când se rupea o osie ! Mijloc de transport primitiv (cum am spune azi) și muncă din greu. Dar, ce te faci când îți moare un bou sau n-ai niciunul și vrei să trăiești ? Mergi la popa Vasile, cu căciula în mână, și-l rogi să te împrumute cu doi poli (de aur) cu promisiunea că îi vei da înapoi de îndată ce-i vei câștiga.

                                                               Se apucă omul de treabă și cu primii bani câștigați hai în cârciuma satului, cu un prieten, să ia o licoare de prună, de-a lui Bachus. O ceșcuță, două și-l întreabă prietenul ce ai făcut cu popa. Ce sa fac ?! Nu-i mai dau nimic înapoi, că are popa bani destui !

                                                                     Într-o zi vine la tata un om oarecare să-i ceară bani. Pleacă respectivul și mama îl întreabă pe tata: ei ? Am făcut ce a zis popa Vasile ! Adică: atunci când un om amărât vine la tine să-l împrumuți cu bani, să-i faci brânci de pe punte în apă !

                                                                     Eu am rămas bulversat. Cum se poate așa ceva din partea unui preot. Măi copile, părintele împrumuta pe toți care veneau să-i ceară și mulți nu-i mai dădeau banii înapoi și atunci mi-a spus istorioara de mai sus.

                                                                 Popa Vasile numai zicea (de supărare), nu și făcea. În Evanghelia după Matei 5.42 se spune: Celui ce-ți cere, dă-i; și nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Mare este iconomia lui Dumnezeu și mic este omul !





--------------------   mihaibrebu@hotmail.com

             

LUMINA DIN ÎNTUNERIC

de Mihai G. Tănase    

                                            

                                                                                                                                      Moto
                                                                                                                 ... dacă lumina care este
                                                                                                                     în tine este întuneric,                                                                                                                                           cât de mare trebuie să
                                                                                                                      fie întunericul acesta !
                                                                                                                                             Mt. 6.23

                                                   
                          

                                                           Mănăstirea prin curtea căreia mă jucam de mic fusese transformată încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza în biserică de mir, odată cu secularizarea averilor mănăstirești; și numai numele i-a rămas de mănăstire, ea fiind inițial mănăstire de călugări, având hramul Sf. Mihail și Gavril.

Mănăstirea de la Brebu Prahova

                                                                                                   

                                                                                                     

                                                                A fost ctitorită de către Matei Basarab în anul 1650, ea fiind în același timp o cetate de apărare; pe lângă urmele lăsate de fostele chilii ale călugărilor există și Palatul Domnesc al domnitorului (astăzi muzeu).

    

Palatul Domnesc

                                                                  În zilele de duminică și sărbători participam la slujbele religioase, fără să mă trimită cineva și nu înțelegeam nimic ; dar cel mai mult îmi plăcea să merg, duminică după amiază, la cununiile ce aveau loc. Nici de la evenimentele triste nu lipseam: ritualul înmormântării. 

Îl cunoșteam pe preotul paroh, care la sărbătorile importante de peste an, mă îmbrăca în stihar și deveneam un fel de paracliser. Această perioadă petrecută prin mănăstire a durat până pe la vârsta de zece ani. După aceea „vizitele” s-au rărit odată cu parcurgerea anilor de școala și au devenit sporadice în timpul ciclului de învățământ mediu și superior.

                                                             Mi-am adus aminte de acea vreme în momentul în care am mers la Mănăstirea Antim din București să vorbesc cu un călugăr (astăzi, episcop), să-mi clarific niște probleme la care nu-mi găseam rezolvarea.

Biserica Mănăstirii Antim

                                                                   Intru în biroul său din sediul Sfântului Sinod al BOR, deoarece chilia sa era în altă parte; aici își desfășura el activitatea - având funcție importantă în ierarhia bisericii (lucru pe care l-am aflat ulterior). Începem discuția. După circa o jumătate de oră trecem la concluzii. Nu prea m-am lămurit din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe asupra problemelor pentru care venisem și dau să plec. În acel moment, părintele mă întreabă: „credeți în viața de apoi ?”. Eu puțin derutat și surprins de întrebare îi răspund cu jumătate de gură: „cred, părinte !”. Dânsul sesizând nesiguranța mea se îndreaptă către bibliotecă și-mi dă o carte. Mă uit la titlu: „Viața după moarte” de Hieroteos (fostul mitropolit al Greciei). Mă sperii și-l întreb când trebuie să i-o înapoiez. Când o terminați de citit (am rămas din nou surprins, nu știa unde locuiesc, nu avea numărul meu de telefon, nu știa de unde să mă ia... totul pe încredere).

                      Acesta a fost punctul zero al abordării studiului Teologiei !

                                                                 Plec către casă cu o curiozitate nebună, să văd ce scrie în carte. Mă dezbrac și mă așez la birou. O citesc pană o termin, în noapte, cu mici pauze. În încheierea cărții, autorul sintetizează rolul religiei în viața omului.

