LA ÎNCEPUT DE DRUM

de Mihai G. Tănase 

                                                                                          

                                                                                

                                           La câteva zile după examenul de stat începe repartizarea în producție. Sosise timpul ca statul să-și scoată cheltuiala pe care o făcuse cu noi. Atunci mi-am adus aminte de vorbele unui unchi de-al meu, care fusese chiromnic (adică, maistru sondor) și în vacanțe îmi povestea despre peripețiile lui în Primul Război Mondial, iar eu îi spuneam câte avantaje ne acordă statul, dacă învățăm. El zice: vei vedea cum statul pentru astea o să-ți ia șapte piei înapoi. Aproape că, nici nu i-am dat atenție, pentru că eu nu înțelesesem mare lucru.

                                                     Incepe să ne strige pe fiecare, în ordinea descrecsătoare a notelor de la examenul de stat, să ne alegem din posturile vacante. Cum nu am avut o notă să mă aleagă ei pe mine, i-am ales eu pe ei (ca în Evanghelia după Ioan 15.16). Problema, totuși, a fost cam dificilă, deoarece eu nu mă gândisem a priori ce aș fi vrut să fac, considerând că este un moment ca oricare altul. Mă întreabă un domn (delegat) elegant îmbrăcat: tov. inginer nu vreți să lucrați la noi ? Eu, cu indiferență, îi spun: da ! Îmi înmânează o hârtie cu care să mă prezint la muncă: Institutul de Studii și Proiectări Energetice (ISPE).

                                                         Plec două zile acasă. La plecare tata(care avusese șefi cu doctoratul luat la Berlin) îmi spune: vezi să fii om serios și să muncești, că șefii tăi sunt oameni deștepți; o să te vadă și te vor avansa repede. Și am plecat la București (ce era în capul lui bietul tata - el credea că ăștia sunt nemți).

                                              Încep munca de proiectare. Lucrez cum făceam la facultate proiectele. Colegii de birou se cam uitau pătrat la mine, iar șeful de atelier tot mă aglomera cu lucrări noi. Ajunsesem să le fac singur, de la temă și până la expediție către beneficiari. Muncă și iar muncă ! Mai mă trezeam noaptea și mă gândeam: n-am greșit la calculul cutare ? Numai dimineața mă linișteam când constatam, la serviciu, că n-am greșit. In atelier, „bisericuțe și bisericuțe”, „combinații” de tot felul. Damele mai mult ședeau, iar șmecherii le țineau hangul. Vine o lucrare nouă. Cui s-o dăm ? Cum, cui ? Lui „meșterul” ! (așa îmi zicea șeful de atelier, că eu făceam de toate, iar eu ascultam de tata: vream ca oamenii deștepți să mă promoveze mai repede și pe mine). Salariul de subzistență. Dacă nu s-ar fi dat salariul în ziua de plată programată, aș fi rămas numai cu banii de tramvai (mai târziu am aflat că nu putea să se întâmple așa ceva: avea grijă Securitatea de asta).

                                           După un an de zile plec la școala militară (că atunci fusesem programat) să-mi satisfac stagiul militar.

                                               Mă împrietenesc cu un băiat din Timișoara, care și el lucra la ISPE- filiala Timișoara. Într-una din pauze îi spun cum „bandiții” mei mă exploatează peste măsură. El îmi spune: cât timp ești stagiar n-ai nicio răspundere, nu-ti mai face griji; sunt alții care le au în sarcină.

                                                        Se termină armata și revin la muncă. Vine șeful și-mi dă o lucrare. Dă să plece și eu îl întreb: când trebuie să fie gata ? El rămâne surprins. Intr-o lună de zile ! Iau hârtiile și le arunc pe un birou apropiat: într-o lună s-o faceți dv. Trei luni ! Ce dracu măi meștere, o lună și  jumătate ! Nu, două luni ! Bine ! În trei sătămâni am terminat-o 97 % și am început să-mi pierd timpul prin alte secții: ședeam cu fetele de vorbă, bancuri și alte aiureli. Chiar începuse să-mi dea și primă !

                                                      Stăpânul învață sluga hoață !

PS. Poate, mai tinerii mei prieteni vor trage concluziile adecvate.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                                          

MATEI 7.7

de Mihai G. Tănase 

                                           Cine nu a auzit de expresia: „caută și vei găsi”  ? Această sintagmă și încă două („cereți și vi se va da” ; „bateți și vi se va deschide”) sunt cuprinse în cap.7, versetul 7 în Evanghelia după Matei.

                                            Mai de dimineață, îmi verific email urile sosite peste noapte de la doi amici din America și totodată (la sfârșit) mă uit și peste blog, să văd ce modificări au survenit, după ce am trecut vizibilitatea acestuia pe privat. Dau și peste „Domnul Skinner” și-mi aduc aminte de bietul Vasile, care obișnuia să facă bășcălie de mine, când venea vorba de limba engleză. Intr-una din zile, când băteam drumurile la Măgurele după cutremurul din '77, îmi zice râzând: știi ce înseamnă pe românește „skinner” ? Eu îi răspund că nu știu. El spune: „pielar” ! 

                                            Ia să caut eu pe Google să văd ce sens îi atribuie cunoscătorii ! Primul link explică: cojocar (nu pielar). Mi-se pare destul de logic; însă satisfacția mea la al doilea link apare: dr. Ivan Skinner. Nu prea îmi vine să cred și clic. Domnul Skinner postase pe net o invitație către cunoscuți, să participe pe data de 31 august 2013 la aniversarea sa, intrucât va deveni nonagenar. A dat numărul de telefon și adresa de email, unde să-ți anunți prezența. Imediat, i-am transmis un email să-i reamintesc de discuțiile noastre avute la Măgurele și ca să știe exact că eu sunt și nu „securistul” care se ocupa de el, i-am transmis niște copii ale fotografiilor pe care i le-am dat la plecare, cu niște clădiri avariate în urma seismului (singurul material vizual cu care a plecat din România). Aștept să văd reacția lui - dacă i-a trecut supărarea. Vine acum 31 august și vreau să-l felicit pentru cei 91 de ani și activitatea pe care o mai are la Laboratorul de Inginerie Seismică.

                                           Cine caută, găsește !

--------------------------------------

PS. Acum 5' am primit un email de la nepoata lui Ivan Skinner, care

       mi-a comunicat că, în luna iulie acesta a plecat la Domnul.