                                                                    A doua zi merg să-i înapoiez cartea părintelui și avem, acum, o nouă discuție despre conținutul cărții. Îl întreb despre „noua matematică a cuvintelor” folosite în spațiul ecleziastic și încep să mă lămuresc. Îmi împrumută alte cărți, al căror conținut se complică gradual. Aceasta a fost marea abilitate a părintelui pentru care îi port o gratitudine deosebită. Am început să-mi cumpăr cărți în domeniu, care mi-au deschis calea spre cunoașterea Ortodoxiei mai în profunzime. Totodată, m-a interesat și celelalte religii, să pot avea o imagine mai clară în compararea lor. 

                                                               Citind sau mai bine spus studiind Sfânta Scriptură în toată vremea, de fiecare dată găsești noi și noi adevăruri pe care ți se pare că le-ai știi. Celelalte cărți îți vin în ajutor să le descoperi, dar ajutorul primordial de la Domnul vine, Cel care a făcut cerul și pământul (cum ne spune psalmistul).

                                                                După aproape 15 ani de la prima întâlnire avută cu părintele la Mănăstirea Antim, pot să declar că știu și eu răspunsul la întrebarea lui B. Pascal: de unde vine omul și încotro merge el. 

          Ca atare, acum pot să afirm nu numai cu jumătate de gură că:

                            „Există viață după moarte !”



------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     

DIN STUDENȚIE

Universitatea Tehnică de Construcții București
(Imagine Internet)

                                                                                                 de Mihai G. Tănase    

                                                                                      

                                                                                     La unul din cursuri. Către sfârșitul orei a doua profesorul termină de predat si întreabă în mod retoric: s-a înțeles ? Un coleg din rândul întâi se ridică și spune: domnule profesor eu n-am înteles ! Bine, nu-i nimic, vă mai explic o dată. Reia explicația pe scurt, timp de circa cinci minute și se adreseaza colegului. E clar, acum, nu ? Colegul se rică din nou și-i spune: domn' profesor tot n-am înțeles; și in momentul acela se aude soneria pentru recreație. Profesorul ne întreabă: stați și in recreație să mai explic o dată ? Noi, daaa ! Explică din nou, pâna aproape să sune din nou. Se întoarce către coleg și-l mai intreabă o dată: Cred că, acum ai înțeles ?! La care colegul îi răspunde: domn' profesor puteți să-mi faceți orice, că tot n-am înteles. Profesorul enervat aruncă cu creta în tablă și plecând spune: cum dracu n-ai înteles, că am explicat de atâtea ori până când am priceput și eu... !

       
                                                                La seminarul de Construcții civile, proiect. O colegă vine la asistent să-i ceara un sfat. Domnule asistent fac trotuarul (evident, din jurul blocului de locuințe) ? La care asistentul îi răspunde: „domnișoară, faci cum vrei !”.

                                                                          Am avut norocul și onoarea ca acad. Radu Voinea (Dumnezeu să-l odihnească !) să-mi predea două materii, de bază în meseria mea, Rezistenta materialelor și Dinamica construcțiilor. Era un om sobru, arareori zâmbea, un om ce-ți impunea respectul când îl priveai; un inginer constructor oltean cu capul cât zece olteni ultradeștepți. Am învățat de la dânsul, fără să simt, si Trigonometria (elementele lipsă din liceu).

                                                                          În an aveam și colegi mult mai în vârsta decât noi, care intrasem la facultate imediat după liceu și care erau veniți din producție unde avusese diferite meserii. Unul era cam de 35, 36 de ani si fusese lăcatuș mecanic pe la Reșița. Vine examenul de „Rezistență”. [ Efortul unitar normal se notează cu sigma, iar efortul unitar tangențial se notează cu tau ] Intră reșițeanul si după câteva minute îi spune profesorului: Domnule profesor, eu cât am lucrat în atelier la Reșița n-am văzut nicăieri pe sigma si pe tau ! Radu Voinea rămâne blocat. Nu a avut replică. Dă-mi te rog carnetul de note si i-a dat cinci, încheind discuția.

                                                                    Moduri de gândire și abordare diferite ale profesorului și studentului. Studentul: nu este nevoie sa-ți încarci mintea cu tot felul de formule, pe care tot ai să le uiți; important este să știi unde să le cauți în cărți.

Profesorul de Teoria elasticității (Dumnezeu să-i dea sănătate ! Peste opt luni face suta. O somitate în materie și academician.): Voi să nu tineți minte  nimic si o să umblați pe șantier împingând la o roabă plină cu cărți ! 

                                                                     Un student la examenul de Teoria elasticității. Nu prea a avut noroc, poate că nu a studiat suficient și s-a cam încurcat. Profesorul nici el nu era, probabil, intr-o pasă prea bună si începe sa se enerveze. Îl întreabă pe un ton mai ridicat: cine a fost ăla care te-a pus să dai la Construcții, că habar n-ai de nimic ? La care studentul: Știți domn' Profesor, când am dat bacalaureatul dv. ați fost șeful comisiei si m-ați ascultat la matematica. Atunci mi-ați zis: Mă băiatule, tu să vii la noi la Constructii, să nu te duci în altă parte. Si v-am ascultat sfatul.(si așa s-a destins atmosfera...)

                                                            In orice caz, indiferent cum mi-am privit atunci profesorii, acum nu pot decât să le aduc omagiul meu !




------------------  mihaibrebu@hotmail.com

        

        

        

LORDUL REYLEIGH LA BUCUREȘTI

   

Mai de compactare
(Imagine hibrid Internet)

                   

                                        

                                                          

                           

                                                                                de Mihai G. Tănase    


                                                            

                                                                          Fenomenele dinamice în pământuri pot fi generate în principal din două cauze și anume: cauze naturale, cum ar fi cutremurele de pământ si cauze artificiale, produse de către om cum ar fi exploziile sau diferitele impacturi ale diverselor activități ale acestuia. Aceste fenomene, prin disiparea energiei generatoare, produc patru tipuri de unde de propagare, bine cunoscute în literatura de specialitate: unde primare,P (longitudinale sau de compresiune), unde secundare,S (transversale sau tăietoare) si două feluri de unde de suprafaţă. Aceste unde sunt denumite după numele oamenilor de ştiinţă care le-au studiat: unde Rayleigh (1885) și unde Love(1911).

                                                     În cazul studiului cutremurelor preponderenţa o are undele secundare și într-o măsura mai mică undele primare, undele Rayleigh si Love se neglijează; dar sunt anumite situaţii când undele Rayleigh pot avea efecte demne de a fi luate în considerare, în special în cazul fenomenelor dinamice provocate în mod artificial. 

                                                                   Să lămurim succint, cam ce consecinţă are fiecare tip de undă. Unda primară-longitudinală P, ce acționează asupra unui cub elementar produce o comprimare si o destindere alternativă în timp, a acestuia modificându-i volumul. Unda secundară-transversală S, are un efect de forfecare asupra cubului amintit, adică o fața se deplasează în jos iar fata opusă în sus într-un interval de timp, fără să-i modifice volumul. Unda Rayleigh se manifestă la limita de discontinuitate, în general, la suprafaţa pământului si o putem chiar "vedea" sub forma valurilor ce se produc la aruncarea unei pietre pe suprafața unei ape liniştite. Are viteza de propagare de 0,9Vs. Unda Love este tipul de undă de suprafaţă ce ia naştere prin polarizarea undelor transversale și are o energie insignifianta.

                                                                      Prima oară, în viaţă, întâlnim o parte dintre noţiunile de mai sus la Fizică, prin clasa a III-a sau a IV-a de gimnaziu. Dacă ai norocul să fi avut un profesor cum l-a avut Gala Galaction (nuvela Profesorul de matematica):"cum era să-mi dea el mie, dacă Dumnezeu nu i-a dat lui"; atunci, cu siguranţă, rămâi cu ceva foarte vag sau cu un vis urât, ce-ți provoacă repulsie când ai ocazia sa auzi despre asemenea lucruri. Eu fac parte din aceasta categorie și am reuşit să-mi spulber visele urâte, ba chiar mai mult să-mi fac o pasiune.

                                                                     Pe terenul situat în şoseaua Olteniței vis-a-vis de cimitirul Bellu urma să se construiască mai multe blocuri de locuinţe (P+8). Terenul de fundare este un teren loessoid cafeniu sensibil la umezeala. Blocurile au fost proiectate ca având fundaţia de tip radier general. Acest radier urma să fie turnat pe terenul de fundare după ce în prealabil ar fi fost consolidat prin compactare, cu maiul greu de 2,5 tone. Au început lucrările. S-a săpat incinta primului bloc după care s-a trecut la compactarea terenului. După foarte scurt timp, locatarii din casele învecinate au mers cu "jalba în proțap" la Primăria Capitalei, întrucât în momentul căderii maiului pe teren se produceau vibrații atât de mari încât apa dintr-un  pahar de pe masa sărea și se vărsa. La prima vedere era explicabil: Inițial, limita de demolare a caselor parter era cu circa 30 m mai retrasă, decât în momentul de fața; însă cum Primăria nu mai dispunea de noi locuinţe pentru cei care urmau să fie demolați, limita a rămas cea existentă, că "merge și așa" și n-a mers.

                                                                    În situația de fața proiectantul a venit cu o soluție; să nu se mai compacteze terenul și pe adâncimea de 1,20 m sub radier, să se toarne un beton de calitate inferioară și apoi construcția să se continue normal.