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

            

DOMNUL SKINNER

de Mihai G. Tănase 

                                          În săptămâna care a urmat cutremurului din 4 martie 1977 au venit la București oameni de știință din mai toate colțurile Pământului, pentru documentare. Majoritatea dintre ei au fost găzduiți de către CFPS, de la Măgurele-București. La Centrul de Fizica Pământului și Seismologie (azi, Institutul Național pentru Fizica Pământului) aveam un prieten fizician seismolog, Vasile. Un ardelean isteț și fără grabă, care se ocupa de străinii veniți la București cu ocazia evenimentului nefericit. Nu era văzut prea bine de cei mai mari, pentru că nu era membru de partid (și așa a și murit).

                                          După trei, patru zile vine pe la mine, acasă, și-mi zice: este la noi un inginer constructor din Noua Zeelandă și stă singur într-o cameră; nu-l bagă nimeni în seamă, că noi suntem seismologi iar el este inginer și întreabă tot felul de lucruri și nu primește niciun răspuns. Hai, vino tu să stai de vorbăcu el. Măi Vasile, unde să vin eu când nu știu o boabă de engleză, cum mă înțeleg cu el ? (Vasile cunoștea engleza destul de bine, mai fusese de câteva ori și pe „afară”) Hai vino, că fac eu pe interpretul. Bine ! A doua zi fac o cerere către ministrul adjunct de resort să-mi aprobe să stau de vorbă cu străinul. (Cei mai tineri o să spună că, am început să le vând gogoși !) Cererea trebuia mai întâi contrasemnată de către directorul general. O semnează, dar deasupra scrie:„numai în cadrul oficial” și mi-o dă în scârbă (cum ar fi zis: cine ești tu, mă, să discuți cu ăia...). Merg la dom'ministru, ia cererea se uită la ea și la mine cu greață și scrie ce a scris și directorul general: „Da/Numai în cadrul oficial” (cât erau ei de mari, tot atâta frică aveau de Securitate și de ce să-și bată cuie, singuri, în talpă pentru o prostioară). Plec la Măgurele, mă întâlnesc cu Vasile, îmi face cunoștință cu securistul instituției, căruia îi dau cererea aprobată și înregistrată. Totul este în ordine și mergem în cămăruța inginerului din Noua Zeelandă. 

                                            (Mi-a plăcut clădirea aceea, parter, de la Măgurele: tip american, camere de 3 x3 m cu două scaune și o masă, iar fiecare avea o tablă neagră; toate camerele erau dispuse în șir cu un culoar lateral, vreo zece camere în total.)

                                              După nici zece minute, Vasile al meu spune că are ceva treabă și mă lasă singur cu nouăzeelandezul. Intru puțin în panică. La mine aveam două dictionare de buzunar: englez-român și român- englez. Imediat dl. inginer îmi dă o carte de vizită să știu cu cine „vorbesc”, eu ce să-i dau ? Îi scriu pe o bucată de hârtie numele complet și specialitatea. Mai târziu am realizat că omul știa unde vine, se documentase... Ce să vorbim, mai mult ne întelegeam prin scris: matematica este aceeași oriunde ne-am afla. A trecut prima întâlnire și am continuat zilele următoare.

                                              Domnul Skinner era șeful laboratorului de Inginerie Seismică din Lower Hutt(un fel de Măgurele de la noi) și profesor universitar. Avea în jur de 55 de ani, jovial și un stil de vorbire asemănător lui Mihail Gorbaciov. Sunt oameni pe care îi înțelegi, chiar dacă nu le cunoști limba. Pare paradoxal, dar așa este.

                                               Două lucruri am învățat de la domnul Skinner: cum se spune var în engleză și fenomenul de histerezis. Acesta nu mi se pare semnificativ de explicat acum, reclamând cunoștințe de matematică, dar primul merită arătat. Mi-am dat seama de modul de gândire al școlii străine și m-a impresionat puternic.

                                               Într-una din zile mă întreabă dacă mortarul folosit în construcțiile dinaintea cutremurului din 10 noiembrie 1940 conținea „any lime”. Eu îi spun: „I don't understand !” și dau să mă uit în dicționar. El gesticulează că nu-i nevoie să folosesc dicționarul. Ia creionul (scria cu mâna stângă - era ambidextru, ca Bill Clinton sau George Bush senior) și scrie „lime”. Mă uit la ce a scris și exclam:„I don't know !”. Din nou vreau să umblu la dicționar. El îmi face semn să mă opresc. Încep să mă încălzesc. Ce-o fi zicând ăsta în mintea lui: unde am ajuns, să stau de vorbă cu niște reduși. Ia o cretă și merge la tablă. Pe tablă scrie: CaCO3 ! Atunci îi spun râzând: „all right !” și ne-amvăzut de probleme în continuare. Ce metodă pedagogică ! Ce minte luminată ! Ca domnul Skinner îmi doream să ajung și eu; rămâne ca alții să aprecieze dacă m-am apropiat cumva de el, cum mi-am propus.

                                             Despre șederea lui la Măgurele și cum i-au luat dolarii pe mâncarea stricată la restaurantul local, mi-e jenă să spun la cineva străin că sunt român. Ăsta a fost sistemul. A plecat din România cu un gust amar. I-am scris, ulterior, în Noua Zeelandă și mi-am dat seama imediat că așa era, cum presupuneam eu despre ce ar fi fost în mintea lui, când discutam despre var.



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                               

MUNCĂ ȘI ONOARE

Linie electrică aeriană
(Imagine Internet)

                                       de Mihai G. Tănase 

  

                                   În articolul cu diplomele de prisos am povestit cum am cunoscut un om deosebit, din multe puncte de vedere și cu frica lui Dumnezeu, în scurta perioadă pe care am petrecut-o la o întreprindere de construcții-montaj, din provincie, ce se ocupa cu construirea liniilor electrice aeriene pentru transportul energiei electrice: „popa” (omul cu trei facultăți și cu bani puțini). Azi, vă voi spune câte ceva despre alt om, la fel de mare sau chiar mai mare. Nu pot să fac o comparație între cei doi, deoarece ipostazele în care i-am cunoscut au fost cu totul diferite. Acest al doilea om nu era altul decât directorul întreprinderii. Era de profesie inginer energetic și cum s-ar spune în argou: era pe bune !