                                                                    Ce m-am gândit ? Atât beton turnat în plus pentru n blocuri costa destul de mult. Eu lucram pentru beneficiar si gândeam ca un beneficiar autentic; pentru ce sa îngropăm atâția bani când ar fi o soluție simplă și care, practic, nu costa mai nimic. Am aplicat metoda izolației pasive a vibrațiilor produse de mai și cu o simplă tranșee de 70 cm adâncime (atât rezultase din calcule) poziționata la frontonul blocului, toate vibrațiile Rayleigh au fost dirijate în pământ la întâlnirea tranșeei. Ca urmare nu s-a mai simțit nimic inconfortabil în casele rămase (scăpate de demolare) și s-a aplicat soluția inițială a proiectantului. Cu banii economisiți pentru zece blocuri se mai putea construi (structura) aproape încă unul.

                                                                   Rezultatul: Zavistia (ca să folosesc un termen din spațiul ecleziastic) a fost mare și timp de șapte ani n-am mai primit o singură mărire de salariu. M-au stimulat Tovarășii !

                                                                    Articolul pe care l-am scris la vremea respectivă este tratat științific și integral în revista Geofizica a Academiei Române.

--------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

         

MICA PUBLICITATE

Trabantul-„autoturismul sec.XX”
(Imagine hibrid Internet)

             

                                 de Mihai G. Tănase                                                

                                                                                   Pâna în '89, în România nu erau decât trei ziare: Scânteia, România libera și Munca. Dintre acestea numai România libera avea mai mereu trei file, cea din mijloc având anunţuri de mica publicitate(Mare lucru: era singura modalitate de a-ți procura sau scăpa de un obiect pe care nu-l găseai prin comerțul socialist, în general adus de pe "afara"). Rubrica cea mai interesanta era cea de vânzări-cumpărări și aceasta cu subrubrica auto. Autoturismul de import cu căutarea cea mai mare, pentru tot românul, era Trabantul, apoi Skoda, Wartburgul, Lada, PolskiFiat etc. autoturisme produse în ţările surori, socialiste. Într-o masură foarte mică mai scăpau și autoturisme din țările "asa zise capitaliste" și care erau fie noi, fie la mâna a doua. Trebuie menţionat însă, autoturismul nostru care domina ca număr, celelalte mărci: Dacia de diverse capacităţi(ale motorului). În orice caz numărul total al autoturismelor era destul de mic în comparație cu cel de astăzi. În zi de lucru, străzile din București si şoselele din țară arătau ca în dimineaţa zilei de Anul Nou de acum. Dacă îţi doreai un autoturism nou depuneai c/v la CEC si aşteptai să-ti vină rândul, după cum aveai noroc să livreze fabrica și pe la intern. Oamenii doritori erau, practic, de două feluri: unii vroiau numai autoturism nou, alţii până îşi strângeau banii îşi pierdeau răbdarea și hai la mica publicitate și vom vedea ce se mai întâmplă...

                                                                     Am avut un prieten, moldovean din Botoșani, şofer si pasionat de mecanică auto, un fel de microbist al tehnicii. Avea numai patru clase si cunoştinţe cât pentru zece. Căzuse în patima lui Bachus care l-a dus la paralizie și a stat la pat nouă ani, pană când Domnul s-a îndurat și l-a chemat la El. La pat fiind era foarte optimist și încrezător că se va face bine și-l frământa o problemă: ce maşină să-si cumpere când va fi din nou apt de conducere. Trabantul a fost autovehiculul său de o viaţă, ar fi vrut parcă și altceva. Pentru el timpul trecea destul de repede, mai greu trecea pentru cei din jurul lui: televizorul mergea non stop (cât era programul, atunci, de lung...), radioul la fel, iar ziarele le citea complet în toate amănuntele.

                                                                 Seara, când ajungeam acasă de la serviciu nu şedeam mai mult de o jumătate de oră și suna moldovenul să-mi spună noutăţile zilei. Ce noutăţi ? Unele hazlii... cele neplăcute le petrecusem deja la serviciu și începea:

                                                             Auzi dom'le, unul din Vaslui vindea o Volga și la urma scria: aștept provincia. Îi dau telefon și-l întreb: zici ca aștepți provincia ? Da ! Păi cum faci, vii în Gara de Nord și aștepți...?

                                                             [ Până prin anii '80 kilometrajul era făcut să revină la zero km, după ce autovehiculul parcurgea 99.999 km. ]

                                                                Azi, în ziar, un cetățean a dat anunț că dorește să cumpere un Trabant la zero km (adică de la cineva care-l cumpărase din depozit și-l vindea la suprapreț). Îi dau telefon și-i spun: am eu unul, domnule. Și de când îl aveți ? De șapte ani ! Cum, dracu, are zero km ? Foarte simplu, am mers 100.000 km și kilometrajul a venit la zero...! (înjurături tari...)

                                                            Altul. Vând Trabant 70.000 km, stare excepțională, ținut în garaj.Pret...Tel... Îi dau telefon. Zici că are 70.000 km și l-ai ținut în garaj ? Da, domnule, îl am de trei ani ! Știi ceva, eu nu pricep: dacă îl ai de trei ani și l-ai ținut în garaj cum i-ai făcut 70.000 km ? (înjurături...)