                                     La început, când l-am cunoscut, nu mi-a făcut o impresie de ținut minte peste timp. M-am uitat la dânsul și mi-am zis: un activist care-și joacă și el rolul de director. Eu fiind de specialitate diferită de profilul întreprinderii mă ocupam de construcțiile social-administrative și prin specificul activității era în mod firesc să țin legătura direct cu dânsul; îmi era șef direct domnul Fănică (cum îi spuneau cei mai în vârstă, dar nu în față). Azi o discuție, mâine alta realizam că, în modul serios, avea mare încredere în mine după cum mă descurcam. Ce-i plăcea mai mult era punctualitatea, de care nu aveam cum să-l dezamăgesc, pentru că o am în sânge, ca un neamț. Am început să-l cunosc mai bine și implicit am început să-l văd cum de fapt era. 

                                      Pe de o parte trebuia să respecte linia partidului, iar pe de altă parte avea grija personalului (a muncitorilor). Cum s-ar spune trebuia împăcată și varza și capra. Mai venea pe la dâsul prin birou cîte un tovarăș mai „important” și eu mă scuzam că plec, iar dânsul îmi spunea să rămân pe loc. Am priceput repede că nu se „ferea” de mine.

                                        Vreau să mă înscriu la doctorat, dar și aici îți trebuia un „dosărel”: o recomandare de la locul de muncă. Merg la Director și-i spun. Îl cheamă pe șeful cadrelor și-i spune să ia loc, iar dânsul ia un blocnotes și scrie o pagină. I-o dă șefului de cadre să o bată la mașină, să o semneze (cum ar fi fost făcută de el) și s-o aducă inapoi. O semnează și directorul, o înregistrează și mi-o dă. Am rămas surprins. Nici tata nu o făcea mai repede și am plecat la București să mă înscriu. Era în 31 decembrie 1970, ultima zi de înscriere, ora 15.

                                       Într-o sâmbătă pe la ora 13 discutam cu dânsul niște probleme curente și se deschide ușa. Intră un tip slab și înalt, cu părul grizonat și foarte vesel. Am trecut pe la tine să te văd, că sunt în drum spre Sinaia. Vă salut domnule ministru și vă rog să luați loc. Eu dau să plec. Cine știe ce au ăștia de discutat și eu sunt în plus, dar directorul îmi spune să rămân. Îmi face cunoștință cu persoana și m-așez la masă. Musafirul avea logoree. Incepe să vorbească despre una, despre alta și am înteles că nu mai era ministru adjunct: era cosilierul Primului Ministru al României (Maurer) pe probleme de energie electrică. Mamă... pe cine am avut norocul să cunosc ! Vine vorba despre pregătirea inginerilor de atunci, la care el (consilierul) spune: Fănică, eu cât am stat în minister nu m-am simțit inginer până nu mi-am dat bacalaureatul, simțeam că nu sunt întreg... Eu am rămas mut și blocat. Eram naiv rău ! Ne-a mai spus ceva gogoși și a plecat. S-a făcut ora 15:30 și am plecat și noi, fiecare la casa lui.

                                        Cineva îi face directorului o sesizare la Trust, cum că a făcut ceva „învârteli necurate” și și-a făcut cu materiale si manoperă gratis de la întreprindere niște porți din fier forjat la casa personală. Vine de la Trust tot corpul de Control Financiar Intern și stă la hotel, pe timpul investigațiilor. Intre timp apare un articolaș în ziarul Scânteia intitulat: directorul..., contabilul șef... și maistrul... de la intreprinderea, cu pricina, au furat...(nu mai mi-aduc aminte, o sumă mare). Îi ia funcția de director și-l lasă ca inginer simplu. După două săptămâni apare raportul CFI: Directorul avea acte („nu era băiat prost”) pentru ce-i făcuse acasă și plătise mai mult la întreprindere decât făcea lucrarea și a trebuit să-i returneze banii; iar chestia cu furatul, împreună cu contabilul sef și maistrul, s-a dovedit a fi o făcătură.  Directorul când se supăra rău avea fața congestionată ca un rac fiert: vreau să se dea dezmințire în Scânteia (el se credea că trăiește acum... după '89). Nu știu cine i-a zis: nu se poate tovarășe, Partidul nu minte ! Numai dânsul știa ce era în sufletul lui. Eu nu m-am înțeles cu înlocuitorul dânsului și m-am întors la București. Am aflat că, de ceva vreme a trecut în lumea celor drepti. Dumnezeu să-l odihnească !



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                         

                                      

SCABIA LIMBII ROMÂNE

de Mihai G. Tănase 

                                                           Recent am primit un email de la un prieten stabilit de mai mulți ani la New York. Email ul avea un atașament ce cuprindea o amplă analiză asupra fenomenului de islamizare a Europei și a Rusiei, până prin anul 2050. Autor: istoricul Neagu Djuvara. In general, mi s-a părut interesant, dar nu prea cred că o să „dispărem” așa ușor și locul nostru sa fie luat de către musulmani. E o problemă foarte complexă și tratată mai mult din punct de vedere demografic, pe care autorul o consideră capitală. S-ar putea să aibă dreptate; eu nu înclin să-i dau dreptate. Nu o să intru în polemică cu Dl. Neagu Djuvara, în primul rând că nu am aceeași specializare și pregătire ca dânsul, dar în altă ordine de idei pot să afirm că, până în 2050 multe lucruri neprevăzute se vor întâmpla, așa cum Sf. Apostol Pavel ne spune în Epistola sa către Romani 11.33: „...cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui”; și situația va fi alta. Rămâne de văzut !

                                         Problema mea este de natură diferită, cotidiană. Trecem pe lângă ea și nu o vedem sau ne facem că nu o vedem. Încet, dar sigur ni se alterează limba din multiple motive: incultura ar fi prima cauză, a doua indolența și nu ultima și veșnica sintagmă, „merge și așa”. 

                                         Companiile străine, vrem nu vrem, și-au impus punctul de vedere în relațiile dintre noi când vine vorba de comunicare. Se folosec cuvinte care nu-și găsesc corespondent în limba română și chiar vreau să fac o analogie cu ceva neaoș, când eram elev. Nu este vorba de nicio xenofobie. Stăteam și ascultam discuția între un țigan și o țigancă (îi invidiam, că ei știau două limbi și eu doar una - și nici aia prea corect). După un timp realizez că, spuneau cuvinte românești acolo unde le lipseau în limba lor. Una peste alta circa 80 % cuvinte țigănești și 20 % cuvinte românești, dar per total se înțelegeau. Cam așa a luat naștere și romgleza. Unii să se dea mari (sau rotunzi) nu scapă nicio ocazie să se afirme și-și învață și copiii. Acestia între ei care e mai „tare” cu expresii nou implementate.