                                                           O metoda de relaxare (refulare) a oamenilor prin mica publicitate, înainte de democrație !




---------------------     mihaibrebu@hotmail.com

                 

DE LA INGINERIE LA FILOZOFIE

București, August 1982
Santierul: Translatarea Bisericii Schitul Maicilor
Patriarhul Justin Moisescu, Ing. Emil Prager(cravată închisă)
și Ing. Eugeniu Iordăchescu(cravată cu buline)

Inginerul Emil Prager
(Imagine Internet)

                                                                                                                                                                                                                                                                                                              de                                                                                 

                                                                      Mihai G. Tănase    

                                                                                                                                                                                                      Am avut ocazia fericită de a cunoaște un om deosebit, din cele mai multe puncte de vedere și n-as greși prea mult dacă aș spune din toate punctele de vedere. Un om de o cultură tehnică aproape desăvârșită, îmbrăcată în cultura generală pe care mulți dintre noi am vrea să o atingem, dar nu este posibil. Creatorul a dat fiecăruia după cum a crezut El că este bine ca noi să nu-l dezamăgim, iar dacă vom face altfel vom da socoteală și pentru cel mai neînsemnat lucru la timpul stabilit și pe care-l așteptăm. Acest om a fost inginerul constructor Emil Prager, născut în anul inaugurării Ateneului Român și plecat dintre noi în al 97-lea an de viață.

                                                               L-am întâlnit pe un șantier cu "probleme", când dansul avea vârsta de 85 de ani și arata de 50 atât la fizic cât și la minte (asta am constat-o rapid, m-a simpatizat de la început și în ultimii săi zece ani de viata i-am făcut nenumărate vizite, discutând probleme tehnice în construcții ale căror durata se întindea la trei, patru ore). Nu voi arăta acum ce personalitate a fost inginerul Prager în perioada interbelică și chiar postbelică, deoarece nu cunosc detalii, ci numai din materiale scrise de alți autori. Mă voi limita a face o sinteză a discuțiilor noastre.

                                                           La început mi-a povestit cum a scăpat de naționalizare și de eventuala pușcărie, de care au avut parte mulți de talia dânsului. Era un om cu mintea luminată si le judeca pe toate la rece. Când am văzut care este calea (spunea dânsul) am făcut un inventar al averii mele și m-am adresat statului ca să o donez. Am donat-o si am rămas doar cu strictul necesar. Am devenit un fel de proletar la care nu se mai uita nimeni. {In Evanghelia după Luca există o pericopă: Bogatul căruia i-a rodit țarina. A respectat-o întru totul și a evitat necazurile groaznice ce i s-ar fi putut întâmpla. Inginerul Prager avea în biroul său deasupra mesei de lucru un triptic, era un om credincios, de confesiune catolica. Se trăgea dintr-o familie de austrieci.}

                                                           Cum am învățat să discut în mod democratic (deși, atunci, habar nu aveam). Mi-a dat o bucată de hârtie (stilou aveam) și și-a luat și el la fel. Ne-am așezat la o masă joasă, rotundă, față în față. Am început să vorbesc eu. Pe durata expunerii dânsul își nota tot ce i se părea că nu este clar și nu m-a întrerupt nici măcar o dată. Gata am terminat, am spus eu. Apoi a început să vorbească dânsul și pe măsură ce discuția avansa își tăia pe rând din însemnările făcute. În acest timp, eu îmi notam ce nu înțelegeam fără să-l întrerup. Gata Tănăsică, am terminat și începeam eu. Și tot așa până terminam subiectul în cauză, care putea să dureze uneori și patru ore. Plecam de la dansul cu o satisfacție enormă, nu mă simțeam obosit și aș fi început o noua rundă de convorbiri.

                                                              La vârsta de 90 de ani inginerul Emil Prager scrie o carte. La acea vreme nu mai vedea cu un ochi și scria ajutându-se de o lupă. A scris cartea (prima parte) intitulată Betonul armat în România. Pentru aceasta avea nevoie de adresele actualizate ale unor clădiri, construite de dânsul în București în perioada interbelică. La una dintre ele mă roagă să merg eu să aflu adresa poștala: str.Domnița Anastasia nr.?. Merg acolo, intru și la poarta un subofițer, nu știu de ce armă era. Îi spun ce doresc. El nu zice nimic. Dă un telefon, după care îmi spune: veniți cu mine. O luăm pe strada către fostul MAI. Îl întreb: unde mergem. Tace. Intrăm în clădirea de pe colț și apoi într-un birou mare și luxos. Semiîntuneric. La capătul unei mese lungi un birou așezat perpendicular, la care stătea un tovarăș în civil, căruia subofițerul îi spune: vi l-am adus tov. colonel. Mă ia la întrebări și-i spun ce vream să știu. Cum tovarășe mai trăiește inginerul Prager ? Da, i-am răspuns, mai are un singur ochi și scrie cu lupa o carte și vrea sa știe adresa poștala a clădirii, să o citeze în carte. Atunci tov.colonel îmi zice: Anastasia 6; si adaugă, tov.plutonier tov. inginer este liber. Condu-l ! Deci de la o cladire la alta eu fusesem arestat. De ce ? Acolo era unul din sediile Securității Statului. După acest episod mi-am zis: dacă știam muream de frică și nu toți securiștii sunt "analfabeți".