                                           Când vine vorba despre redactarea unei scrisori, aceasta este ca formă de tip „struțo-cămilă”: nici model românesc, nici englezesc; iar conținutul de jale: îți vorbește la persoana a doua plural, amestecat cu „tu” majoritar (ca în engleză).

                                            Situația o găsim, la tot pasul, proliferată de către majoritatea canalelor tv. De această scabie nu sunt semne, că vom scăpa curând.

                                            Mult mai înainte, când nu existau medicamente contra scabiei se folosea țiței de sondă petrolieră.

                                            Ar fi spre binele nostru, să cooptăm vreo 10.000 de profesori tineri de limba română, să le dăm pe mână vreo 10 - 15 sonde de petrol și cu țițeiul aferent, să curețe de scabie limba română !


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                  

                                             

                                        

SPINII ADOLESCENȚEI

de Mihai G. Tănase 

                                                                  Căutam ceva pe net și dau peste „Domnul Vucea de Barbu Ștefănescu Delavrancea”. Imediat, mi-aduc aminte că și eu am avut în liceu un domn Vucea, dar de alt calibru. Era profesor de limba franceză venit (detașat) de la București. Înalt, cu părul grizonat, îmbrăcat elegant, la costum și cu cravate înnodate în cută, precum fostul secretar de stat al SUA, James Baker. Zâmbea ironic, mai tot timpul, de parcă ar fi avut ceva cu cineva. De avut avea cu colegii lui și împărțea un aer de aroganță în jur.

                                          În facultate, în primii doi ani se studia, la alegere, una din cele trei limbi străine: franceza, rusa și engleza. La care să mă înscriu ? De limba engleză nici nu putea fi vorba (parcă era ciumată în liceu), limba rusă am „făcut-o” opt ani și mai mult decât să o deosebesc de limba română nu știam și a mai rămas franceza. Hai la franceză, cu toate că eram cam timorat, după cum am învățat-o la liceu cu dom'Profesor de la București.

                                          In primul an de studiu am avut o profesoară tânără, iar în anul al doilea o profesoară universitară - de germană și franceză - pensionară. Au trecut cei doi ani și am avut note frumoase. Numele doamnei profesoare mai în vârstă îl știu și acum; pentru că nu aveam cum să-l uit. (Începe anul III de studii inginerești și sunt chemat la secretariatul facultății. Secretarul șef îmi spune: dumneata ești repetent. Încep să râd. El serios: ești repetent, pentru că nu ai nota la colocviul de franceză. Mă reped la cămin și-i aduc carnetul de note - chiar aveam trecută nota de două ori - cu semnătura profesoarei. Îl reține și după ce profesoara și-a recunoscut semnătura mi l-a înapoiat, iar eu am mers la cursuri.)

                                           După trecerea primilor doi ani de facultate au început să mă frământe două probleme. Una mai simplă, pe care n-am putut să o înțeleg nici până astăzi și alta oarecum mai complicată, la care am putut să-i dau un răspuns. Prima: personal, nu am văzut pe cineva care a studiat o limbă stăină în școală să o și vorbească. Aș avea un răspuns, dar nu depinde de mine, ci de alții și nu mă interesează. Răspunsul pentru cea de a doua îl dau în continuare.

                                            Cea de a doua problemă mai complicată rezultă din întrebarea: cum eu în liceu am cam dus-o „târâș” cu limba franceză și în facultate am avut note așa mari ? 

                                             Liceul se afla la o distanță de opt km față de casă. Parcurgeam zilnic 16 km pe jos, fie iarnă, fie vară; iar drumul nu era ca pe bulevardul Magheru, era denivelat, cu urcușuri și coborâșuri și un dus-întors dura cam trei ore. Acest lucru nu era un inconvenient, mă obișnuisem.

                                             In primul an de liceu, la limba franceză, am avut o profesoară, parcă era tot pensionară, nu a fost căsătorită și-i spuneam „domnișoara”, apucase de fusese pe la Paris. Era franțuzită. Pentru mine franceza era ceva nou și chiar îmi plăcea. Ei îi placea de mine că graseiez și când voia să exemplifice pronunțarea unui cuvânt mă punea pe mine să-l zic. Nu știu ce s-a întâmplat anul următor, că n-a mai venit deloc și m-am trezit cu dom'Profesor de la București.

                                               Cum citeam greșit un cuvânt, ceva, începea: „pauvre paysan, pauvre paysan” ! Și continua cu derâderea până se plictisea. Nota 5. Colegele mele, fata domnului doctor, fata domnului inginer etc.: ha, ha, ha... parcă avea încuviințarea lui să se distreze pe seama mea. (Mai târziu am aflat că ele făceau, în particular, cu el meditații acasă... își permiteau). De altfel clasa era împărțită în două: cei cu care făcea meditații și paysanii. Venea vremea tezelor. Când mă uitam, bănuiam: patru. Media 4,5. După el m-ar fi lăsat corigent, dar mă scăpa Consiliul profesoral (îmi spunea diriginta, profesoara de matematică) care îmi dădea 0,5 puncte și treceam. Cam bătea la ochi ce făcea el: note bune la toate celelalte materii și numai la franceză patru. Nu se putea. Am prins scârbă pentru această limbă, dar mi-a trecut la facultate și imediat am realizat că nu limba era de vină. Am început după facultate să o studiez intens: nu de dragul limbii, ci de nevoia înțelegerii articolelor de specialitate. 

                                              In toată perioada de după liceu și până mai acum doi ani, nu trecea săptămâna să nu am un coșmar: ha,ha,ha, pauvre paysan și mutra arogantă a „Domnului Vucea de franceză” împreună cu colegele mele, în fața cărora mă umilea de fiecare dată și „paysanul” era obligat să le suporte grobianismul. 

              

                                               Cum se spune în creștinism ? Dumnezeu este mare și este în trezvie; iar noi trebuie să iertăm și să uităm(Ier.31.31-34) !


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                              

METAMORFOZA LOCURILOR

de Mihai G. Tănase 

                                                                                                                                                                                                                                                                 

                                                                                       Moto

                                                                       ...că un vânt a trecut prin el

                                                                          și nu va mai fi, și nici                                                                                                                                         locul său nu se va mai 

                                                                          cunoaște.

                                                                                            Ps. 102

               

                   

                                           Nu cred să fi avut mai mult de șapte ani și jumătate. Era prin luna iulie. Căldură mare. Eram desculț și mergeam pe „trotuarul” prăfuit al drumului de țară și nu mai îmi aduc aminte la cine mă trimisese tatăl meu, bineînțeles cu treabă. După ceva vreme mă întâlnesc cu un domn la vreo 50 de ani, îmbrăcat elegant și mergea agale. Părea obosit; parcursese vreo opt km de la Câmpina pe jos. Nici vorbă de autobuze. Mă oprește și mă intreabă: nu știi pe unde este casa lui Ștefan Luchian ? Eu mă uit mirat la el și lung... Eu care cunoșteam pe aproape toată lumea din sat. Cine o fi Luchian ? Și-i răspund: nu știu domnule ! Se uită la mine cu o mutră (pe care o mai rețin și astăzi), dă din mână și trece pe lângă mine, în același ritm.

                                             Cine să fie, cine să fie, numele ăsta nu este de pe la noi. Când mă întorc acasă îi spun tatei întâmplarea cu domnul. Cum n-ai știut măi băiete, e casa de pe colț de lângă conacul boierului Morărescu. Nu mai am răbdare și mă duc până acolo să văd de ce o căuta domnul acela. (Probabil el credea că acolo este vreun muzeu !) Mă uit la casă, îi dau târcoale, cam dărăpănată și mă tot întrebam ce a vrut să vadă domnul acela de a bătut atâta drum...

                                              Anii au trecut și am mers la liceu la Câmpina. Numele liceului: Nicolae Grigorescu. Trecuse perioada proletcultistă și nu-i mai spunea Școala medie de cultură generală. Cum era să-i spună ? Doar pictorul Nicolae Grigorescu a locuit 17 ani în Câmpina, unde a și murit.

                                               Până la liceu, în clasele primare nu ni se spusese decât de Grigorescu și parcă o singură dată ne-au dus la Casa memorială Nicolae Grigorescu la Câmpina, dar despre Ștefan Luchian nimic. Un pictor la fel de mare ca și Grigorescu. Nu pot să apreciez eu starea de spirit care era în acele vremuri: poate aveau o justificare, poate nu...

                                                N-am avut o înclinație către științele umaniste, dar mai târziu m-am documentat (fără profesori) și mi-am făcut ordine în gândire. De câte ori merg la Brebu mă uit și la casa lui Luchian, care era în curbă pe drumul ce duce spre „veșnicie” și-mi aduc aminte de scena cu domnul care căuta casa pictorului. De ce am spus că era ? Pentru că acum nu mai este ! E altceva... Ar fi fost prea frumos să o renoveze și să o facă muzeu, dar autoritățile au avut alte „priorități” mai importante. N-am ce să fac, decât să repet gestul domnului, din copilărie, să dau din mână și să-mi văd de drum.




------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                               

CORUPȚIA ȘI MASS-MEDIA

de Mihai G. Tănase 

                                         În ultima vreme o mare parte din mass-media are un subiect comun: Corupția. Dezbaterile pe marginea corupției le găsim mai mult prin ziare și la televizor. Au devenit atât de frecvente, încât este aidoma unui zgomot de fond. Pentru scurt timp urmărești ce se spune de către un invitat sau altul, după care nu mai înregistrezi nimic. Parcă televiziunile s-au înțeles în prealabil asupra structurii și conținutului emisiunii, precum și al momentului difuzării. Sau cine mai știe ?

                                           Imediat după ce Gorbaciov a venit la putere se zice că un cetățean l-a întrebat: cum se face că de când ești la putere numai nenorociri se întâmplă și înainte totul era liniștit. Gorbaciov îi răspunde: domnule și până să vin eu lucrurile erau la fel, dar nu le făcea cunoscute nimeni, erau secrete. Simplu ca bună ziua ! Ai libertatea și dreptul de a fi informat începi să vezi altfel lucrurile. Te simți și chiar te crezi că ești băgat în seamă, indiferent ce nivel de cunoștințe ai. 

                                            Același lucru s-a întâmplat și la noi, imediat după '89, euforie mare: ziare de nu le mai știai numărul și comentarii non-stop. Mare lucru să-ți meargă televizorul de la două ore pe zi la 24 din 24 de ore. Dar, să revin la problema corupției în dezbatere.

                                             Aud pe un distins invitat, la unul din posturile TV, că nu se poate eradica fenomenul de corupție, deoarece acesta există în toate țările. Toată problema ar fi să facem ceva să-i reducem nivelul la unul acceptabil (care o fi ăla, nu prea înțeleg).

                                               Mai discut cu unul cu altul și părerile sunt diferite și multiple: câte bordeie, atâtea obiceie(pentru rimă !,corect: obiceiuri); iar când aud că înainte era corectitudine nu cum este acum, că mai furau și ăia, dar nu ca ăștia și erau puțini... simt că îmi crește tensiunea și le spun următoarea istorioară „adevărată”.

                                                 La ședința lunară de partid nu se putea lipsi, decât dacă erai mort sau aproape mort. Incepe ședința pe la ora 17. Oamenii nemâncați și obosiți, cam toți mimau că sunt atenți. Secretarul organizației de bază (directorul tehnic) citește Darea de seamă. În sală asista și tovarășul de la sector. Printre altele ni-se aduce la cunoștință că, directorul și inginerul șef de la o subunitate au „pierdut” 20 milioane de lei și dă-i cu criticile tovărășești... Imi pierd răbdarea, mă ridic în picioare și-l întrerup din expunere: Cum tov. secretar ne citiți chestia asta nouă, nu trebuiau să fie la pușcărie în acest moment cei doi ? Lumea se trezește „din vise” ! (In timpurile acelea, un milion costa un bloc de locuințe cu o scară, având 11 niveluri )Bine, bine, o să analizăm, ceva rumoare și se termină ședința. Rezultatul: amândoi „delapidatorii” peste două săptămâni au fost avansați în funcție. Asta nu era corupție ? Ce dracu' era ? Cei doi nu împărțeau banii între ei, erau și alți tovarăși „mai sus și mai mulți”, e la mintea cocoșului. Toate s-au uitat, cum nici n-ar fi fost.