                                                        Inginerul Prager în vizită la un dulgher, fost șef de echipă la antrepriza sa, ajuns director general la o mare centrală de construcții. Intr-una din vizite ce-mi spune ing. Prager ? Tănăsică, stii că am probleme cu construirea mormântului la cimitirul Bellu-catolic. Cei de la Marmura mă tot amâna și m-am gândit să-l rog pe directorul general să mă ajute, să-i pună la treabă pe cei în cauză, să-mi termine lucrarea. Eu îi spun: nu vă duceți că nu vă ajută cu nimic, faceți cum credeți. La circa trei săptămâni merg din nou acasă la dl. Prager. Stai să vezi că ai avut dreptate. Am fost la biroul omului meu; l-a anunțat secretara că am venit și mă ține în antecameră o jumătate de oră, că vorbea la telefon cu tov. prim de la sector. Apoi îmi spune secretara că l-a sunat tov. ministru și iar mai stau o jumătate de oră. Iese afară, cu burta înainte, din birou și-și cere scuze că nu a putut să vorbească cu cei de la Marmura. Și uite așa, de abia am ajuns acasă. Eu v-am spus d-le inginer ca dulgherul nu mai este la antrepriza dv. si vă arată el ce a ajuns mârlanul din dulgher. Asta este !

                                                            Ca sa aibă activitate, pensionar fiind, mai lucra patru ore consilier la MEE. Vin la avizare nişte ingineri de la Timişoara și-i prezintă o grindă de acoperiș pentru o termocentrală. Se uită ing. Prager la ea și le spune în față: această grindă nu ține, se rupe. Nu se poate am calculat-o la computer. Nu știu la ce ați calculat-o, mergeți si refaceți calculele și veniți din nou. Vin băieţii și spun: ați avut dreptate, programul era greșit. Inginerul Prager avea ceva tehnic nativ în el. Asa cum un farmacist de vârf apreciază ce influență au două sau trei miligrame de substanţă asupra organismului uman, așa inginerul constructor Emil Prager aprecia (și așa era) ce influenţă au două sau trei tone de sarcini asupra eforturilor dintr-un element. Dacă efectuai calculul obtineai exact rezultatul prezis.

                                                                 În camera de lucru a inginerului Prager se afla o bibliotecă ce conținea numai cărti de construcții ale profesorilor de la Școala de Poduri și Șosele (1864), care cu timpul a devenit Politehnica București. Aceste cărti erau toate legate în piele neagră, hârtia ultravelină și o grafica cum n-am văzut în zilele noastre. Ceea ce le dădea valoare erau autorii: Filipescu, Saligny etc. La un moment dat mă gândesc să-l rog să-mi dea niște exemplare într-un număr pe care îl va aprecia. Deja, între noi se legase o prietenie aparte, ca de la tată la fiu. Ghinionul meu: mă îmbolnăvesc și circa un an n-am mai dat pe la domnul inginer. Cu ocazia reluării vizitelor observ că toată biblioteca dispăruse. Îl întreb unde este și-i dezvălui dorința mea. Dragul meu acum îmi spui ? Am chemat pe cineva de la Biblioteca Tehnică Leonida (din Parcul Libertății - Carol I) și am donat-o. Am o mare durere în suflet: după zece luni de la donare, m-am dus la bibliotecă și am cerut registrul cititorilor și constat că nici măcar unul nu se interesase de vreuna din cărți. A fost un moment de liniște plin de tristețe și am trecut la altele.

                                                                  Inginerul Emil Prager avea legături și preocupări în toate ramurile construcțiilor; poate singura lui lipsă a fost aceea că nu a fost implicat în activitatea didactică si unii profesori îl cam priveau de sus (dar fără succes, probabil că în sinea lor realizau acest lucru). L-a cunoscut personal pe seismologul german Sieberg, unul din cei trei autori ai scării de intensitate seismică Mercalli-Cancani-Sieberg(1917), pe care l-a însoţit prin țară după cutremurul din 10 noiembrie 1940. Mi-a dat materiale, unice(nepublicate) referitoare la cutremurul din 1940 pe care le-am folosit în elaborarea tezei de doctorat (menţionate în lucrare).