                 Mare om a fost Pierre Janet când a spus că, uitarea este funcție normală a creierului (mă repet, dar asta îmi vine în minte).

                                                    Corupția a fost arătată ca fenomen, nu de ieri, de alaltăieri, ci din timpurile străvechi. O găsim stipulată în Vechiul Testament, sub forma expresă a mitei la 1Regi 12.3 și în alte locuri. „Tratarea” ei se făcea sub aspectul moral de natură divină nu ca în mass-media de azi. Soluții adecvate ar fi și astăzi să o îndepărtăm, numai de oameni pricepuți și cu voință am avea nevoie...



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

ȘTIINȚA POPULARIZATĂ

de Mihai G. Tănase 

                                   Mai înainte, adică înainte de '89 - nu până la „Buerebista”, prin librăriile din București și nu numai găseai pe un colț al unui stand niște cărticele de dimensiuni reduse, circa  10 x 12 cm, colorate în mai toate culorile spectrului solar și care aveau o destinație precisă: răspândirea științei în mase. Ideea nu era chiar rea. Erau cărticele care tratau diferite domenii la un nivel de jos în sus, către mediu. Vreai să știi ceva, să zicem, despre cum funcțonează un acumulator pentru autoturism, cumpărai cărticica și te lămureai imediat. Nu erai inginer chimist sau fizician să cunoști problemele în detaliu, erau alte cărți la un nivel ridicat și dacă te interesa puteai să le studiezi. Avantajul era important mai cu seamă din punctul de vedere al costului foarte redus. Problema științei popularizate s-a rezolvat rapid, de la sine, prin dispariție. Nu se caută dom'le și nu se realizează profit ! Asta este, profitul !

                                   Același lucru se întâmplă și cu celelalte cărți, nu numai cu cărticelele. S-a schimbat (în rău) optica editurilor. Acum câțiva ani merg la o editură de profil să public o carte tehnică. Temă de actualitate la noi și în străinătate. Stau de vorbă cu directorul și mă întreabă: dumneavoastră vreți un ISBN, dati vreun examen, ceva ? Va facem rapid cinci exemplare, le plătiți și gata ! Nu doamnă, eu mi-am dat examenele când nu se cerea ISBN ul ! Vreau s-o public pentru inginerii și studenții din domeniu, că nu prea se știe... Nu se poate, nu se vinde și avem costuri de producție ridicate. Am luat manuscrisul și mi-am adus aminte ce i-a spus Titu Maiorescu lui Mihai Eminescu, după ce-i citise Scrisoarea II, să modifice ultimul vers că nu sună bine; adică, înloc de „scârbi” să pună „mâhni” (cum o știm astăzi), dar eu am făcut ca Eminescu în prima fază și am plecat...

                                           Dacă ați avut răbdarea să citiți până aici, v-aș ruga să mai aveți puțină și veți vedea de ce.

                                           Cînd postez câte un articol pe blog și vreau să adaug o poză, două imediat mi-apare în câmpul vizual legea drepturilor de autor: e protejată sau nu de legea drepturilor de autor ? Mai întreb un prieten, pe altul fiecare cu părerea lui. Intru pe forumuri specializate. Discuții între oameni cu pregătiri diferite. Intervin și avocații profesioniști cu limbajul lor specific și superioritate în materie. In final, cum a fost și la început. Iau legea și o citesc ! Lucruri alambicate care ar fi putut să fie foarte simple. Parcă cineva a vroit să fie așa: parlamentarii ? Nu cred ! Mai degrabă cei care au lucrat practic la ea și au dat-o parlamentarilor să o pecetluiască prin ridicarea mâinii lor. Mă întorc la Seneca: „Lung este drumul prin învățătură, simplu și eficace prin exemple !” Intru pe Google la imagini și clic pe o poză. Pe lângă poza în cauză mai apar cinci, șase în grup și dedesubt un text: „Este posibil ca aceste imagini să fie protejate de drepturi de autor. Trimiteți feedback”. Trimit feedback. Imediat îmi vine răspunsul: „Vă multumim pentru fiecare feedback trimis, dar nu putem să vă răspunde. Folosim acestea pentru îmbunătățirea serviciilor noastre... gargară !”. N-a mers nici cu Seneca. Aleg calea de mijloc a lui Lenin (pentru cine știe bancul) și rezolv problema cu drepturile de autor !

                                   Imi pare cam rău că, nu pot să mai găsesc o cărticică de știință popularizată...



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                  

ȘTIRI TV

Diogene din Sinope
(Pictură de Jean Leon Gerome, 1860)

 

                         de Mihai G. Tănase 

                                                           Știrile de la ora 12 la postul de televiziune Realitatea. Secretarul de Stat din Ministerul Sănătății, Dorel Săndesc a anunțat într-o conferință de presă la MEDIAFAX (ora 12:15) că a avut discuții cu reprezentanții FMI pe care i-a informat despre propunerea Ministerului Sănătății (deci a Guvernului) de o eventuală creștere a contribuțiilor de sănătate cu până la 14 % și aceștia au fost încântați. După câteva momente ministrul Sănătății îl contrazice (probabil se apropie campania electorală). Prezentatoarea avea un invitat cu care comenta cele afirmate mai înainte și mai în râs, mai în serios au concluzionat dânșii, că chiar în cazul în care nu ar fi fost o aiureală de știre, tot mare lucru nu se întâmplă cu creșterea sau fără creșterea contribuției. Cum ar spune șmecherii de cartier: au lăsat-o ca-n tren ! Și au trecut la altele. Ce să mai înțeleagă bietul telespectator ? Vorbe, vorbe, vorbe...

                                                   Ascultând cu atenție cele relatate mi-am adus aminte de povestioara ilustrului meu profesor de limba latină și am realizat că mare legătură are cu știrea de mai sus.

                                                Se spune că, Alexandru Macedon avea o problemă importantă de rezolvat și nu putea să-i dea de capăt. Ce să facă ? Merge și-l caută pe Diogene. După un timp îl găsește, pe stradă, gol într-un butoi încălzindu-se la soare. Înțelepte, sunt supărat tare, am problema cutare și nu pot să o rezolv; te rog ajută-mă și-ți voi da orice îmi vei cere din lumea aceasta. La care Diogene îi spune: Împărate, mai întâi nu-mi lua ceea ce nu poți să-mi dai !  

                                            Atunci, profesorul întreabă clasa: ce nu putea să-i dea Alexandru Macedon, că doar era împărat ? Noi tăceam și ne uitam pătrat la profesor. Nu vă mai uitați la mine ca la poartă nouă: Lumina nu putea să-i dea, pentru că îi ținea umbră în timp ce vorbea cu el !

                                                                   Ministerul Sănătății mai întîi îți ia o parte din ceea ce nu poate să-ți dea, adică sănătate și apoi cine scapă va vedea singur cum se va descurca...



------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                               

DIPLOME SUPERFLUE

de Mihai G. Tănase 

                                     Vreo doi ani am lucrat în provincie la o întreprindere ce avea forul tutelar în București. Acest lucru se întâmpla imediat după una din reorganizările administrative ale țării. Nu mă interesau prea mult problemele administrative, în general, dar efectul lor îl simțeam și nu-l realizam. Acolo am cunoscut un om extrem de retras și tot mă întrebam ce este cu el de se comportă aparte. Era vădit marginalizat. Nu cunoșteam prea bine colegii și aplicam proverbul latin: silentium est aureum; pereții ar fi putut avea urechi... Cu trecerea timpului, treptat, am început să-l cunosc pe acest om, cu care m-am și împrietenit ulterior. Intr-una din zile întreb pe o colegă de birou: de ce îi spuneți voi domnului, „popă” ? Cum de de ce, a fost popă militar !

                                       Când relațiile au devenit mai strânse mi-am permis (el era mai în vârstă decât mine cu vreo 30 de ani) să-l întreb ce este cu această poreclă. Eram singuri în birou și începe să-mi povestească. Am făcut trei facultăți (mă uit cam pătrat la el ?!) la Cernăuți: Facultatea de Filozofie, de Drept și Teologia. [Și mă întreabă dacă știu ce înseamnă „Amin !”; la care eu îi spun că nu știu. „Așa să fie !” și mi s-a fixat in cap, pe viață; nu știam că voi studia și eu Teologia, mai târziu. ] Eu curios, știind cum am făcut eu o facultate și nu trei, îl rog să-mi spună cum a fost posibil să urmeze concomitent cele trei facultăți. Uite, tată, cum !  Frecvența nu era obligatorie (ca și astăzi - spun eu acum) și aveam un fel de serviciu să zicem, țineam evidența contabilă la un evreu din Cernăuți, care avea niște afaceri cu lemnul. Evreul mă plătea cu o sumă echivalentă a trei salarii de azi și munceam căteva ore pe lună, când și când.(„Popa” lucra la serviciul financiar, pe care îl cam ducea singur în spate și avea ca șef un activist fără bacalaureat... Cred că el stătea pe o pernă de ace, nu pe scaun; dar n-avea încotro.) Alergam de la o facultate la alta să nu pierd cursurile importante și restul studiu, nu mă distram. (Și cred că, nu a avut materii de balast, cum am avut eu: Economie politică, Socialism științific, Materialism dialectic sau ALA). Am avut o sănătate deplină și o constituție aparte (la care mai adaug eu: și cap !). După terminarea studiilor am intrat în armată ca preot militar și n-am practicat prea mult că, au venit ai noștri... Asta este, mă chinui că am și eu un băiat de vârsta dumitale și trebuie să-l ajut, că nu se ajunge...

                                             După '89, tot auzeam: am reușit la două, trei facultăți, și la aia, și la aia și tot așa. Parcă am început să am complexe, dar mi-au dispărut rapid după ce m-am documentat. Nu se mai dădea niciun fel de examen la majoritatea facultăților și admiterea se făcea pe bază de dosar (cu mediile din liceu, nu „dosar din ăla” ) și cu bani... Ai bănuți, nu mai contează. La facultate nu te mai duci, că de aceea e facultate (prezență facultativă, cu excepția medicinii și parcă a arhitecturii) și care suntem mai „săraci” ne luăm serviciu și partener de viață, că avem nevoie de bani (sau ne dau părinții) să experimentăm că suntem tineri și vedem noi pe urmă... Cu examenele ne „descurcăm”, diploma o luăm și practicăm cu totul altceva față de ce diplomă avem. Nu prea știm să vorbim (nu să ne exprimăm !), dar știm romgleză, nu știm ce profesori am avut (cum să știm când am avut normă întreagă la „muncă”), iar dacă se dorește să profesezi, se spune că trebuie sa ai „pile” să ajungi acolo și te pică la interviu...

                                             Intru intr-un magazin alimentar, 70 - 80 % din personal are diplomă de studii superioare (ori sunt studenți „la distanță” adică, la fără freccvență - ce dracu' sună mai frumos, și așa nu se duc pe la școală ) : marketing, PR, management, drept, protecția consumatorului, medic veterinar etc. In magazine de Telefonie mobilă găsești: ingineri de te miri ce ultraspecializări au, absolvenți de științe umaniste de tot felul și tot așa...

                                            

                                              Dacă s-ar putea ca, „popa” să știe ce intelectuali măreți avem acum ar învia și ar muri din nou.


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

EGALITATEA SEXELOR

de Mihai G. Tănase 

                                     Prin anul trei de studii aveam un curs ce se întindea de-a lungul a două semestre: în primul semestru se studia Hidraulica, iar în semestrul al doilea Alimentări cu apă și canalizări. Profesorul un om deosebit ca pregătire și ținută, era „cum se spune azi Profesor asociat”, de la care am avut de învățat numai lucruri de laudă. Cine auzea de canalizări, parcă, îi venea cam rău, niște „mizerii” la propriu; numai în momentul când ne-am lovit de ele am realizat cât de importante sunt. Cineva în tot ansamblul vieții cotidiene trebuia să se ocupe și de acestea, fiind o problemă sine qua non. Ce ne spune Profesorul ? Să știți că, gradul de civilizație al unei țări se măsoară în numărul de kilograme de săpun consumat pe locuitor într-un an și cum eram la ora de curs, nu se putea pune întrebări (numai la seminar). Ce era de fapt cu săpunul ? Acesta în combinație cu apa se depune pe pereții conductelor de canalizare și le micșorează secțiunea; deci, nu poate să se mai scurgă cantitatea de apă uzată scontată și rezultatul este simplu și imediat: refularea apei uzată în apartamentele situate la parterul blocului de locuințe sau al unei clădiri.