După obținerea doctoratului am avut cu dânsul o lungă discuţie pe marginea temei din teza de doctorat, discuţiile fiind de această data de natura filozofică și mai puțin tehnica. Totuşi, am reţinut de la dânsul paradoxul lui Zenon din Eleea (despre care nimeni în școală nu a pomenit vreodată), dictonuri din A. Schopenhauer, Confucius și proprii. Când am ajuns la determinarea perioadelor proprii de vibrație ale stratelor de pământ a spus ca aceasta este dificil de obținut, iar eu i-am replicat: avem formule domnule inginer, destul de exacte. Răspunsul său: Dragă Tănăsică, aveţi voi formule de calcul, dar Dumnezeu mai are una în plus pe care n-o știţi. Acum, făcând legătura și cu alte științe, care nu sunt considerate exacte, tind să-i dau dreptate... gândirea omului este limitata oricât de ascuțită ar fi ea.




----------------------   mihaibrebu@hotmail.com

            

ÎNĂLȚAREA DOMNULUI

de Mihai G. Tănase    

                                                           Ieri s-a prăznuit Înălțarea Domnului la creştini, 4o de zile de la Sf. Paşti și spre seară, nu știu pe ce post TV, s-au transmis secvenţe de la sărbătorirea Zilei Eroilor în unităţile noastre militare. Aceste manifestări mi-au trezit lucruri de mult uitate si am sa relatez numai doua.

                                                       Aveam circa zece ani si în aceasta zi de sărbătoare după ce mergeam la biserica se mergea în cimitirul satului de munte, mai mult femeile si copiii pentru ca bărbaţii erau la munca, fiecare pe la locurile lor si bineînţeles la stat. Se ştie ca aceasta zi nu era recunoscută de autoritaţi ca sărbătoare...

                                                           Aşteptam câteva minute sa vină și preotul de la biserica, iar apoi sa înceapă slujba rânduita cu acest prilej. Fiecare şedea în genunchi în fata crucilor mormintelor celor trecuţi în lumea celor drepti, iar pe jos, pe iarba erau puse prinoasele ce trebuiau sa fie sfinţite si apoi împărţite celorlalti.

                                                           Preotul începuse slujba, dar nu înţelegeam decat franturi din ea: "Doamne milueste" si "Amin"; gandul meu era la sfarsitul slujbei si la mancare. Ziua de Înălţare cădea atunci, ca si acum, pe la sfarsitul lunii mai sau începutul lui iunie. Cireșele de mai tocmai dădeau în pârg și bucuria copiilor era mare. Atunci primeam primele cireşe din an... Dacă acum privesc lucrurile petrecute în trecut realizez că, în afară de partea materială a sărbătorii, practic nu făceam nimic, ci numai ne credeam cu toţii creştini. Mult mai târziu am înţeles cum stăteau lucrurile și am început sa le lămuresc, să nu rămân numai la nivel declarativ și cred ca am reuşit în bună parte.

                                                                Începusem să vă spun despre armată. Într-una din secvenţele TV se arăta ceremonia apelului eroilor: Comandatul pronunţa numele eroului, iar militarii din front răspundeau "căzut la datorie" etc. Ceva frumos si înălţator ! Ne amintim că suntem oameni, încă. Totuşi, ceva mi s-a părut o nepotrivire. Probabil, între timp, s-au mai schimbat regulamentele militare și asta înclin să cred. Când eram elev în școala militară, seara se făcea așa numitul apel de seara (să se constate dacă toată lumea era prezentă) și fiecare subunitate avea de "pomenit" un elev căzut în cel de al doilea Război Mondial. Comandatul la sfârșitul apelului spunea: elevul sergent Popescu Mihai, căzut la datorie !, iar unul din colegii mei - care avea această sarcină - spunea: prezent ! Acel erou era printre noi. Acest fel de reamintire parcă este mai frumos, este mai aproape de Dumnezeu.

                                                        Oricum, este bine să ne pomenim eroii, dacă nu în fiecare zi, măcar de ziua lor să ne aducem aminte că, pentru noi au murit. 

               

                                         Dumnezeu sa-i odihnească în pace !





--------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

               

               

LECȚIA DE DEMNITATE

de Mihai G. Tănase    

      

                                                           Într-o zi, un profesor universitar mă roagă sa-l ajut sa-și rezolve o problema ce ținea de buna funcționare a locuinţei sale și mă întreabă dacă nu cunosc pe cineva în domeniu. Da, i-am răspuns, este director la întreprinderea cu pricina. Cum se numeşte ? Inginerul Popescu. Îl vad cum scoate dintr-un birou cam zece caiete de format A5, ingalbenite de vreme (erau caietele cu evidenta notelor acordate tuturor studentilor sai, pe parcursul activitatii sale de dascal) si începe sa le răsfoiasca: Vasile..., George... ? Nu, Mircea! Gata am găsit. La parţial l-am picat, iar în vară i-am dat 5. Te rog sa nu apelezi la el. De ce d-le profesor? Omul (adică, directorul) va fi incântat sa vă ajute mai ales pe dv. Te rog, nu si am încheiat discutia.