                                      Depunerile de săpun nu sunt singurele motive de reducerea secțiunilor de trecere, motivul mai important era cel al resturilor de vată ce se agață de suprafața aspră interioară a conductei în cauză. Despre acest lucru nu ne-a spus nimic (nu că îi era străin, era ceva mai delicat de spus, în amfiteatru mai aveam și câteva colege). Așa că, gradul de civilizație a rămas numai la săpun !

        

                                       De atunci și până azi s-au făcut pași importanți cu civilizația, în ceea ce privește produsele: a crescut mult cantitatea de săpun și s-a renunțat la vată. S-a înlocuit vata cu tot felul de absorbante igienice, care mai de care mai sofisticate și problema refulării apelor uzate s-a cam rezolvat. 

                                  Cum începe o pauză de publicitate la televizor ce reclamă apare ? Folosiți absorbantele igienice cutare și cutare etc. Nu se spune niciodată: femei folosiți etc. etc., să nu pună copiii întrebări stânjenitoare pentru părinți. Cum ar spune un prieten, „dau în draci” reclama cu pricina. Pentru mine, acum, nu mai sunt de actualitate problemele pe care mi le spunea profesorul de Hidraulică la curs, adică cele tehnice, ci sunt de natură economică.

                                   În farmacii, în marile magazine comerciale și cam peste tot unde se face comerț se vând absorbante igienice. Dacă se vând, înseamnă că sunt pe bani ! De ce aceste produse pentru femei nu sunt gratuite sau măcar la un preț simbolic ? Nu femeia și-a dorit singură acest fenomen fiziologic. El a fost stabilit de către Creator, ca un lucru firesc în dezvoltarea omului. Nu este logic să dai bani pe absorbante, parcă seamănă a discriminare ! 

                                    Mai este puțin și începe campania electorală pentru prezidențiale. Le propun candidaților să ia în considerare această problemă. Nu se dorește egalitatea între sexe ?


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com

                                           

O PROBLEMĂ SERIOASĂ

Intr-un parc... București

Nu a nimerit... din prima !

                                                                           

  

                                                                           de Mihai G. Tănase 

                              

            

                                                      Mergem pe stradă. Uneori, drumul ni se îngustează și ne facem loc de trecere pe lângă mașina ce colectează gunoiul. Mirosuri pestilențiale. Doi, trei muncitori lucrând de zor. Intoarcem capul, ca și când nu i-am vedea. O muncă predestinată pentru ei ?! Nicidecum ! Ar trebui să-i privim cu respect. Lucrează într-un mediu toxic (pe care ei nu-l simt), iar o parte din sănătatea noastră o avem de la ei; ne salubrizează mediul în care trăim și sănătatea lor se deteriorează în timp. 

Loc de odihnă disponibil... în același parc.

                               In drum, ne-am obișnuit, nu mai observăm că ar fi ceva să ne deranjeze. Resturi de tot felul aruncate la întâmplare de către semenii noștri, fie cu indiferență, fie că nu au mai avut spațiu de depozitare. Se așteaptă ca alții să facă curat în urma lor. Nu ne interesează ce se întâmplă cu mediul nostru. Procedând așa, toate se intorc împotriva noastră ca bumerangul: materiile intră in descompunere, mediu excelent pentru dezvoltarea microbilor cauzatori de boli grave, fără să mai discutăm despre aspectul respingător. Problema gunoiului nu este numai la noi. Aceasta o are și alte țări; numai că mai mult decât noi încearcă să o rezolve mai bine. Rezolvarea nu se rezumă numai la salubrizarea mediului, ci și la reciclarea acestor deșeuri, să obțină materiale reutilizabile. Chiar de dimineață am auzit la radio că, România este în UE pe ultimul loc, în ceea ce privește reciclarea gunoiului. Cred că, totul pleacă de la educație: nu din școală, ci până la școală, adică din familie. Expresia cu cei șapte ani de acasă nu cuprinde numai normele de politețe, mai cuprinde și modul de comportare față de mediu. Totul este să ai de la cine să le înveți. Câți copii instituționalizați sunt mai educați decât cei ce au familie ? Depinde de institutor, totul este educația !

                               Inainte de '89, mentorul meu pleacă pentru trei săptămâni în Japonia. La întoarcere, printre altele, îmi povestește că două săptămâni, cât a stat în Tokio, nu și-a făcut pantofii; de ce dom'Profesor ? Pentru că nu era praf. M-am uitat cam lung și n-am spus nimic. Intr-o zi, povestea dânsul, am luat metroul, nu era lume multă și mă jucam cu biletul de metrou, răsucindu-l în mână. Fereastra era deschisă și mi-l ia curentul de aer. Mi-am zis: pe aici nu sunt controlori și chiar de ar fi nu aveai cum să te urci în metrou fără bilet. Nu trece un minut și un japonez „mic” mă bate pe umăr din spate și-mi dă biletul, spunându-mi în engleză: acesta este al dumneavoastră domnule ! (nimic nu se arunca la întâmplare).

                                   Vin din excursie, prin țările socialiste, vecinii mei. Vecina îmi spune: la Praga în Cehoslovacia e o curățenie ca în palmă; noaptea spală străzile cu detergent. Eu am îmceput să râd, la noi nu se găseau săpun și detergenți, iar cehii spală strada cu detergent... 

                                     Aveam un prieten la Circul de Stat, împătimit al fumatului, care înainte de căderea zidului din Berlin a făcut un turneu cu o subunitate a circului în RDG. Mă plimbam prin Berlin și fumam. Când termin țigara (cum am eu obiceiul) o arunc pe jos. Din față veneau trei nemți ca munții de mari și parcă la comandă se opresc brusc și mă privesc, de parcă eram în pielea goală. Mă uit la ei și ei la mine. Mă aplec și iau mucul de țigară de pe jos. Atunci nemții și-au continuat drumul. Ce să-ți spun era o curățenie că nu găseai în tot Berlinul decât scuipații mei... (Prietenul meu avea numai cinci sau șase clase, nu știu exact.)

                                        Problema sortării, depozitării și reciclării gunoiului nu este ceva minor. Nu pot să apreciez cam câtă vreme va mai trece până la soluționarea ei satisfăcător, dar educația oamenilor trebuie să inceapă sau să continue; că asta putem să facem, voință să avem.


------------------------------   mihaibrebu@hotmail.com