                                                         Astfel de episoade s-au mai repetat si fuga la caiete în birou... Am început sa intru în pielea dansului crezand ca este un om ciudat si după ceva timp mi-am dat explicaţia. Domn' Director si alţii ca el s-au căţărat în varf pe funcţii (ocupand locul altora care le meritau) fără sa aibă cunoştinţele la nivelul cerinţelor necesare, ci numai asa pe la jumătate. Cealaltă jumătate a rămas la profesor în caiete. Or, profesorul ca sa evite amintirile neplăcute si penibile a preferat sa rămană cu problema nerezolvată. 

             Lucrurile morale si cele materiale nu se pot amesteca !





----------------------    mihaibrebu@hotmail.com

            

            

            

LA STANDARDE OCCIDENTALE

de Mihai G. Tănase    

                                                    Imediat după '89 a început sa bată un vânt cu iz de capitalism avansat și pe la noi, atât în Capitala cât și în țară. Nu-i rău deloc, mi-am zis în sinea mea. Și unde se vede mai bine acesta decât în ritmul alert al construcțiilor de tot felul: vile care mai de care mai simandicoase, clădiri de birouri și sedii de bănci, magazine imense, depozite de toate categoriile etc.

                                                 Beneficiarii acestor lucrări nu sunt de specialitate, cu foarte mici excepții, și au apelat fie la cunoștințe diletante, fie la unele firme mai mult sau mai putin competente. Construim, construim, dar cum ? Uităm sau ne facem ca uităm, ca avem norme ce trebuiesc respectate cu strictețe ? Pe acestea nu putem sa le politizăm, dacă vrem sa avem un somn liniștit. Cei care au avut un surplus economic (ei știu cum l-au făcut...) și-au permis sa accepte o casa frumoasa pe din afara, fără sa le pese ce este în interiorul ei.

                                                    Un banal exemplu. Un prieten mă roagă sa vad o vilă dintr-un nou ansamblu rezidențial, care avea niște deficiente funcționale (treaba de arhitect). Când am văzut despre ce era vorba și i-am indicat soluția s-a uitat neîncrezător; cum sa dărâme ceea ce era deja făcut și apoi sa refacă ? L-am întrebat atunci: cine ți-a executat domnule lucrarea ? Niște băieți pricepuți de prin jurul Bucureștiului ! Din curiozitate am urcat în pod. Am văzut ce nu văzusem în viața mea. Un brad uscat cu coaja pe el (cum fusese tăiat din pădure) îndeplinea funcția de susținere a scaunelor, în alcătuirea șarpantei. Privit de la distanță șarpanta prezenta un grad avansat de deformare, dar nimeni nu-și făcea probleme. Sintagma devenita clasică la noi "merge și așa, n-are nimic" a funcționat din plin. Nu mă mai mira nici faptul ca vila fusese construita după un proiect sumar (sa nu spun îndoielnic); în schimb fațada era de nota zece (la culori), plăcută ochiului. Asta era importantă: fațada !

                                                         Azi e luni și e dimineață. Merg la sediul băncii sa-mi iau un produs. Nu am mai fost la aceasta banca de trei ani. Clădirea impunătoare, asimetrică în plan vertical și orizontal. Era sa uit: fațada excelenta. Toate condițiile sunt întrunite pentru a te atrage sa o vizitezi, cel puțin. Intru în interior. Paznicul (adică,"bodyguard ul") mă vede dezorientat și-mi da un bon de ordine. La birouri nimeni; numai niște domnișoare de serviciu cautau ceva prin hârtii. La început am crezut ca este lume multă și am de așteptat, dacă am primit bon de ordine. Deasupra biroului penultim un dispozitiv de afișare electronic cu numărul persoanei ce urma sa ia loc. Nedumerit vad ca acesta arata cu 83 mai mult decât aveam eu bonul și m-am întrebat: unde sunt persoanele, iar domnișoara îmi spune ca de vineri arata asa. Constat ca suprafața aferenta celor patru birouri e imensa (probabil sâmbătă se închiriază pentru nunți, dar nu... niște bancheri nu-și permit așa ceva, probabil s-au gândit ca peste 50 de ani o sa fie atâta lume încât aceasta suprafață nu va fi suficienta). Îmi iau produsul respectiv însoțit de o adresa. Adresa era semnata de către șeful departamentului din banca: Lenuța Popescu și dedesubt semnătura olografă, simplu: Lenuța. Banca fiind o societate româno-...., mă gândesc ca s-au primit adrese din afara și angajații de vârf au văzut cum arată o încheiere de scrisoare: Director, semnătura olografa- inițiale prenume și nume- și dedesubt semnătura tipărită. Ne plac normele și curtea vecinului, dar nu împrumutăm nimic ce-i bun de la el ! De ce ? Pentru ca nu vrem și nici pasiune nu avem în ceea ce facem.



-----------------   mihaibrebu@hotmail.com